Ii praznuim astazi pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor, ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura dragostei lor intru Domnul. Prietenia duhovniceasca, despre care acesti ierarhi ne-au lasat cuvantari pline de har, se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face vulnerabili in fata atacurilor celui rau.
“Care zid este atat de puternic si atat de intarit prin legatura perfecta a pietrelor trainice din care e construit, incat sa reziste atacurilor vrajmasilor ca ceata celor cari se iubesc – unii pe altii si cari sunt stransi intr-o singură unire? Atacurile diavolului le resping; si pe bună dreptate. Caci cei cari se oranduiesc in ordine de lupta contra diavolului sunt de neinvins; de uneltirile lui isi inalta trofeele stralucitoare ale dragostei. Sunt ca si o liră. După cum coardele lirei sunt multe, dar dau o singura melodie si scot o cantare placuta, tot astfel si cei cari sunt stransi intr-un gand dau drumul cantării melodioase a dragostei. Nimic nu poate sa fie mai dulce decat dragostea!“
Asa descria Sf. Ioan Gura de Aur intarirea duhovniceasca pe care si-o daruiesc prietenii adevarati. Sa ravnim la masura dragostei duhovnicesti descrise de acesti sfinti, apropiindu-ne de prietenii nostri intru Hristos, care, cu toate posibilele lor slabiciuni si greseli, ne pot fi dreptar zilnic, mangaiere in necazuri, sprijin in vreme de ispita si intremare din cadere:
Din Cuvantul funebru al Sfantului Grigorie de Nazianz pentru prietenul sau, Vasile cel Mare
„Mai tarziu, cand dupa trecerea timpului ne-am marturisit reciproc aspiratiile intime si ca tinta straduintelor noastre este filosofia, din acea clipa am avut totul in comun; traiam sub acelasi acoperamant, mancam la aceeasi masa, aveam aceleasi pareri, traiam in deplina armonie si ne spoream reciproc, cu multa ravna, dragostea unuia catre celalalt. Iubirile trupesti, intrucat au baza trecatoare, trec si ele intocmai ca florile de primavara, deoarece nicio flacara nu dainuieste mai mult decat materia care o produce, ci se stinge indata ce materia combustibila s-a consumat; tot asa se petrece lucrul si cu dragostea, se stinge indata ce s-a consumat jarul ei. Dimpotriva, iubirile curate si placute lui Dumnezeu, avand o temelie solida, sunt cu mult mai durabile si, cu cat se dezvaluie mai mult frumusetea lor, cu atat mai mult se leaga de ele si leaga si intre ei pe cei ce iubesc aceleasi lucruri.
Aceasta este, doar, legea dragostei celei mai presus de noi. Asa fiind raporturile dintre noi si pe astfel de <<columne de aur fiind sprijinita aceasta cladire solida>> cum zice Pindar, progresam mereu, folosindu-ne de ajutorul lui Dumnezeu si de dragostea noastra.
O, cum sa nu vars lacrimi cand imi aduc aminte! Pe amandoi ne imboldeau aceleasi sperante spre invatatura, adica spre ceea ce-i mai dorit de oameni, si cu toate acestea invidia era departe de noi, fiind impinsi numai de ravna. Ne luptam intre noi nu pentru intaietate, ci ne luam la intrecere cum sa ne-o atribuim unul altuia, intrucat fiecare socotea gloria dobandita de celelalt ca si a sa proprie. Se parea ca avem amandoi un singur suflet, care punea in miscare doua trupuri. Chiar daca ar trebui sa nu credem pe cei ce afirma ca <<toate sunt in toti>>, in cazul nostru este de crezut ca fiecare din noi eram in celalalt si prin celalalt. Un singur lucru urmaream amandoi: virtutea si realizarea sperantelor viitoare, sa traim adica viata viitoare inainte de a fi parasit pe cea de aici. Cu privirile atintite spre aceasta tinta, numai spre atingerea ei ne calauzeam toata activitatea si toata viata noastra, urmand poruncile legii si atatandu-ne unul altuia barbatia; si daca n-ar fi fost prea mult din partea mea, as afirma ca fiecare eram pentru celalalt norma si dreptar, dupa care judecam ce este bun si ce nu.
Petreceam si noi cu prieteni, dar nu cu cei desfranati, ci cu cei cumpatati; nu cu cei scandalagii, ci cu cei mai cuminti si cu care petrecerea ne era de folos, dandu-ne bine seama ca mai usor poti contracta viciul decat sa te deprinzi cu virtutea, dupa cum mai usor capeti boala decat sa redobandesti sanatatea. Cat priveste studiile, iubeam nu atat pe cele placute, cat mai ales pe cele folositoare, pentru ca cele dintai imping pe tineri spre viciu, pe cand celelalte, spre virtute. Cunosteam numai doua cai: cea dintai de mare pret, cea de a doua de o valoare mai mica; cea dintai ducea spre casele noastre sfinte si spre profesorii care propovaduiau in ele, pe cand cea de-a doua, la profesorii de stiinta profana. Celelalte cai, adica cele ce duceau la serbari, teatre, intruniri sau ospete, le lasam pe seama altora, pentru ca, dupa parerea mea, nimic nu-i mai de pret daca nu duce la virtute si nu face mai buni pe cei ce apuca in acea directie. Pentru noi lucrul cel mai de seama era sa fim crestini si sa fim numiti crestini…
Sa vorbim pe scurt. Atena este primejdioasa pentru sufletele altora, dar deloc pentru cei evlaviosi; este plina de bogatia cea rea, adica de idoli, mai mult decat restul Greciei, si este foarte greu sa scapi neatras spre adorarea si inchinarea la idoli; noua, insa, nu a putut sa ne aduca nicio paguba, intrucat eram cu sufletele otelite si bine aparate de aceasta primejdie. Ba chiar dimpotriva, daca imi este ingaduit a spune ceva si mai ciudat, noi tocmai aici ne-am intarit in credinta, avand prilej sa cunoastem minciunaria si falsitatea paganismului si sa dispretuim idolii tocmai acolo unde erau mai mult adorati. (…)”.
Sfantul Vasile cel Mare catre Sfantul Amfilohie, episcop de Iconium[1]
(Epistola 191, scrisa in anul 374)
“Cazandu-mi in mana epistola Cucerniciei Tale, am adus mare multumire lui Dumnezeu, pentru ca in cuvintele ei am gasit urmele unei vechi prietenii. Tu nu ai trecut in categoria celor multi, care fac cu incapatanare primele avansuri de convorbire prieteneasca, ci, dupa cum ai invatat in ce consta maretia pe care smerenia le-o da sfintilor, ai preferat sa tii rangul al doilea, dar totusi sa dai semn de viata inainte de mine. De altfel, aceasta e legea biruintei intre crestini, ca sa se incoroneze si cel care se multumeste sa aiba mai putin. Ca sa nu raman insa cu mult in urma ravnei Tale celei nobile, iata ma adresez Cucerniciei Tale si exprim si eu ceea ce simt, pentru ca o data ce, cu darul lui Dumnezeu, unitatea de credinta este statornica intre noi, din acea clipa nu exista nimic altceva care sa ne impiedice de a fi un trup si un duh, dupa cum am si fost alesi intr-o nadejde prin chemare.
De dragostea ta atarna sa legi de un inceput bun si o urmare potrivita, adica, pe de o parte, sa aduni in jurul tau pe cei de aceeasi credinta, iar pe de alta parte, sa randuiesti vremea si locul pentru intalnirea cu mine, in asa fel incat intampinandu-ne reciproc cu darul lui Dumnezeu sa conducem Bisericile dupa vechea randuiala a dragostei, primind ca madulare ale noastre atat pe cei care vin dintr-o parte, cat si pe cei care vin din cealalta parte, trimitandu-i ca si cum ar fi de-ai nostri si primindu-i tot in acelasi fel. Aceasta era pe vremuri fala Bisericii: fratii care erau trimisi in misiune de la o margine la alta a lumii abia daca era incredintati din partea Bisericii lor particulare cu mici semne de recunoastere, in schimb pe oriunde mergeau, ei gaseau pretutindeni numai rude si frati. Din pacate acest lucru si multe altele ni le-au rapit acum, prin diferite orase, vrajmasul Bisericilor lui Hristos, asa incat astazi s-a ridicat un zid despartitor chiar in cadrul acelorasi orase, ajungand ca fiecare din noi sa se uite cu ochi banuitori la semenul sau[2]. Prin aceasta ce altceva am castigat decat sa ne racim sufleteste unii fata de altii [3], stare cu care a caracterizat Domnul in chip exceptional insasi situatia apostolilor?
Daca vei gasi ca-i indicat, faceti, intre timp, cunostinta unii cu altii, ca sa stim cu cine vom intra in comuniune. Si astfel, dupa ce, in vederea strangerii la un loc, vom alege o localitate potrivita pentru ambele parti si timpul potrivit pentru a calatorie, vom porni la drum unii catre altii, iar Domnul ne va indruma pe drumul cel bun.
Sa fii sanatos si voios si roaga-te pentru mine, iar dragostea de oameni a Bunului Dumnezeu sa te pazeasca spre multumirea mea”.
Sfantul Ioan Gura de Aur: Despre prietenie[4][5]
“Asa trebuie prietenul (adevarat) sa iubeasca, incat si sufletul daca ii este cerut, sa nu refuze a-l da, daca ii este cu putinta. Dar ce zic eu: daca ii este cerut? Chiar el trebuie sa alerge (cu sarguinta) sa-l dea. Caci nimic, nimic nu este mai dulce decat aceasta dragoste si nimic intristator nu este in ea. Cu adevarat prietenul credincios este leacul vietii. Cu adevarat prietenul credincios este scapare tare. Ce nu face prietenul adevarat? Cata dulceata nu aduce? Cat folos? Cata siguranta? Chiar daca mi-ai vorbi de mii de comori, nimic nu se compara cu prietenul adevarat. Sa spunem mai intai cata dulceata aduce prietenia. Cand (prietenul) vede pe prietenul sau, se lumineaza si se revarsa din sine (se topeste) [6], se impleteste cu acela cu o impletire care contine o dulceata sufleteasca negraita (si tainica). Si chiar daca numai isi aduce aminte [anamnesis] de el, ii invie si i se-ntraripeaza mintea (dianoia) [7].
Iar acestea le spun despre prietenii cei adevarati care sunt de un suflet si care aleg sa si moara unul pentru altul si care se iubesc cu caldura. Degeaba imi mustrati cuvantul gandindu-va la cei care sunt prieteni numai asa (de forma), avand partasie la mese si fiind prieteni numai cu numele. Daca cineva are un prieten de felul celor despre care eu vorbesc, va cunoaste ce spun [8]. Chiar daca il vede pe acest (prieten) in flecare zi, nu se satura [9]. Aceleasi le cere pentru acela in rugaciune ca si pentru sine. Iar eu stiu pe cineva care, indemnandu-i pe barbatii cei sfinti sa se roage pentru prietenul lui, ii indemna sa se roage mai intai pentru prieten, si abia dupa aceea pentru sine.
Atat de mare lucru este un prieten bun, incat de dragul lui sunt iubite si locurile si vremile (legate de el) [10]. Caci dupa cum corpurile stralucitoare isi lasa lumina [11] sa cada in locurile din apropiere, asa si prietenii isi lasa harul (farmecul) (charis) in locurile in care au fost prezenti [12]. Si adeseori stand fara prieteni in locurile acelea, am lacrimat si am suspinat, aducandu-ne aminte de zilele in care eram (acolo) dimpreuna cu ei.
Nu este cu putinta sa infatisam cu cuvantul cata dulceata este in prezenta prietenilor. Numai cei care au experienta (acestor lucruri) stiu. Iar de la un prieten este cu putinta sa ceri si sa primesti un har (favoare) (charis) [13] fara nici o banuiala (si impovarare) [14]. Cand prietenii ne poruncesc, ca un har (charis) privim (porunca) [15]. Iar cand ezita (sa ne porunceasca) atunci ne mahnim [16]. Nimic nu avem care sa nu fie si a lor. Adeseori, dispretuind toate cele de aici, de dragul lor totusi nu vrem sa plecam de aici. Si decat lumina ne sunt ei mai doriti. Caci, cu adevarat, si decat lumina este mai dorit prietenul. Ma refer la cel adevarat. Si nu te minuna! Caci mai bine pentru noi este sa se stinga soarele decat sa ne lipsim de prieteni. Mai bine este sa petrecem in intuneric decat sa fim tara prieteni. Cum vine asta? Va spun. Multi dintre cei care vad soarele sunt in intuneric [17], pe cand cei care sunt bogati in prieteni nu au necaz [18]. Ma refer la prietenii duhovnicesti care nu cinstesc nimic mai mult decat prietenia. Asa era Pavel care si-ar fi dat cu bucurie sufletul fara sa ceara nimic si l-ar fi zvarlit cu bucurie in gheena. Cu asa dragoste aprinsa trebuie sa iubim.
Vreau sa va dau o pilda de prietenie. Prietenii – desigur prietenii dupa Hristos – trec cu vederea si pe parinti si pe copii. Sa nu-mi spui de cei de acum care, impreuna cu celelalte, au lepadat si acest bun al [prieteniei adevarate]. Gandeste-te la cei de pe vremea apostolilor, nu zic la corifeii lor, ci la credinciosii (simpli). „Sufletul si inima tuturor“, zice (Scriptura), „era una; si nici unul nu zicea ca ceva din cele ce le avea este al lui… Si se impartea fiecaruia dupa cum avea fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” si „al tau”. Aceasta inseamna prietenie: sa nu socoteasca cineva cele ale lui ca ale sale, ci ca ale aproapelui, si cele ale sale sa-i fie straine [19]. Atata grijire sa aiba de sufletul aceluia ca de al sau, si acela din partea sa sa faca dovada aceleiasi dragoste. „Si cum e cu putinta”, ar zice (careva), „sa afli pe unul ca acesta“? intr-adevar, nu e cu putinta, pentru ca nu vrem, caci daca am vrea, este foarte cu putinta. Ca daca nu ar fi fost cu putinta, nu ar fi poruncit Hristos, nici nu ne-ar fi spus atatea despre dragoste.
Mare (lucru) este prietenia! Atat de mare, incat nimeni nu ar putea sa o invete (de la altul), nici nu ar putea vreun cuvant sa o infatiseze, in afara trairii ei [20]. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt ii face pe pagani sa fie inca pagani? [21]. Prietenul nu vrea sa porunceasca, nici sa conduca (archein), ci are bucurie (charis) mai degraba daca este condus si i se porunceste [22]. El vrea mai degraba sa daruiasca (charizomai) decat sa primeasca vreun dar (charis) [23]. Caci el iubeste pe prieten si nu se mai satura de dorirea lui. Asa de mult il iubeste. Nu se desfata asa de mult cand i se face lui bine, ca atunci cand face el bine. Vrea mai degraba ca acela sa fie mai presus decat sa-i fie datornic. Vrea mai degraba ca el sa-i fie datornic aceluia decat sa-l aiba ca datornic [24]. Si vrea sa-i daruiasca, dar nu vrea sa para ca daruieste, ci ca de fapt ii este dator celuilalt.
Cred ca multi dintre voi nu stiu ce vorbesc. De aceea este de trebuinta sa spun iarasi. (Unul ca acesta) vrea sa faca de la sine o binefacere, dar sa nu para ca o face de la sine, ci ca de fapt (binefacerea) n-ar fi decat o rasplatire datorata celuilalt. Asa a facut si Dumnezeu cu oamenii. Urma sa-L daruiasca pe Fiul Sau pentru noi, insa, ca sa nu para ca ni-L da in dar, ci ca de fapt ne este dator, a poruncit lui Avraam sa i-l dea pe fiul lui ca, facand Avraam ceva mare, sa nu para ca El face ceva mare.[25] Cand nu exista prietenie (iubire) (filia), batjocorim binefacerile (primite), (iar cele pe care le facem), chiar cand sunt mici, le socotim mari si ne laudam cu ele. Insa cand exista dragoste (prietenie), (filia) ascundem binefacerile si vrem ca si cele mari sa se arate mici ca sa nu parem ca il indatoram pe prieten, ci ca noi de fapt suntem datori lui prin aceea ca el ne este dator.
Stiu ca multi nu pricep ceea ce spun. Iar pricina este ca vorbesc despre un lucru care acum se afla in cer [26]. Dupa cum daca vorbeam de vreo planta ce se gaseste in India, cu care nimeni nu a avut nici un contact, nu ar fi putut cuvantul (singur) sa o infatiseze, chiar daca as fi spus mii de vorbe, asa si cate le spun acum, le voi spune degeaba, caci nimeni nu le va putea cunoaste, in cer este sadita aceasta planta si are ramuri incarcate nu cu margaritare, ci cu vietuirea virtuoasa cea cu mult mai dulce decat acestea [27].
De ce fel de dulceata vrea sa ne vorbeasca? De cea rusinoasa? Sau de cea cuviincioasa? [28] Nu! Ci dulceata unei prietenii le covarseste pe toate, chiar daca mi-ai vorbi si de cea a mierii. Caci dulceata mierii este trecatoare, prietenia insa niciodata. Fiindca pana ramane prieten, mai mult creste dorirea, si o astfel de dulceata nu are nicicand sat. Chiar decat viata aceasta de acum este mai dulce prietenul. Si, de buna seama, pentru ca multi, dupa sfarsitul prietenilor, nu au mai trait prea mult. Impreuna cu prietenul sufera cineva cu bucurie instrainarea, pe cand fara prieten nu ar vrea nici in tara lui sa locuiasca, impreuna cu prietenul si saracia o putem rabda, iar fara el pana si sanatatea si bogatia sunt de nesuferit. Unul ca acesta pe altul (pe prieten) il socoteste ca pe sine insusi. Ma sufoc ca nu pot sa va dau un exemplu, caci am inteles ca mult mai mici sunt cele graite decat realitatea [29].
Iar acestea se intampla aici (pe lumea asta). Dar la Dumnezeu atata plata are prietenia, cat nici nu se poate spune. Ne da plata ca sa ne iubim unii pe altii. „Iubeste“, zice (Dumnezeu), „si ia si plata“, cand de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru acest lucru (pentru sansa unei prietenii adevarate). „Roaga-te“, zice (Dumnezeu), „si primeste si plata“, cand de fapt noi am fi cei care am datora plata pentru ca cerem cele bune. „Pentru ceea ce ceri, ia si plata“, ne zice. „Posteste, si ia si plata! Fii virtuos, si ia si plata“, desi tu esti dator cu plata. Dar dupa cum parintii, cand ii fac pe copii sa fie virtuosi, atunci le dau si plata – caci ei se simt datori (fata de copii), caci acestia le fac bucurie (cu vietuirea lor virtuoasa) -, asa si Dumnezeu zice: „Ia plata, de vreme ce ai devenit virtuos. Caci (facand asa), tu veselesti pe Tatal si iti sunt dator cu plata acestei veselii. Pe cand daca esti rau, nu mai fac asa, caci tu il manii pe Cel Ce te-a nascut“.
Sa nu maniem pe Dumnezeu, ci sa-L inveselim [30], ca sa avem parte de imparatia cerurilor intru Hristos Domnul nostru. Amin”.
(Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantari despre viata de familie, Editura Invierea, 2005).
_____________________________________________________________
[1] Se pare ca aceasta epistola n-a fost adresata lui Amfilohiu, ci lui Simpsios din Seleucia Isauriei, fiind expediata prin intermediul lui Amfilohiu, dupa cum reiese din epistola 190
[2] Din aceste cuvinte se deduce indirect sfatul dat de Sf. Vasile: de a strange randurile intre ortodocsii din Isauria pentru ca se vede ca si in acele parti bantuia dihonia intre frati.
[3] Matei 24, 12; Ioan 13, 35.
[4] Traducere si note de subsol de pr. Marcel Hanches
[5] Extras din Omilia a II-a a Comentariului la Epistola I către Tesalonicieni. Am tradus acest extras pentru a arăta modul cum ar trebui să fie şi relaţia între un băiat şi o fată înainte de căsătorie şi după. Soţul şi soţia trebuie să-şi fie reciproc prietenii cei mai adânci.
[6] Se revarsă din sine în celălalt, trăieşte prin el şi împreună cu el şi nu poate concepe să existe fără el.
[7] Iată şi efectul adevăratei pomeniri [anamnesis] în rugăciune: nu îl ajuţi doar tu pe cel pomenit, ci, prin pomenirea lui, te înalţi şi tu. Iar harul, văzând această dăruire, îi înalţă pe amândoi către vieţuirea cerească. Veşnicia va fi nu doar adâncire şi întrepătrundere la infinit cu Dumnezeu, ci acest proces se va petrece şi cu oamenii. Într-o astfel de prietenie, Duhul Sfânt descoperă fiecăruia starea celuilalt şi inima lor se face treptat una.
[8] Ca să înţelegem vorbele, trebuie să avem experienţa realităţii lor, altfel le judecau din închipuiri sau din experienţele asemănătoare pe care le avem.
[9] Faptul că ne plictisim unii de alţii – prietenii de prieteni, soţii între ei – arată că de fapt între noi nu există relaţii adevărate. Ca să mă plictisesc de cineva, trebuie să-l epuizez, să-l ştiu ca în palmă. Or, persoana este infinit de adâncă, fiind chip al Treimii neajunse. Dacă ne plictisim de om, înseamnă că îl privim doar la suprafaţă. Dar atunci suntem superficiali şi ne plictisim şi de noi înşine. De aceea căutăm tot timpul noul de suprafaţă. Omul modern, în general, habar nu are ce înseamnă adâncimea unei relaţii. El este învăţat să fie superficial, din leagăn până la mormânt, prin modul de viaţă care i se impune. Esenţa căderii Evei este superficialitatea. Diavolul a îndemnat-o să fie superficială, promiţându-i cunoaşterea adevărată. Poate că a fost şi ea puţin superficială mai dinainte, din libera ei voinţă. Era cu neputinţă să epuizeze de contemplat creaţia lui Dumnezeu. Faptul că a dat atenţie şarpelui arată că încă poate nu se adâncise cu totul în ceea ce i se oferise să contemple („tot pomul”). Dacă ar fi adâncit cu adevărat contemplarea creaţiei, ar fi fost atât de uimită şi acaparată încât nu ar mai fi avut timp de nimic altceva. Poate prima neascultare, mult mai subtilă, a fost că nu a urmat sfatul lui Dumnezeu de a mânca din tot pomul. Şi noi cădem, în general, pentru că nu ne ţinem cu tărie de cugetarea necontenită la Dumnezeu. Ori de câte ori ne îngăduim să ne rupem de El, diavolul poate avea intrare. Adevărata relaţie între doi oameni nu poate fi decât aceea de a se umple unul de altul. Şi totuşi, simţind că eşti plin de celălalt, voieşti să te umpli şi mai mult, şi simţi că ai şi mai mult loc să-1 încapi. Deci, umplerea nesăturată de celălalt presupune golirea nemărginită de sine, lărgirea la nesfârşit a inimii tale. Cum amândoi prietenii se lărgesc necontenit, este nevoie ca fiecare să simtă că el trebuie să se lărgească mai mult decât lărgirea celuilalt, să crească mai mult decât creşterea celuilalt. Fiecare trebuie să iasă de la sine în întâmpinarea celuilalt. Aceasta este prietenia reală. Această lărgire este de neînţeles omului lumii. Ea este taina Maici Domnului, al cărei pântece este „mai desfătat, mai larg, decât cerurile, şi a tuturor sfinţilor care îl încap pe Iisus în inimile lor. Este ceva ce nu se poate explica logic, ci care se trăieşte.
[10] De remarcat că nu făptura neînsufleţită este cea care face iubit pe om, ci ea este iubită pentru om. De aceea relaţiile care au la bază felurite contexte sau circumstanţe, iar nu persoana în sine, nu sunt adevărate. Adesea, de pildă, iubim o persoană dacă este îmbrăcată frumos, dacă arată bine, dacă locuieşte undeva, dacă are cutare lucru sau bani, poziţie socială etc., iar când nu le mai are, încet-încet subţiem relaţia cu ea. Aceasta este iubire şi relaţie pătimaşă şi egoistă. De acest gen sunt mai toate relaţiile din lumea de azi. Aceasta este răcirea dragostei de care amintea Mântuitorul.
[11] Literal: floarea, înţelesul este „îşi lasă rodul”. Dar „rodul” unui corp strălucitor nu este decât reflectarea luminozităţii sale în jur.
[12] Charis pentru vechii greci era farmecul, şarmul unei persoane, unui lucru, ceea ce te atrăgea la acela. Fiind vorba de o relaţie duhovnicească, credem că sf. Ioan nu a folosit degeaba cuvântul „har”. Harul pe care îl avea Adam la început strălumina şi creaţia din jur. La fel se întâmplă şi cu prezenţa plină de har a sfinţilor: transformă calitativ făpturile din jurul lor şi îşi lasă binecuvântarea în locul respectiv (de pildă, sunt multe izvoarele făcătoare de minuni care curg în locuri de nevoinţă ale sfinţilor). Deşi textul ar putea fi înţeles doar psihologic, credem că e vorba de acel har al Duhului care locuieşte în cei care au o asemenea relaţie de prietenie. Acest har se îmbibă în lucrurile care au adăpostit temporar prezenţa prietenilor.
[13] Orice har conţine şi o favoare, dar nu orice favoare este un har. De la un prieten adevărat, efectiv se primeşte har, căci prietenia adevărată poate fi întreţinută numai de harul Duhului Sfânt. Aşadar, orice favoare primită de la el este plină de harul care îi uneşte pe cei doi. Cel care cere, de asemenea, nu cere ceva în afara harului. Deci într-o prietenie adevărată nici unul nu cere ceva care să-i satisfacă patimile. Relaţia nu e utilitaristă. Harul cerut şi primit de fapt îi creşte pe amândoi în dragoste. Cel care cere a cerut cu îndrăzneală, tocmai pentru că-l iubeşte pe cel de la care a cerut. Deci, deşi a cerut, prin însăşi actul cererii mai înainte a dăruit dragostea şi încrederea sa celuilalt, şi abia pe urmă a primit. Cel care dă favoarea cerută, prin însăşi faptul că a fost apelat a primit dragostea şi încrederea celui care l-a apelat. După cum se vede, într-o relaţie adevărată nu există delimitare clară între cine dă şi cine primeşte. Iar prieten cu sfinţii nu poate să fie decât cel care are harul Duhului Sfânt. Accentuăm: o relaţie adevărată nu poate avea loc decât în măsura în care ambii sunt părtaşi Duhului Sfânt.
[14] Faptul că simţim că deranjăm pe cineva prin cererea noastră, stânjeneala în relaţiile dintre noi, arată că nu ştim ce e prietenia şi nici nu prea vrem să trăim adevărul ei. Pentru că nici noi nu vrem să fim deranjaţi, pentru că suntem închişi în noi înşine şi egoişti, şi nu vrem să dăruim, pentru aceea nutrim aceleaşi sentimente atunci când trebuie, tot pentru egoismul nostru, să întreţinem relaţii cu alţii (egoism care în termeni politicoşi se numeşte „nevoi” sau „afaceri”).
[15] Dragostea ne face să înţelegem că nu noi facem lor o favoare împlinindu-le porunca, ci ei ne fac nouă o favoare poruncindu-ne. Tot aşa şi Dumnezeu, Se bucură când îi cerem, nu când nu Îi cerem.
[16] Literal: „nu ştim ce să facem”.
[17] Întunericul minţii.
[18] Bogăţia prietenilor- se referă la calitatea, şi nu la cantitatea lor – aduce bucurie şi luminare în suflet, iar acestea ne ajută să trecem, ba chiar să nu mai simţim necazurile din lumea aceasta (boli, sărăcie, pagube etc.)
[19] Asta înseamnă că rugăciunile fratelui sunt şi ale mele, şi nevoia mea este şi a lui, darul lui este şi al meu, şi talantul meu este şi al lui. Bucuria şi suferinţa ne sunt comune, într-un cuvânt, şi prietenia nu este decât o reflectare a tainei Bisericii, după cum şi o celulă conţine în sine întreaga informaţie genetică a unui organism, fără nici o lipsă. Tocmai acest lucru arată că acea celulă face parte din organism. Ciclul genetic înscris în ea reflectă întregul. [20] Viaţa duhovnicească nu se discută, se trăieşte. Ea nu se poate pricepe în mod academic, ci doar prin experienţa proprie. Teologie ar trebui să predea doar cel cu experienţă duhovnicească, dublată sigur şi de cunoştinţă teologică academică. Imperativul însă se referă la prima componentă.
[21] Ereziile şi păgânismul nu sunt decât produsul pierderii harului şi faptului că nu-l simţim concret. Eretic sau păgân – care rămâne de bună voie aşa – nu poate fi decât cel care nu are experienţa harului. Ereticul sau păgânul doar îşi închipuie ce e harul Duhului şi îşi imaginează despre el, discută despre el, pe când cel cu adevărat ortodox – în sensul deplin al cuvântului, nu doar de formă – şi care este mădular viu al Bisericii – adică are în sine în chip conştient pe Duhul Cel Dătător de viaţă – îl experimentează deplin şi real în Biserică, şi el simte că despărţirea de Biserică e moarte veşnică. Doar acesta din urmă are cuvânt cu putere ca să schimbe inimile spre pocăinţă adevărată. Nu există dragoste în toată adâncimea ei – care e esenţa prieteniei -în afara Bisericii. Dumnezeieşte nu poţi iubi făptura, oricare ar fi ea, decât din Biserică.
[22] O traducere mai adâncă ar fi: „rămâne în har (deţine har), dacă este condus şi i se porunceşte”. Esenţa ereziei este dorinţa de a stăpâni tu în locul lui Hristos. Atunci pierzi harul.Harul şi bucuria nu se poate afla decât fiind supus Bisericii. În acest context, chiar faptul de a conduce primeşte în Biserică înţelesul unei slujiri. Ţi se porunceşte să conduci. Nu vrei tu să conduci, dar dacă Hristos îţi porunceşte o accepţi ca pe o supunere şi ascultare. Deci în Biserică toate au alt conţinut, chiar dacă pe dinafară par asemănătoare celor ale lumii. Antihristul nu poate imita decât forma lui Hristos, Duhul nu-L poate avea. La fel şi lumea poate imita cele ale Bisericii, dar niciodată nu poate primi Duhul Ei.
[23] Pentru un astfel de prieten, bucuria lui este a suferi pentru ca altuia să-i fie bine. Harul lui este să sufere Golgota pentru celălalt, în această lipsire de bucurie el simte puterea harului învierii. Este taina lui Hristos pe cruce. Orice prietenie adevărată este o răstignire pe cruce.Pentru un astfel de om, darul este însăşi existenţa prietenului. Şi îl simte ca dar, pentru că prietenul îi dă prilejul să iubească. În absenţa prietenului nu-şi poare revărsa iubirea şi cel care nu iubeşte nu există. Deci el îl crede pe prieten „sursa” şi „pricina” existenţei sale, fiinţării sale (nu e vorba de aducerea şi menţinerea în fiinţă, care ţine de Creator). Strigătul unui astfel de om către prietenul său este: „Lasă-mă să te iubesc şi îmi e de-ajuns. Lasă-mă să-ţi dau dragostea mea, oricâte ar trebui să sufăr pentru asta”. Aşa a făcut Domnul Hristos pentru noi.
[24] Este o mare taină acest lucru. Cum să facem ca atunci când dăm altuia sau îi facem bine să ne credem în adâncul inimii datornicii lui şi să-l socotim ca binefăcătorul nostru? Faptul că el a acceptat să-l ajuti este pentru tine îndatorarea ta faţă de el, căci tu creşti în dragoste prin faptul că el te acceptă. Dumnezeu se socoteşte îndatorat să ne răsplătească, dacă vrem să-I acceptăm ajutorul – desigur în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o creştere a Lui în dragoste. De neînţeles e iubirea şi smerenia lui Dumnezeu! Iar când ajutăm pe cineva, este esenţial să nu-i dau aceluia impresia că l-am ajutat, ci că el m-a ajutat. [25] De vreme ce Avraam a fost în stare să-şi dea fiul, nu mai pare aşa de minunat că Dumnezeu îşi dă Fiul. Dar Dumnezeu ascunde de la noi faptul că Avraam a avut puterea să facă acest lucru tot de la El şi că Dumnezeu i-a insuflat de fapt acest mod jertfelnic de a vieţui.
[26] Adevărata prietenie nu se găseşte decât între sfinţi.
[27] Ca să experimentăm o astfel de prietenie şi dragoste nu se poate în afara virtuţii. Fiecare dintre prieteni trebuie să lucreze virtutea, altfel nu va fi o prietenie dumnezeiească. Deci între oameni pătimaşi nu poate exista prietenie reală sau dragoste, fie chiar şi între soţ şi soţie.
[28] Cei neexperimentaţi în viaţa duhovnicească cred că plăcerea unei vieţuiri virtuoase îşi găseşte termen de comparaţie – indiferent că e bun sau rău – în sentimentele legate de lumea aceasta. Sfântul tocmai acest lucru îl avertizează: plăcerea duhovnicească nu are echivalent lumea creată.
[29] Literal: „decât ceea ce trebuie.”
[30]Împărăţia Cerului nu este decât relaţia directă cu Sfanta Treime şi cu toţi sfinţii şi îngerii. Este împreună-veselie, provocată de dragostea de a fi cu cei iubiţi.
Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum sprijinul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.
