Presa mondială titra zilele trecute: „Acord istoric privind reforma impozitării internaționale. Liderii G20 au convenit taxarea minimă la nivel mondial cu 15% a multinaționalelor”. Presa americană trage spuza pe turta lui Joe Biden, care a fost printre primii să strige cucurigu, după ce ar fi convins restul țărilor să facă dreptate fiscală și un pustiu de bine omenirii.
Evident, totul e o păcăleală. Ne aflăm în al treilea război mondial, declanșat chiar de oligarhia offshore îmotriva populației civile a globului. Cu tranșeele principale în emisfera euro-atlantică. Nici vorbă să-i stoarcă cineva de bani chiar pe cei care acum înăspresc controlul asupra oamenilor.
Acordul acest se negociază de cel puțin 4 ani și s-ar putea să nu se aplice decât peste 10 ani sau niciodată. Până atunci se mută Zuckerberg la el în metavers. Cota de 15% a mai fost aprobată cu aceleași artificii și de OECD, cu 140 de țări, acum a primit avizul și din partea celor mai bogate 20. De aici încolo, ea urmează să fie ratificată n fiecare țară în parte și americanii deja au pregătită comedioara cu republicanii pro-capitaliști, care nu-l vor lăsa pe Biden să-și treacă propunerea prin legislativ. Alte țări pot uza de aceleași tergiversări. Cel puțin în forma de la OECD, exista o perioadă lungă de tranziție, care se întindea pe un deceniu. Reprezentantul Elveției a spus că sunt șanse reduse să fie implementat în 2023, cum s-a decis.
Dar că tot veni vorba de ani, să privim în urmă. La mijlocul anilor 80, impozitul pe profitul corporațiilor era în medie pe la 50%, la nivel mondial. De atunci încoace, Imperiul Offshore a inventat câteva mecanisme prin care rotița de hamster să se învârtă mai repede și mai profitabil pentru oligarhie. Țările au fost puse să concureze între ele pentru favorurile marelui capital, care și-a negociat peste tot legislații favorabile, cu ajutorul cărora să se poată muta lejer peste granițe, dintr-un teritoriu în altul, fără costuri mari. Capitalul mediu din fiecare țară a fost pus să lupte și el la sânge pentru piețe de desfacere și Imperiul nou a născocit migrația capacităților industriale de producție cu totul. Sau externalizarea doar unora dintre componentele ale producției și asistenței. Asta punea presiune pe forța de muncă din țările industrializate, care își vedeau fabricile trimise în China sau relația cu clienții preluată de telefoniști din India. Toate acestea se numeau globalizare. Iar într-un final, marele capital, ajutat de politicieni, a dat lovitura de grație muncitorului euro-american prin politica granițelor deschise și multiculturalism. De-acum colonizarea se făcea în sens invers și muncitorul constata că are concurență mai ieftină ca salariat și concurență mai scumpă în calitate chiriaș. Legea cererii și ofertei.
Așa cum muncitorii se băteau pentru un loc de muncă nu doar cu colegii de școală, dar și cu noii sosiți, și statele se băteau să fie mai pe placul capitalului vagabond. (În sensul de rătăcitor.) Așa a apărut cursa către fundul prăpastiei. Iar impozitarea medie la nivel global, pe profit, a coborât de la acel 50% în 1985 sub jumătate, la 22% în prezent. Așa că atunci când vedeți titlurile cu 15% promiși trebuie să vă amintiți că dintre țările-țări, doar Irlanda ce e puțin sub cota promisă, pe la un 12,5%. Deci pentru cele mai multe țări, nu sună a amenințare.
De ce-am folosit expresia „țări-țări”? Că mai sunt și teritoriile offshore consacrate, care juridic sunt un fel de țări, dar nu găzduiesc efectiv activitatea economică. Ele pot să meargă și cu taxe zero, dar vor fi mereu apărate de câte o putere, cum ar fi Marea Britanie sau SUA, care doar se vor preface că nu au autoritate asupra lor.
(cum a evoluat taxarea profiturilor multinaționalelor din anii 80 în prezent, potrivit Reuters.)
Pe lângă acest aspect, de cuantum, acordul e mult mai voluminos și nu sună așa cum înșelător ne încredințează titlurile. Adică sunt tot felul de grile – corporațiile trebuie să aibă un anumit gabarit (miliarde de dolari rulaj) și în funcție de acesta se va face ipotetica implementare eșalonată. Mai mult, e vorba de o impozitare după un barem de profit. Gen: venituri de minim 20 miliarde de euro și profitabilitate peste 10%. Din ce trece peste acea zecime, trebuie să lase un sfert în țara unde își au activitatea reală. Iar după 7 ani se aplică și firmelor cu venituri de minim 10 miliarde. Fel și fel de portițe și chichițe, care vor fi exploatate de contabilii și avocații corporațiilor ca și până acum, să nu dea mai nimic. Că asta era toată discuția, de fapt: ascunderea profiturilor prin operațiuni interne.
În cel mai optimist scenariu, politicienii visează că vor stoarce încă 150 de miliarde de dolari anual. O sumă frumușică în sine. Dar nu la fel de impresionantă, când aflăm că în 2017, doar companiile americane din Fortune 500 aveau parcate 2,6 trilioane de dolari în paradisuri fiscale. Aceea e doar o bucățică (lichidă) a Imperiului Offshore, pe care îl tot pomenesc. Dacă le-ar fi adus acasă, doar acelea ar fi avut de achitat taxe de 767 miliarde de dolari. Se regăsesc acolo toate numele de calibru, de la bănci, la Nike, Netflix, Oracle, Microsoft, Levi Strauss șamd.
În vârful piramidei sunt așa numitele GAFA – Google, Amazon, Facebook, Apple. Observați ceva comun? Da, toate sunt de din noul val al tehnologiei și își au măcar obârșia în America. Iar Unchiul Sam are cu ele o relație la fel de dubioasă ca a lui Biden cu copiii. Le apără cu forța diplomatică de taxarea în alte țări, Inclusiv cu prețul unor războaie comerciale, dacă sunt amenințate sau amendate pentru monopol. Dar ar vrea să mai aducă și câte ceva acasă, pentru cheltuieli bugetare.
Partidele americane (și nu numai) joacă și ele o comedioară cu roluri împărțite. Donald Trump a jucat patriotul și neo-liberalul. Așa că le-a presat pe aceste corporații să își repatrieze o parte din profituri, ca să facă America grozavă din nou. Strategia lui a implicat scutiri de taxe acasă pentru operațiuni de acest gen și presiune pusă pe țările de unde avea de adunat. Parțial, a mers: Google și-a adus acasă în California peste jumătate din cele 23 de miliarde de dolari, pe care le ținea în Bermuda. N-au uitat și nu l-au iertat. Între alte motive, abordarea asta nu l-a făcut prea popular cu amintitele firme, unele chiar l-au scos cu totul de pe platformele lor în campanie.
Joe Biden, de cealaltă parte, e o marionetă neconvingătoare în care și firmele stângiste de tehnologie au pompat masiv. Ar fi naiv să credem că el le răsplătește lovindu-le tocmai la conturi. Un indiciu e că și reprezentanții acestor firme se declară favorabili ideii, la fel cum sunt de acord cu măsurile de mediu. Pentru ele, Biden are chiar o surpriză savuroasă, care a scăpat titlurilor cu care am început. Anume: a negociat acest tip de acord cu condiția ca țările unde firmele americane își fac de fapt profiturile să renunțe la alte taxe. Cum ar fi taxele pentru servicii digitale. Și aici e poanta: că taxele alea sunt chiar mai mari decât ajung să plătească prin noul acord.
Oricum, măiestria multinaționalelor de a fenta impozitarea locală se va menține și pe viitor și nu se limitează la firmele care vând publicitate pe internet, având prin natura lor o manifestare greu de îngrădit prin frontiere. Ea e practicată și de firme din domeniul farmaceutic, care își mișcă profiturile dintr-o zonă în alta prin plăți interne pentru patente de invenție și licențe. Acestea au o polarizare diferită între zona unde se face cercetarea, unde se face producția și unde are loc desfacerea, putând să aleagă pentru fiecare varianta mai avantajoasă și să își regleze aceste transferuri în cadrul grupului. Pentru alte domenii e vorba de contracte de consultanță, achiziții de soft (imposibil de cuantificat ca valoare reală) și drepturi de proprietate intelectuală.