Părintele Gheorghe CALCIU – Predică la Duminica a 21-a dupa Rusalii (Pilda Semănătorului)

În această pildă Mântuitorul creează patru tipologii umane. Mai întâi, tipologia omului nepăsător. Un autor mistic, un filozof, Kierkegaard, numea acest tip de oameni omul-fluture, degustătorul, adică acela care merge din floare în floare, cauta bucuria acestei vieţi şi sfârşeşte cu aripile frânte şi căzute în ţărână. Aceştia sunt oamenii care nu primesc cuvântul lui Dumnezeu, ci se lasa târâţi în toate curentele ideologice, gnostice sau filozofice, în toate părţile. Ei n-au niciun fel de stabilitate. Peste ei calca toate învăţăturile greşite ale lumii acesteia. Sunt ca un zid pe care se scriu toate ideile false ale veacului nostru sau ale veacurilor anterioare. Să ne cercetăm cine dintre noi se aseamănă pământului în care cade sămânţa lui Dumnezeu fără să rodească? Gândiţi-vă!

A doua categorie sunt oamenii care aud cuvântul lui Dumnezeu, îl primesc cu bucurie, însă este de ajuns să vină o zguduire peste dânşii şi se pierd. Este de ajuns să-i lovească o nenorocire sau să înceapă o persecuţie, aşa cum s-a întâmplat sau se mai întâmplă în lume şi mai ales în America, unde persecuţia e subtilă şi foarte perfidă. Este poate o prigoană mai primejdioasă din mai multe puncte de vedere decât cea comunistă, pentru că acolo ştiam cine e bun şi cine e rău. Era alb şi negru. Aici nu mai ştim unde e bine şi unde este rău. Toate sunt gri. Şi în Europa la fel, în Europa Unită. Deci noi suntem aceştia care auzim cuvântul lui Dumnezeu, îl primim, ne bucurăm şi vine o persecuţie sau căldura soarelui, aşa cum se spune în parabolă. Soarele cald dă căldura şi usucă pământul şi sămânţa moare în sufletul nostru.

Ştiţi că atunci când a fost, în comunism, persecuţia aceea religioasă, s-au cernut foarte uşor cei care erau români temeinici de cei care erau numai piatră. Unii au cedat, alţii au colaborat, alţii au făcut lucruri foarte rele, alţii au suferit sau, dacă n-au fost arestaţi, au rezistat tăcuţi în subterane, rugând pe Dumnezeu să îi ajute în viaţa aceasta de prigoniri. M-am întrebat: oare din România, câţi oameni n-au făcut compromisul religios?

Am fost mişcat când am văzut cum în biserică oamenii ridicau braţele în sus, strigând cu glas mare Domane, miluieşte-mă!, când citeam rugăciunile de iertare şi la fiecare le strigam numele cu tărie, ca să audă Dumnezeu rugăciunea lor şi să trimită mila Lui. M-am tulburat mult văzând această credinţă, pe care n-o găseşti în Occident. Aceste manifestări spontane ale sufletului care strigă către Dumnezeu, aici nu se fac. Însă m-am tulburat mai mult după aceea, când am văzut că mulţi din oamenii aceştia au o dublă personalitate: la biserică sunt credincioşi, aprind lumânări, vin, poate stau toată slujba, poate nu stau toată slujba, dar când ies afară devin ca nişte fiare. Se ceartă frate cu frate pentru o bucată de pământ, se înşeală cum pot, în toate chipurile. Este un fel de dedublare a personalităţii.

Aceasta dedublare era în comunism altfel decât acum. Atunci fiecare asculta Europa liberă, mergea la biserică, dar în public striga eu nu cred şi lăuda pe Ceauşescu sau pe Gheorghiu-Dej. Această minciună s-a perpetuat multă vreme. Acum o nouă formă se perpetuează în ţara noastră, mai periculoasă decât aceea, pentru că acum nu ne mai ameninţă religios niciun pericol. Acum, sub presiunea vremurilor, sau sub influenţa teoriilor, sau pur şi simplu pentru că aşa e convenabil, unii se leapădă şi nu aduc nicio roadă. Gândiţi-vă care dintre noi suntem în această categorie, sau am fost, eventual.

A treia categorie de oameni sunt cei pătimaşi. Au păcate multe, tot felul de patimi omeneşti: desfrânare, beţie, lăcomie, zgârcenie, toate patimile acelea care fac din inima noastră un teren plin de buruieni, de spini şi de mărăcini. Şi chiar dacă ne izbeşte cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ne întoarcem cu dragoste spre El, mai tari sunt patimile noastre, pe care le purtam de cine ştie când. Pentru că pocăinţa noastră nu este adevărată! Este numai un moment de deschidere către Dumnezeu pe care nu-l adâncim în inima noastră, nu facem din el un izvor tămăduitor pentru suflet, ci ne-am deschis o clipă, iar apoi ne-am închis. Patimile noastre au izbucnit în noi mai puternice decât chemarea şi virtuţile pe care Dumnezeu le seamănă în inima noastră. Şi nu aducem roade, iar dacă nu sunt roade, suntem sortiţi pedepsei veşnice. Cine dintre noi se recunoaşte aici?

Cei din a patra categorie sunt oamenii care aud cuvântul, se străduiesc, slujesc cu bucurie lui Dumnezeu, cauta să-şi fertilizeze solul acesta spiritual, să înţeleagă mai adânc cuvântul lui Dumnezeu, să vină la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, să facă bine în jurul lor, să fie o lumină pentru toţi ceilalţi. Unii pot mai puţin, alţii mai mult. Dumnezeu a dat fiecăruia un talant: unuia i-a dat unul singur, altuia i-a dat trei talanţi, altuia i-a dat cinci talanţi. Fiecare a primit ceva şi fiecare dintre noi trebuie să aducă lui Dumnezeu un dar egal cu darul pe care l-a primit. Cel care a primit un talant, să mai aducă unul. Cel care a primit doi talanţi, să mai aducă doi. Cel care a primit cinci, să mai aducă cinci. Cel ce aduce roadă sută la sută, acela este cu adevărat cel care a auzit cuvântul lui Dumnezeu şi a rodit.

Şi a mai zis Dumnezeu din nou: „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 13,9). Uitaţi-vă în jurul vostru şi în voi înşivă şi vedeţi sincer unde vă aflaţi. Dacă aveţi intenţie bună şi nu încercaţi să vă amăgiţi pe voi înşivă sau pe alţii, v-aţi plasat exact unde sunteţi. Atunci, cu adevărat, când a zis Mântuitorul „cine are urechi de auzit să audă”, voi sunteţi aceia care aţi înţeles. Iar aceasta recunoaştere a voastră în tipologiile pe care Mântuitorul le-a creat, plasarea fiecăruia în tipologia voastră, mă convinge că de acum încolo veţi începe să-i slujiţi lui Dumnezeu ca să aduceţi roadă. Cât de mică, dar să aduceţi.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. „A sluji lui Hristos înseamnă suferinţa”, Editura Bonifaciu, 2009).