Înălțarea Sfintei Cruci – Omilia Sf. Teofan Zăvorâtul

Rai de taină eşti, Născătoare de Dumnezeu, cea care ai odrăslit, nelucrat, pe Hristos,
întru care lemnul Crucii, cel de viaţă purtător, pe pămînt s-a sădit.
Pentru aceasta, acum înălţat fiind, închinîndu-ne lui, pe tine te mărim!

axion la Înălţarea Sfintei Cruci

De la crucea Domnului vine mântuirea la toată lumea: de la răstignirea noastră pe propria cruce vine mântuirea noastră

Prăznuim acum slăvită înălţare a Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului. Toată lumea ştie de ce a fost nevoie de această înălţare, cum s-a săvârşit şi pentru ce se prăznuieşte cu asemenea măreţie în Biserica Creştinească. Aduceţi-vă aminte acum de toate acestea. După luarea de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos şi punerea Lui în mormânt, Cinstita şi de viaţă Făcătoarea Cruce a rămas pe Golgota şi după aceea, împreună cu celelalte cruci – cele ale tâlharilor -, a fost aruncată într-o peşteră adâncă, ce se afla chiar acolo, în apropierea locului răstignirii. Locul acela a fost acoperit cu vremea de gunoaiele de tot felul şi a fost dat uitării.

Când Constantin cel Mare s-a convertit la creştinism şi mama lui, Elena, a pus în inima sa să clădească Biserica învierii chiar pe locul unde aceasta a avut loc, atunci, printr-o deosebită călăuzire dumnezeiască, a fost aflată şi Crucea Domnului. Nenumărata mulţime de popor care era de faţă poftea să vadă Crucea. Impărăteasa a poruncit să fie împlinită dorinţa poporului, şi episcopul, ridicând-o, a arătat-o tuturor. Sfânta Biserică a rânduit ca această faptă a înălţării Crucii, dimpreună cu minunatele lucrări dumnezeieşti legate de ea, să fie pomenite an de an ca semn al deosebitei mile a lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa.

Să dăm mulţumită purtării de grijă proniatoare a Domnului pentru noi, dar totodată să şi învăţăm de la aceasta cele la care ea ne îndatorează. Deoarece, amintiţi-vă de asemenea, fiecare dintre noi are crucea sa, cu care, potrivit chemării Domnului, trebuie să meargă în urma Lui şi pe care trebuie, după pilda Apostolului, să se răstignească pentru Hristos. Golgotă pentru această cruce este inima noastră; ea este înălţată ori înfiptă prin hotărârea plină de râvnă de a trăi potrivit Duhului lui Hristos şi este alcătuită din felurite aşezări ale inimii ce sunt de căpetenie şi de obârşie în viaţa creştinească. De la Crucea Domnului vine mântuirea întregii lumi: de la răstignirea noastră pe crucea proprie vine mântuirea noastră. Dar după cum de viaţă Făcătoarea Cruce a Domnului a fost aruncată în groapă şi acoperită cu gunoi, şi noi ne putem arunca crucea şi o putem acoperi prin nepăsare şi prin negrijă – şi atunci nu facem parte dintre cei mântuiţi, ci dintre cei ce pier. Ca atare, avem neapărată nevoie să ne lămurim bine din ce se alcătuieşte crucea noastră, ca să înţelegem aşa cum trebuie dacă ea stă neclintit în inima noastră sau a fost aruncată din ea, dacă mergem cu această cruce în urma Domnului sau ne-am abătut încotrova şi, lepădând acest jug bun al lui Hristos, rătăcim fară să ştim nici noi unde şi încotro?

Surorilor cu care Domnul mi-a sortit să prăznuiesc acum Cinstita înălţare a Crucii Sale! Voi lămuri alcătuirea crucii noastre lăuntrice arătând cu deosebire cum se aplică ea în viaţa voastră călugărească. Şi crucea voastră, altfel spus crucea călugărească, seamănă cu crucile creştineşti obişnuite, numai că are propria sa structură, precum şi anumite însuşiri aparte în părţile care îi sunt de obşte cu acestea. Ce-i drept, e ceva mai grea, dar în schimb şi mai roditoare. Şi dacă de la cruce vine îndeobşte viaţă, de sub crucea călugărească izvorăsc şuvoaie îmbelşugate de viaţă.

Nu vă voi tâlcui totul amănunţit, ci doar vă voi arăta simţăminte şi aşezări sufleteşti fară de care nu puteţi face nici un pas în călugărie, fară de care nici nu puteţi să trăiţi mănăstireşte în mănăstire, fară de care nici călugăria nu este călugărie, ci viaţă obişnuită, atâta doar că desfaşurată între zidurile mănăstirii. Aşa că ascultaţi.

Părţii de jos a crucii, ce intră în pământ, îi răspunde în crucea lăuntrică lepădarea de sine, prin care este brăzdat pământul inimii şi în ea se înfige crucea. A te lepăda de tine însuţi înseamnă a te purta cu tine însuţi aşa cum se poartă alţii cu cei lepădaţi de oameni. In călugărie, această lucrare ia noul chip al omorârii faţă de sine şi de întreaga lume. Călugărul este ca un mort, îngropat în pământ. Zidurile mănăstireşti sunt sicriul lui. Straiul călugăresc este linţoliul de îngropare. El părăseşte tot ce se află dincolo de zidurile mănăstirii şi în tot ce este nu găseşte nimic înrudit: e străin de toate şi toate îi sunt străine, aşa încât i se potriveşte pe deplin cuvântul Apostolului: mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii (Gal. 6, 14). Cine şi-a agonisit o asemenea aşezare sufletească a pus temelie trainică crucii lăuntrice şi călugăriei.

Partea de sus a crucii lăuntrice, sau care stă drept şi se îndreaptă în sus, este alcătuită de răbdare, adică de o asemenea tărie de a rămâne în propria hotărâre, încât n-o pot clinti nici un fel de piedici, nici un fel de nemulţumiri şi de osteneli. Fără răbdare nimeni nu poate rămâne în bine, şi cu atât mai mult nu poate rămâne călugărul în călugărie. Pentru mirean, răbdarea este statornicie în răbdarea tuturor ostenelilor care privesc îndeplinirea îndatoririlor lui; pentru călugăr, ea este pe deasupra neclintirea rămânerii în cinul lui şi în locul lui. In viaţa mirenească, orice pas faci te căleşti în răbdare – în călugărie, nici nu poţi să faci vreun pas fară răbdare. Cercetaţi tipicul mănăstiresc, şi veţi vedea ce arenă largă este în el pentru lucrurile răbdării. Numai cel care a murit sieşi şi lumii poate îndura aşa cum trebuie cele cerute acolo.

Partea cea de-a curmezişul a crucii lăuntrice călugăreşti este alcătuită de ascultare – aşezarea sufletească în care omul nu întreprinde, nu plănuieşte nimic de capul său, ci doar ascultă şi împlineşte fară cârtire hotărârile altora. Cel ascultător seamănă cu o minge, care se rostogoleşte fară să trosnească încotro o mână lovitura pe care a primit-o. El renunţă de bună voie la autonomia sa şi se face unealtă altora. El lucrează fie la sfatul, fie la porunca altora, fară să se încreadă nici în gândul, nici în dorinţa sa. Ca atare, el este pe de-a-ntregul deschis. Dacă alţii nu văd ceva rău în el, el se deschide singur celui ales sau pus să primească asta, ca nu cumva sub înfăţişarea binelui să se ascundă în el vreun rău.

Uniţi-le acum pe toate, şi veţi vedea că omorârea de sine faţă de toate dă intrare în mănăstire, răbdarea face neprimejduită petrecerea în aceasta, ascultarea cuprinde toată lucrarea celor care petrec în ea. Iată crucea cea din trei părţi, din care izvorăşte adevărata viaţă călugărească!

„Dar ce viaţă e asta?“, vor gândi unii. „Instrăinare de toate, lepădare de voia proprie şi ascultare, stingere întru răbdare a aproape oricărui simţământ – asta e oare viaţă?” Nu vă opriţi însă la cele dinafară. Fiecare dintre virtuţile călugăreşti arătate are în afara laturii aspre dinafară şi o latură lăuntrică, plină de viaţă şi bucurie, care fie că este presupusă de către ea, fie că se dezvoltă din ea. Astfel, răbdarea este sprijinită şi trăieşte prin nădejdea că osteneala călugărească nu e zadarnică. Nădejdea umple inima de bucurie în urma neîndoirii de primirea celor aşteptate, şi prin această bucurie îndulceşte chinul cel arzător al răbdării ostenelilor. De aceea, cel ce rabdă se bucură şi mai degrabă se desfată decât pătimeşte, în ciuda faptului că ceilalţi îl văd multpătimitor.

Ascultarea prinde viaţă de la dragoste. Ascultarea este lepădare de propria iniţiativă şi de propria socotinţă – lucrările care ne sunt cele mai de preţ. Mare putere trebuie să ai pentru a te birui pe tine însuţi şi a renunţa la ele.

Prin puterea voinţei poţi, bineînţeles, să te sileşti, şi hotărârea neclintită are parte în această privinţă de reuşită – însă atâta vreme cât ea lucrează de una singură, lucrările ascultării seamănă cu frângerea unor crăci uscate. Numai dragostea are putere să împărtăşească ascultării însuşirea de a se mlădia fară a suferi dureri. Unde este dragoste, acolo totul se face cu drag, cu uşurinţă şi cu repeziciune. Numai ascultarea din dragoste umple de bucurie toate ostenelile la care este îndatorată.

In fine, omorârea de sine faţă de lume prinde viaţă şi e stârnită prin credinţă: aşa trebuie să fie şi altfel nici nu poate fi aceasta, dacă cel ce a prins poftă de vieţuirea călugărească vrea să fie în ea ceea ce se cuvine a fi. Sfânta credinţă ne spune că am fost zidiţi pentru viaţa în Dumnezeu, însă am căzut de la El în lanţurile egoismului şi farmecelor lumii, şi că din această pricină cel ce doreşte să se scoale din nou pentru viaţa în Dumnezeu trebuie să moară faţă de sine însuşi şi faţă de lume. In condiţiile în care omul nutreşte dorinţa vie de binele cel adevărat, această încredinţare de faptul că este neapărată nevoie de rânduiala dată hrăneşte omorârea de sine faţă de toate şi îi dă viaţă, mai ales în legătură cu altă încredinţare, şi anume că doar prin această aşezare sufletească omul se poate altoi pe Hristos şi, răstignindu-se împreună cu El, poate primi din El depline puteri de viaţă.

Astfel, temelia crucii lăuntrice este alcătuită de credinţă dimpreună cu lepădarea de sine, altfel spus cu omorârea de sine faţă de toate; partea ei cea de-a lungul este răbdarea întărită de nădejde, iar partea cea de-a curmezişul e ascultarea însufleţită de dragoste.

Dacă e să asemuim crucea unui pom, atunci rădăcina acestuia va fi credinţa, din care cresc mai întâi de toate lepădarea de sine şi hotărârea de a lăsa toate şi a te apuca de un singur lucru: mântuirea sufletului întru depărtarea de toate cele lumeşti. Din lepădarea de sine se naşte dragostea gata de orice ascultare; din ascultare sau în acelaşi timp cu ea creşte răbdarea încununată de nădejdea care urcă la cer – în cele mai dinlăuntru, dincolo de catapeteasmă, după cuvântul apostolului. Unde se află toate aceste aşezări sufleteşti, acolo pomul crucii nu stă aşa, golaş, ci are multe ramuri ale virtuţilor de tot felul, este acoperit de frunzele purtării bune dinafară şi aduce belşug de roade ale faptelor celor bune. Acolo este uitare de lume şi de obiceiurile ei, necurmată petrecere în mănăstire fară a ieşi nicăieri din ea, dragoste de însingurare, osteneală în rugăciunea din chilie şi din biserică, postire, neobosire în lucrul de mână, ajutorarea cu drag a altora, iertarea, îndemnarea frăţească la cele bune, pacea, înfrânarea ochilor, a limbii şi a urechilor şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Fericit sufletul care, intrând înlăuntrul său, va afla toate acestea în inima sa! Acesta este semnul învederat că pomul crucii a fost înălţat în el, împlântat temeinic, şi că are din belşug putere lăuntrică vie, aşa că acest pom poate fi numit în chip nemincinos pom purtător de viaţă, şi nu numai îndeobşte, ci anume pentru inima omului cu pricina.

Cum stau lucrurile la voi, surorilor, vedeţi singure! Dacă toate virtuţile pe care le-am arătat sunt cu adevărat în inima voastră, crucea voastră stă în picioare – e înălţată. Iar dacă nu, să ştiţi că ea a fost îngropată de simţămintele şi aşezările sufleteşti rele, potrivnice ei. Pe acestea din urmă nu le numesc, căci se văd de la sine. Nu pot să nu adaug însă dorinţa sau chiar cererea: dacă veţi afla că crucea voastră fie s-a înclinat, fie a căzut cu totul sau, şi mai rău, a fost acoperită de praful şi de gunoiul gândurilor şi dorinţelor rele, îngrijiţi-vă s-o scoateţi la lumină, s-o curăţiţi prin pocăinţă şi iarăşi s-o înălţaţi şi s-o împlântaţi în inimă prin hotărârea nestrămutată de a lucra cu râvnă pentru mântuirea sufletului, până la jertfirea vieţii. Să credeţi că fară această cruce nu este viaţă duhovnicească şi nu este mântuire, nu este nici mângâiere în viaţa călugărească. Fără cruce nimeni nu s-a mântuit şi nu se va mântui. Domnul a intrat întru slavă după ce a pătimit pe Cruce: şi toţi câţi urmează Lui intră în împreună-proslăvirea cu El printr-un fel de cruce. Doriţi să intraţi întru această slavă? Suiţi-vă mai întâi pe Cruce, şi de-abia de pe Cruce veţi merge la cer. Amin!