Vreți să știți cine a fost Eminescu?, de Pr. Stavrofor Constantin Catană

Lăsați-ne să vorbim despre Mihai Eminescu, nu numai la 15 Ianuarie, când se trâmbițează zgomotos înăuntru României și cumva, și în afară, de către unii români, ca reprezentanți diplomatici ai țării noastre! Despre Mihai Eminescu ar trebui să se vorbească în fiecare zi, de către cei tineri și mai puțini tineri, de la elevi de liceu și studenți, la cei cu răspunderi familiale, căci destul a fost portretizat în chip de cadavru, de către cei care și l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa.

Așa că, oricare dintre noi să vorbim despre Eminescu, ca poet național, și că a rămas expresia integrală a sufletului românesc, a cărui mit este unul viu, autentic, de o extraordinară vitalitate, până la dispariția neamului românesc. Căci, niciunul dintre marii poeți cred că nu s-au gândit că-l pot înlocui pe marele Eminescu și de a „jindui să-i demoleze soclu și să se așeze în locul lui”.

Noi, toți, trebuie să vorbim de Eminescu, pentru că avem trebuință mai mult decât altădată, de o redeșteptare de sub orbitoarea putere demonică, ce dă năvală peste noi. Avem nevoie de viziunea lui Eminescu, ca să ne luminăm în fiecare zi, și să ne privim unul pe altul, ca niște frați. Avem nevoie de mitul viu al lui Eminescu și de profunditatea și frumusețea poeziilor lui, în fiecare zi, ca să știm a ne jertfi pentru cei drepți și buni, și ca cei cu sufletul înrăutățit să intre în sublimul adevăr.

Astăzi, în veacul nostru, „primează valorile politic-economice, pofta inimii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții, iar în spatele aparentei „fapte bune” stă afaceristul”. De aceea spun că avem nevoie să vorbim despre Mihai Eminescu, în fiecare zi, fiindcă ne este un model de suferință, de demnitate, care și-a mângâiat sufletul și mintea, în casa de la Ipotești, sub candela icoanei Sfintei Fecioare, trăind încă de mic condiția suferinței.

Deși a fost atent supravegheat mai toată viața lui, băgat în malaxorul aparatului represiv (fiind închis de opt ori), el a avut o statură publică impresionantă, și era perceput drept un cap al conservatorismului, dar și al luptei pentru unitatea națională și „și-a asumat ca pe o profesiune de credință lupta pentru România și a scris vibrant, a scris cu patos, dar și cu rigoare, a scris cu o forță devastatoare în chestiuni arzătoare ale timpului”.

Iar Maiorescu, notează: „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție (la Timpul), prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și verb”. „Stăpân pe limba neaoșă” și cu o „neobișnuită căldură sufletească”, Eminescu însuflețea dezbaterea publică și totodată izbea necruțător „iresponsabilitățile factorilor politici, afacerismele, demagogia și logoreea păturii superpuse”.

Poetul gânditor român Eminescu a dus campanii de presă, ca redactor al ziarului Timpul, dedicate chestiunii Basarabiei, și-a criticat Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, fiind intransigent atât față de politica de opresiune țaristă, cât și față de cea a Imperiului Austro-ungar.

Dar situația de la ziar devine critică în 1880, după ce atacă proiectul de program al partidului conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României și sacrifica românii aflați sub puterea Imperiului Austro-ungar.

Așadar, nu astăzi, ci demult, Mihai Eminescu este văzut ca „erou eponim al culturii românești, întemeietor de limbă literară modernă, de doctrină națională modernă”, deci Eminescu are statura unui mit național.

Și, cu toate acestea, poetul gânditor Eminescu, este și el plin de contradicții, ca oricare alt om, unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeîndu-se pe unele texte din scrierile sale, și asta pentru că, în căutările lui înfrigurate, pătimașe, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.

Zoe Dumitrescu Bușulenga (Maica Benedicta), spunea că: „Procesul cunoașterii a fost la el lung cât scurta lui viață, dar patima căutării a învins duritatea existenței.”

Așadar, analizându-se opera lui Eminescu, vom găsi în „Rugăciunea” către Maica Domnului: „Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor?”… caracteristica sufletului lui Eminescu: „Rugăciunea”.

În orice caz, Eminescu ne indică „să gândim cu mintea noastră”, mărturisirea de credință, care i-a luminat copilăria și adolescența, a fost factorul principal de a fi fost spovedit și împărtășit la Mănăstirea Neamț, a cerut Preotului, spunând: „Părinte, să mă îngropați la țărmurile mării, și să fie într-o mănăstire de maici, și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Astfel, putem spune că Eminescu a trăit și a murit creștin. Prin urmare, despre marele nostru poet Eminescu, vorbesc munții, dealurile, izvoarele și întreaga natură, așa că nimeni „N-are ce-i face!”, pentru că în scurta sa viață a participat activ la întregul univers, prin gândirea sa profundă, și trecut demult în lumea de dincolo, cea veșnică, cea cosmică, orice român îi poate găsi eul liric eminescian în natura poeziilor sale, care au în ele semnificațiile sacre, cerul și pământul, trăinicia, stabilitate, siguranță și veșnicie pentru om.

Da, putem spune și așa, că Mihai Eminescu nu a avut o credință religioasă definită, dar nici nu putem spune, cu cei care spun că nu a fost creștin. Avea, fără discuție, intuiție mistică. Iar, Noica, l-a definit magistral, spunând ”că este omul deplin al culturii românești.

Din punct de vedere religios, a fost un om în căutare”.

Pentru a percepe mai bine adevărul despre Eminescu, trebuie să-i asimilăm principiile morale, dezmorțindu-ne duhul, fiecare într-un mod foarte riguros și atent, și să ne umplem de farmecul cuceritor și de frumusețea prisositoare din poeziile sale, și să-l cinstim cu greutatea proprie de iubire și viață cinstită, fără sămânța dezbinării, așa cum a cerut poetul: ”nu merge la mormântul Domnilor tăi cu sămânța dezbinării în inimă, ci precum mergi și te împărtășești cu sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă și fără ură între fiii aceluiași pământ, care, oricât de deosebiți ar fi în păreri, frați sunt fiii aceleiași mame.”

Dar, oare așa l-am pomenit și cinstit noi, românii, pe Mihai Eminescu, la 15 Ianuarie 2018, fără patimă, fără ură între fiii aceluiași pământ?

Să nu uităm că Eminescu a închegat, într-o formă nepieritoare, marele vis românesc ”De la Nistru pân la Tisa”, zguduind conștiința națională și făcând-o pururea trează.”

BIBLIOGRAFIE

-Zoe Dumitrescu Bușulenga, Cultură și Credință, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2013

-Revista Veghea, An II, nr.3, 2009

– Nicolae Georgescu, Boala lui Eminescu, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, editura Babel 2012

-Mihai Eminescu, Scrieri politice, comentate de D. Murărașu, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1931.