România „condusă de un pitic arab, cu înfățișare caraghioasă de clovn”

Povestea spune că românii, fără să o știe, trăiau într-un vis tare urît: se făcea că era monarhie absolută, condusă de un pitic arab, cu înfățișare caraghioasă de clovn. Cocoțat pe căluțul lui de lemn, cu burtica atingînd șaua smurdului … ăăă… a murgului, imaginîndu-și că e buricul lumii, Înălțimea Sa Piticul devenise, prin magie roz, comandant militar suprem. Tot el, șeful întregii administrații, locale sau centrale, el singur făuritor de legi, după chipul și asemănarea sa (să scoată limba parlamentarilor cît era ziua de lungă era misiunea de onoare și plăcerea cea mai mare a Înălțimii Sale Pigmeul), cerînd lumii întregi supunere totală.

„Statul sînt eu!”, urla roșu la față piticul, ridicat în scărițele harnașamentului, pe vîrfurile piciorușelor sale minuscule, trăgînd hotarît de căpăstrul căluțului de lemn, ce sălta amplu pe spate, mai-mai să Îl dărîme pe Înălțimea Sa Infimă, doar ca să o ia iar vertiginos înapoi, cu nasul în jos, atingînd pămîntul, ca PIBul țării. Vai, ce mai chiuia de placere liliputanul! Ce fericit era…

Cînd cădea de pe căluțul de lemn (des!) și spărgea noul serviciu de porțelan (tot des!), Piticul se răstea, pe ton pițigăiat: „Care e problema?!? S-a greșit! Care e problema???”. Și tot așa, și tot așa și cînd supușii mureau arși în spitale, asfixiați în camerele de exterminare, zise ATI, sau sub măștile (ne)conforme, și cînd mureau ca urmare a experimentelor genetice, zise sobru și doct, în regat, „vaccinuri”, sau cînd afacerile mici și mijlocii dădeau, inevitabil, ortul popii.

Și ar mai fi durat mult și bine povestea Piticului cu nasul roșu, dacă românii n-ar fi clipit leneș, trosnindu-și fălcile în căscaturi lungi, ca ceapa în ștergar, și nu și-ar fi șters cu mîneca urdorile lipicioase de la colțurile ochilor și s-ar fi trezit, ca după o noapte lungă, în sfîrșit!

Olivia Steer