Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei. Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.
Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie la dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.
În ziua pomenirii acestui mare ierarh, ca de altfel în toate zilele când sunt pomeniţi sfinţi ierarhi, auziţi în Evanghelia care se citeşte cuvintele lui Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar, iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor (In. 10, 1-2).
În ele, toţi învăţătorii mincinoşi şi ereticii sunt asemuiţi unor hoţi şi tâlhari, ce nu doresc să intre cu smerenie în sfânta credinţă pe uşa Ortodoxiei, ci năzuiesc să se furişeze prin altă parte. Singura intrare sfântă şi legiuită în dumnezeiasca învăţătură e însă una singură, şi unul singur este învăţătorul nostru – Iisus Hristos (v. Mt. 23, 8), iar noi suntem datori să urmăm doar Lui şi nimănui altcuiva. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla (In. 10, 9).
La această uşă El i-a pus ca străjeri ai împărăţiei Cerurilor pe sfinţii apostoli, în urma cărora au primit hirotonia, ca urmaşi ai lor, mulţi alţi păstori buni: toţi aceştia învaţă oile cele bune, turma lui Hristos, să asculte de glasul singurului învăţător şi Păstor, să meargă după Hristos.
Au fost şi sunt numeroşi conducători pe care şi-i alege neamul omenesc, mulţi învăţători care arată felurite căi de a trăi – însă Domnul Iisus Hristos ne porunceşte nouă, creştinilor, să mergem numai după El, după Păstorul Cel Bun, Care pune sufletul Său pentru oile Sale (v. In. 10, 11).
Care sunt învăţăturile tuturor conducătorilor omeneşti şi prin ce se deosebesc ele de învăţătura Domnului Iisus Hristos? Toate învăţăturile omeneşti au ca ţintă perfecţionarea vieţii noastre sociale şi politice. Ele vorbesc aproape numai despre felul în care trebuie organizat aspectul exterior a vieţii, despre legile de stat care ar trebui făcute, despre realizarea unei forme cât mai perfecte de organizare statală. Din aceste învăţături omeneşti cunoaştem multe lucruri înţelepte, multe lucruri mari, multe lucruri folositoare, în faţa celor mai bune şi mai vrednice, în faţa celor mai drepte dintre ele ne plecăm şi noi. Şi totuşi, de ce mergem după un singur Conducător – după Domnul nostru Iisus Hristos? De ce punem sfânta Lui învăţătură mai presus de toate învăţăturile social-politice ale lumii, chiar şi de cele mai drepte dintre ele? Acesta e un lucru pe care trebuie neapărat să-l înţelegeţi.
Înainte de venirea Domnului Iisus Hristos, lumea era adânc înstrăinată de obiectul învăţăturii Lui, necugetând deloc la ceea ce El socotea a fi lucrul cel mai însemnat, neapărat trebuincios, pentru oameni: se gândeau numai la cele exterioare. Lumea antică era încredinţată că pentru dezrădăcinarea răului de pe pământ este nevoie doar de legi drepte în stat; şi lumea nouă visează la egalitate socială. Păstorul Cel Bun ne spune însă cu totul altceva.
Ştiţi că în vremea postirii Lui de patruzeci de zile în pustie satana a început să-L ispitească. L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile pământeşti şi a zis: „Dacă Te vei închina mie, îţi voi da toate aceste împărăţii şi slava lor” (v. Lc. 4, 6-7) – la care Domnul a răspuns: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Lc. 4, 8).
El a lepădat de la Sine puterea politică şi socială şi nu la reforme sociale Se gândea. Şi după aceea, cu alte prilejuri, a respins această putere – fiindcă atunci când veneau la El oameni cu rugămintea de a le fi judecător, El se dădea în lături, spunând: Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărtitor peste voi? (Lc. 12, 14). Iar când înainte de cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota a stat înaintea lui Pilat ca să fie judecat, şi acesta L-a întrebat: „Eşti împărat?”, El a răspuns: „Da, împărat sunt, însă împărăţia Mea nu este din această lume” (v. In. 18, 33- 36).
Iată ce are însemnătate pentru noi: faptul că El este Conducătorul unei împărăţii care nu este din această lume, iar conducătorii omeneşti sunt toţi conducători ai împărăţiei acestei lumi.
Ei bine, care este deosebirea de temelie dintre învăţătura lui Hristos şi toate învăţăturile omeneşti? În aceea că Hristos ne-a învăţat despre împărăţia care e înăuntrul nostru, ne-a învăţat să luăm aminte la glasul inimii: Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, preacurvia, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea (Mc. 7, 21-22). Aceeaşi idee o veţi afla şi în Evanghelia după Luca: Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele – căci din prisosul inimii vorbeşte gura lui (Lc. 6, 45).
În viaţa noastră duhovnicească – prin urmare şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii. Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice. Cum ne este inima, aşa ne este şi viaţa. Dacă inima este curată, sfântă, pătrunsă de dragoste fierbinte faţă de Domnul Iisus Hristos, toate faptele, toate gândurile, toate opiniile noastre sociale şi politice, toată filosofia noastră de viaţă vor fi pătrunse de această simţire, de aceste sfinte porunci ale inimii – şi atunci din vistieria cea bună a inimii noastre vom scoate roade bune în tot ce facem, şi în primul rând în viaţa de zi cu zi, în legăturile noastre cu cei din jur. Iar dacă în inimă domnesc răul şi întunericul, oricât de bună ar fi orânduirea socială şi politică, oricât ar fi de drepte legile, omul va face rele. Nici un fel de legi, nici un fel de orânduire socială nu pot înfrâna inima omenească.
Oamenii tind să înăbuşe răul prin pedepse juridice – însă răul continuă, infracţiunile nu contenesc. Ştiţi că şi în cea mai desăvârşită orânduire de stat există o mulţime de oameni josnici, lipsiţi de cinste, care fac răul şi prin tot ceea ce săvârşesc strică tot lucrul bun, împiedicându-l şi lipsindu-l de putere prin năzuinţele inimii sale negre; ştiţi că există o mulţime de oameni egoişti, cărora nu le pasă decât de sine şi care nu se dau în lături să îi strivească pe cei ce stau în calea lor. Ştiţi cât de mulţi sunt oamenii desfrânaţi şi că prin nici un fel de legi nu se poate face ca toţi oamenii să devină buni şi cinstiţi, să nu mai fie oameni necinstiţi, egoişti.
Asta o poate face numai Domnul Iisus Hristos, fiindcă El ne-a adus învăţătura Sa cea dumnezeiască despre felul în care trebuie să fie inima noastră, despre felul în care trebuie să ne-o îndreptăm. Şi prin Sângele Său şi Trupul Său, cu care ne împărtăşim, El ne dă putere să ne luptăm cu răul, să curăţim inimile noastre. Iată de ce El este pentru noi singurul Sfânt Conducător, fiindcă la dezrădăcinarea răului nu pot şi niciodată nu vor putea să ajungă conducătorii omeneşti. Este nevoie de harul dumnezeiesc, de puterea dumnezeiască, pentru a îndrepta inima omenească; oamenii au nevoie de ajutor haric în lupta cu răul. Şi atunci, cum să nu îl iubim din toată inima pe Domnul Iisus Hristos, Care ne-a învăţat adevărul cel mai adânc, Care ne-a întors luarea-aminte asupra inimilor noastre, Care ne-a adus învăţătura dumnezeiască şi luminoasă despre dragostea de aproapele?
Şi se cuvine să băgăm de seamă că lucrurile pe care ne-a învăţat El – dragostea, milostivirea, blândeţea, smerenia – erau adânc străine de inimile păgânilor. Aceştia nu se închinau blândeţii, ci trufiei; ei socoteau că a da milostenie săracilor este o slăbiciune de neiertat, în rândul lor era foarte răspândită sclavia, care înjoseşte demnitatea omenească; ei nu-i puneau pe sclavi în rândul oamenilor şi se purtau cu ei ca şi cu nişte vite. Ciudat şi nebuneşte ar fi sunat în urechile lor cuvintele dragoste, blândeţe, smerenie şi milostivire – dar ele au răsunat în întreaga lume prin dumnezeiasca propovăduire a Domnului Iisus Hristos şi au supus treptat inimile oamenilor, încât în locul trufiei şi dispreţului faţă de oameni dinainte s-a încetăţenit recunoaşterea tocmai acestor virtuţi.
Aşadar, fiecare creştin este dator să îşi aducă aminte că trebuie să-şi curăţească inima, să dezrădăcineze din ea gândurile rele, să tindă spre sfinţenia ei. Sfântul Apostol Iacov spune: Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici. Pătrundeţi-vă de durere, întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare.
Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa (Iac. 4, 8-10).
Smeriţi-vă înaintea Domnului, pocăiţi-vă pentru ceea ce vă întinează inimile, umpleţi viaţa voastră de năzuinţa către dragoste, bine şi milostivire, şi atunci va odihni asupra voastră harul Sfântului Duh. Amin.