În celebrul său discurs din 2007 la Conferința de Securitate de la München, Vladimir Putin a acuzat Occidentul că a uitat și încălcat asigurările, călcând în picoare dreptul internațional. Teoria trădării nu se limitează la Putin, ci a fost susținută și de Boris Elțin la mijlocul anului 1995, chiar în interiorul elitei politice ruse. Actualmente Rusia contează cu disperare pentru aceasta teorie deoarece alimentează neîncrederea, alimentează cinismul Rusiei cu privire la dreptul internațional și este motivul central din spatele proiectelor de tratate de securitate ale Rusiei care cer o inversare a extinderii NATO. Cestiune care urmează să fie discutată la primul Consiliu NATO-Rusia.
O nouă carte, Not One Inch: America, Russia, and the Making of the Cold War Stalemate, a istoricului Mary Elise Sarotte, prezintă toate discuțiile private din cadrul alianței occidentale cu Rusia despre extindere și dezvăluie Rusia ca fiind neputincioasă, pentru a încetini efectul extinderii ușii NATO. Autorul concluzionează că acuzația de trădare este neadevărată din punct de vedere tehnic, dar are un adevăr psihologic.
Care este temeiul plângerii?
La acest nivel, lucrurile s-au concentrat atât pe angajamentele verbale luate de secretarul de stat american James Baker sub președintele George HW Bush, cât și pe termenii unui tratat semnat la 12 septembrie 1990, tratat care stabilea modul în care trupele NATO ar putea opera pe teritoriul fostei Germanii de Est. Putin susține că Baker, într-o discuție din 9 februarie 1990 cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, a promis că NATO nu se va extinde spre est dacă Rusia acceptă unificarea Germaniei.
A doua zi, cancelarul Helmut Kohl, ambiguu cu privire la rămânerea Germaniei în NATO după unificare, i-a mai spus lui Gorbaciov „în mod firesc, NATO nu și-ar putea extinde teritoriul până la actualul teritoriu al RDG”. Promisiunea a fost repetată într-un discurs al secretarului general al NATO din 17 mai, promisiune citată de Putin în discursul său de la Munchen. În memoriile sale, Gorbaciov a descris aceste asigurări ca fiind momentul care a deschis calea unui compromis asupra Germaniei.
Aceste promisiuni au fost trecute într-un document secret din 6 martie 1991 dovedește că Rusia a fost păcălită, înșelată și mințită. Se pare că Rusia a intuit implicațiile acordului din 1990 pentru țările din Pactul de la Varșovia. Deoarece mulți factori de decizie ruși s-au opus, concesiunilor făcute la acea vreme de Gorbaciov, în parte din cauza implicațiilor pentru Europa de Est. Rusiei i s-au oferit asigurări verbale cu privire la limitele expansiunii NATO, dar nicio garanție scrisă. În martie 1991, premierul UK John Major, de exemplu, a fost întrebat de ministrul sovietic al apărării, mareșalul Dmitri Yazov, despre interesul Europei de Est de a adera la NATO. Major, potrivit jurnalelor ambasadorului britanic la Moscova, Rodric Braithwaite, l-a asigurat că „nu se va întâmpla niciodată așa ceva”.
În 1993, Boris Elțin, dorind ca Rusia să se alăture NATO, i-a scris președintelui Bill Clinton pentru a argumenta că orice extindere ulterioară a NATO spre est a încălcat spiritul tratatului din 1990. Departamentul de stat al SUA, indecis la acea vreme cu privire la chemarea Poloniei de a se alătura NATO, a fost atât de sensibil la acuzația de trădare încât oficialii din epoca Clinton au cerut chiar ministerului german de externe să raporteze asupra fondului plângerii. Asistentul principal al ministrului german de externe a răspuns în octombrie 1993 că plângerea este greșită în mod oficial, dar putea înțelege „de ce Elțin credea că NATO s-a angajat să nu depășească limitele sale din 1990″.
Rusia a sancționat la un moment dat extinderea NATO
În 1997, la momentul actului fondator NATO-Rusia, un tratat menit să creeze o nouă relație între alianță și Rusia, ministrul de externe Evgheni Primakov a ridicat din nou „afacerea dublă” a lui Baker cu 6 ani mai devreme. Aceasta l-a determinat pe secretarul de stat al SUA de atunci, Warren Christopher, să solicite un raport intern asupra revendicării. Raportul a făcut o distincție între comentariile secundare făcute de politicieni germani, precum Hans-Dietrich Genscher, care exclud extinderea NATO și ceea ce a fost convenit în textul tratatului.
În august 1993, Elțîn, în discuții cu liderul polonez, Lech Wałęsa, a recunoscut dreptul Poloniei de a se alătura NATO, concesie care i-a lăsat uluiți pe colegii săi. Mai formal, Rusia a făcut același lucru cu Actul fondator al NATO- Rusia în 1996. Sarotte susține că Washingtonul și-a câștigat bătălia pentru putere în privința extinderii, dar într-un mod care a dus la confruntare, nu la cooperare, cu Moscova. Tot el susține că ar fi putut exista o alternativă.
La acea vreme Rusia s-a prezentat ca un potențial partener de încredere al NATO, dar SUA au văzut întotdeauna acest lucru ca pe o fantezie care ar paraliza alianța. SUA au preferat adesea să devieze decât să respingă. Administrația americană din 1993 ar fi putut întârzia expansiunea NATO, dar susținătorii care au văzut-o ca pe un drept democratic al țărilor fostului Pact de la Varșovia, au câștiga în fața celor care susțineau că ar slăbi atât sprijinul Rusiei pentru controlul armelor, cât și forțele de reformă din interiorul Rusiei.
Economia și politica Rusiei erau în ruine la începutul anilor 90. Iar cartea „Not One Inch” detaliază modul în care deschiderea Rusiei față de expansiunea NATO a influențat adesea nivelul de sprijin financiar oferit de SUA sau Germania, sprijin pe care niciuna dintre părți nu l-a descris drept mită. Astfel sume au fost „topite” de corupția rusă încât o mare parte din acești bani au dispărut de îndată ce au fost transferați.
Marian Gârleanu
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum sprijinul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
