Vindecarea slăbănogului din Capernaum. Predica Sfântului Nicolae Velimirovici la Duminica a VI-a după Pogorârea Sfântului Duh – a adevăratei bucurii

Intrând în corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa. Și iată, I-au adus un slăbănog, zăcând pe pat și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbă­nogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbaăno­gului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere. (Matei 9,1-8)

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai de­zonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învață soarele pe oameni de dimineața și până seara? „O, oameni, bucurați-vă de bine, si bucuria aceasta vă va face ca niște dumnezei”.

Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi in zori până găsește doua gâze pentru prânzișorul ei! Ce-i învață privighetoa­rea pe bogătanii care se lăfăie in pat și-și încep ziua deschizându-și gura nu ca sa laude, ci ca să mănânce ? „O, oameni, bucurați-vă de bine, cântați binele!”. Nu întrebați: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpanii, ci slujitorii lui.

A te intrista de durerile altora – aceasta o poate si omul vechi, omul pacatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, si cei ce sunt nevinovati ca pruncii. Adevarat zic voua: „Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra in ea” (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este imparatia lui Dumne­zeu daca nu suma a tot binele si lipsa a tot raul? Copilul se bucura mai mult de binele altuia decat batranul pacatos de propriul  bine. Pentru un copil nu este vreun bine care sa fie al altuia. El im­partaseste zambetul de pe buzele tuturor, si adesea ia incruntarea drept ras. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decat un prunc nevinovat. Bucuria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desavarsita. Domnul venind intre noi a dezvaluit bogatiile fara hotar ale dumnezeiestilor bucurii. S-au bucurat pruncii, si s-au bucurat toti cei asemenea lor in neprefacu­ta copilarie. Fericirile acestea insa nu numai ca nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintita si inima de piatra ci, dimpotriva, mai rau i-au inveninat.

Hristos le aminteste oamenilor de patria lor cea dintai, in stralu­cirea lui Dumnezeu si in tovarasia ingerilor; auzind, copiii se bu­cura iar batranii inraiti isi bat joc. Hristos ia de la oameni frica, facandu-i stapani peste lume; copiii primesc cu veselie, cei suspusi nu. Hristos arata cum omul in unire cu Dumnezeu se poate birui pe sine insusi, firea inconjuratoare, duhurile rele, boala si moartea: copiii se ingramadesc in jurul Lui ca sa guste cat mai mult din dul­ceata acestor biruinte, pe cand carturarii se strang cu ura, ca sa ga­seasca pricina sa-L prinda si sa-L omoare. Copiii cauta la Hristos binecuvantare, batranii poporului ii arunca blesteme. Daca oamenii ar fi fost in toate mintile, s-ar fi bucurat ca niste copii de fiecare vorba, de fiecare fapta a lui Hristos. Mantuitorul arata oamenilor doar binele, doar stralucirea si frumusetea binelui, dulceata, statornicia si puterea binelui. Dar sunt oameni care, si atunci ca si acum, nu se bucura vazand binele pe care li-l arata Hristos. De ce, de ce oare ? Pentru ca oamenii au facut pace cu raul, s-au obisnuit cu raul, s-au insotit cu raul; asa ca raul a ajuns sa fie pentru ei realitate iar binele iluzie. Au ajuns ca gaina care, tot ciu­gulind in zadar zugraveala unei boabe, cand are o boaba adevara­ta langa cea zugravita nu mai ciuguleste; de dezamagita ce e, ia si boaba adevarata drept inchipuita. O, minti omenesti de gaina, care cred ca din mana lui Hristos pot primi amagire la fel ca din mainile necurate cu care s-au deprins ! Daca din mana Lui ar veni amagire, daca de pe buzele Sale ar veni minciuna, atunci cu adevarat viata omului ar fi mai amara ca nefiinta, mai infricosatoare ca orice vis urat, mai cruda ca orice dezastru.

De o mie de ori nefericiti sunt cei care nu-si intind mainile ca sa-L primeasca pe Hristos. Ori incotro si le-ar intinde in alta parte, dau de foc si de colti de lup. Dar fericiti sunteti voi, credinciosilor, care va bucurati si doar cand auziti pomenindu-se numele lui Hristos, cum se bucura copiii cand aud de mama lor. Atata doar, inarmati-va cu tarie si cu rabdare, ca sa indu­rati pana la sfarsit cu credinta si bucurie. Pentru ca mai rau este de cel care a pornit dupa Hristos si s-a intors indarat, decat de cel care n-a pornit niciodata. Daca Domnul l-a slobozit de un duh rau iar el se leapada dupa aceea de Domnul, sapte duhuri mai rele decat cel dintai se vor napusti asupra lui si-l vor cuprinde (Luca 11 24-26). Hristos e ca o cumpana a apelor: Oriunde apare El, oamenii se impart in doua tabere: cei ce se bucura de bine si cei ce nu se bucu­ra. Asa este astazi, si asa era si in vremea cand Domnul pasea pe pamant in trup omenesc. Evanghelia de astazi ne infatiseaza aceas­ta infricosata despartire a oamenilor in fata Celui ce arata binele, in fata Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. Era dupa trecerea Sa printre paganii de pe malul rasaritean al Lacului Ghenizaret, dupa minunea vindecarii celor doi indraciti, dupa crunta mustrare adusa necredinciosilor oameni prin marturisirea de catre demoni a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iisus a intrat in corabie. Era chiar corabia pe care savarsise o minune la fel de mare ca si scoaterea demonilor din cei doi posedati, cand a certat vanturile si marea si s-a facut liniste deplina (Matei 8,26). Astazi auzim din Evan­ghelie ca Domnul, la intoarcerea din acea calatorie, a vindecat pe barbatul paralizat, iertandu-i acestuia pacatele si indepartand boa­la. Astfel, in foarte scurt rastimp, Hristos a savarsit trei lucrari mari, trei minuni uimitoare, semne limpezi ale venirii lui Dumne­zeu intre oameni. In scurt timp Domnul a dezvaluit oamenilor trei binecuvantari negraite: puterea Sa asupra firii, puterea Sa asupra demonilor si puterea Sa asupra pacatului si bolii, si acestea sunt trei mari prilejuri de bucurie pentru oameni. Lanturile cu care ne inlantuie natura sunt cumplite; cine nu se bucura sa scape de ele ? Dar si mai cumplite sunt lanturile cu care ne leaga demonii, si cu care ne biciuie pana ajungem la nebunie; cine nu se bucura sa fie izbavit de cei mai mari dusmani ai sai ? Lanturile cu care ne leaga pacatul, facandu-ne robi naturii, demonilor si bolii, sunt lanturile primordiale in care omul singur se infasoara inca de la inceput, indaratnicindu-se sa nu asculte de Ziditor si sa nu se smereasca in fata Lui. O, muritorilor, care dintre voi nu s-ar bucura sa fie izbavit de aceste lanturi infasurate pe dedesubtul tuturor celorlalte lega­turi care va inrobesc? Puterea lui Hristos asupra pacatului si a bolii s-a aratat oameni­lor cand a trecut si a venit in cetatea Sa. Cetatea Sa era Capernaum; acolo poposise dupa ce fusese alungat, si cat pe ce sa fie omorat, din Nazaret, unde vietuise multi ani (Luca 4,16-31; Matei 4,13).

Și iata, l-au adus un slabanog, zacand pe pat. Faptul e descris si de Evanghelistii Marcu si Luca, amandoi aducand amanunte care nu apar la Matei. Slabanogul era atat de bolnav incat nu numai ca nu era in stare sa vina singur la Iisus, dar nici sa se dea jos de pe pat nu putea, asa ca rudele si prietenii l-au scos din casa sa cu pat cu tot si l-au adus la Hristos. Starea deznadajduita a bolnavului se mai vede si din faptul ca trebuia sa fie carat de patru barbati, ca sa fie tinut bine si sa nu fie zguduit prea tare. Ajungand la casa unde se afla Iisus, cei patru au vazut ca era atata lume stransa acolo incat ar fi fost cu neputinta sa intre. Atunci s-au hotarat sa desfaca aco­perisul si sa lase patul cu bolnavul zacand drept in fata lui Hristos. In clipa aceea, Domnul vorbea cu oamenii si-i invata. El nu pierdea nici o clipa: dupa fapta venea cuvantul; dupa cuvant urma fapta. Si cu fapta, si cu vorba cauta sa-i faca pe oameni sa se bucure de bine si sa creada in bine, si in El, cel mai mare aducator si dezvalui­tor al binelui.

Și Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt pacatele tale!”. A vazut Domnul credinta lor, nu numai cand au coborat bolnavul inaintea Lui, ci inca de cand au apucat patul cu bolnavul zacand si au pornit spre El. Cel care vede gandu­rile oamenilor cu atat mai usor le vede faptele, si de aproape si de departe. L-a vazut pe Natanael sub smochin mai inainte ca acesta sa fie adus la Dansul (Ioan 1, 48). Vedea nu numai lucrurile ce se petreceau, ci si cele ce aveau sa se petreaca, pana la sfarsitul veacu­rilor. Aici insa nu se spune: vazandu-i pe ei, ci: vazand credinta lor, ca sa se arate prin aceasta ca Hristos vedea ceea ce e si mai greu sa vezi, ceea ce este ascuns adanc in om. Si s-a spus de dragul nostru, ca sa cunoastem la ce Se uita Hristos astazi ca si atunci; si ca sa cu­noastem ca putem astepta ajutorul lui Dumnezeu numai cand avem credinta. Cand Dumnezeu vede credinta noastra nu intarzie sa ne vina in ajutor.

Vazand credinta lor. A cui credinta ? Doar a celor care il adusese­ra pe slabanog, sau si a bolnavului insusi ? Mai intai, desigur, este credinta celor care l-au adus. Domnul putea vindeca bolnavul nu­mai si raspunzand credintei acestora. Sunt imprejurari cand Hristos a savarsit minuni fara sa pomeneasca nimic de credinta bolna­vului. La urma urmelor, mortii pe care i-a inviat nu puteau sa ara­te credinta pentru care sa fie inviati. Nici cei din jurul acelora nu arata intotdeauna cine stie ce credinta. Nu se spune despre vaduva din Nain ca ar fi avut credinta, ci ca plangea pentru fiul sau care murise. Dar se poate ca in clipa in care Dumnezeu S-a indreptat spre durerea ei si i-a spus: Nu plange, sa se fi desteptat intrinsa cre­dinta. Marta si Maria, surorile lui Lazar, nu aveau vreo credinta ca Hristos il va invia pe fratele lor, care zacea mort de patru zile in mormant. Numai fruntasul Iair a aratat credinta tare cand a venit la Hristos si I-a spus: Fiica mea a murit de curand, dar venind, pune mana ta peste ea si va fi vie (Matei 9,18). Tot astfel, Hristos a vindecat multi bolnavi pe moarte nu ca raspuns credintei lor, ci credintei pe care o aveau rudele sau prietenii acelora. Asa a vindecat pe sluga sutasului din Capernaum (Matei 8, 5-13), nu pentru credinta slugii bolnave ci pentru credinta sutasului, si pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale (Matei 9, 32), si pe multi lunatici si ne­buni, si surzi si muti, pentru credinta celor care ii aduceau la El (Matei 9, 32; 15, 30; 17, 14-18). Pe indracitii gadareni i-a curatat de demoni si i-a vindecat fara credinta nici din partea lor, nici din par­tea altcuiva, ci din mila si intru iconomia mantuirii, ca sa trezeasca credinta in cei amortiti si sa o intareasca in cei slabi (Matei 8,26).

Cat despre acest slabanog, e limpede ca cei care l-au adus la Hristos aveau o mare credinta. Hristos nu le-a pretuit credinta dupa semne dinafara, ci a citit-o in inimile lor. Dar chiar si noi, care nu vedem inima omului, ne putem da seama dupa fapte ca in­tr-adevar credinta acelor oameni era foarte mare. Patru barbati se hotarasc sa aduca un bolnav fara scapare la Hristos: nu-i un semn de credinta ? Sa-l care cu greu, sa se catere pe acoperis si sa desfaca grinzile ca sa coboare pe bolnav pana in fata lui Hristos: nu-i o do­vada de mare credinta ? Ganditi-va numai cat se primejduiau acesti oameni si ce caraghiosi se aratau in ochii vecinilor prin ase­menea purtare nelalocul ei! Ce rusinati ar fi ramas in ochii tuturor daca, dupa atata tevatura, ar fi avut sa care inapoi pe bonavul ne­vindecat ! Si atunci, ca si acum, teama de ridicol e foarte mare, la fel si frica de a da gres. Numai credinta cu adevarat tare infrunta ridicolul si nereusita, pentru ca nu se indoieste de izbanda.

S-ar fi putut, atunci, ca Domnul sa lecuiasca bolnavul numai pentru credinta celor ce-l purtau. Dar pesemne ca si bolnavul avea credinta. La urma urmei, ce om cu mintea intreaga, daca nu crede, se lasa tarat pe strazi in patul sau si coborat printr-o gaura facuta intr-un acoperis ! Dar mai avem o insemnare pretioasa a credintei omului bolnav. Domnul ii spune „fiu”. „Fiule… iertate sunt pacatele tale!”. Ar fi numit Hristos „fiu” pe un necredincios? I-ar fi spus unuia lipsit de cainta: Iertate sunt pacatele tale ? Cand a inviat pe fiul vaduvei din Nain, nu i-a spus „fiu” ci l-a chemat: tinere, pentru ca mortii nu pot avea nici credinta, nici pocainta. Dar slabanogului de aici ii spune: „fiule!”. Nu a spus Domnul: „fratele tau… de se va pocai, iarta-l?” (Luca 17, 3). Cainta, asadar, e o conditie a iertarii. Iar cainta nu poate fi fara rusine, fara frica de Dumnezeu si fara credinta.

Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. Iata ganduri­le unora care nu se bucura de bine, ca niste aliati si slugi ale raului ce sunt. Ca si cand ar fi spus: „Cine poate sa ierte pacatele decat numai Dumnezeu ?” Aceste suflete vestede, oameni care se soco­teau invatati si cautau sa-L coboare pe Hristos macar pana pe ace­easi treapta de jos cu ei, n-aveau loc, fireste, in mintea lor intuneca­ta si greoaie, pentru gandul ca Dumnezeu ar putea cumva sa Se in­fatiseze om, ca S-a si infatisat, si chiar in Persoana acestui Iisus. Ei nu puneau la inima nici suferinta unui om bolnav, nici, cu atat mai putin, vindecarea lui. Ei trageau cu urechea la ce spunea Hristos doar ca sa-I caute pricina, sa-L poata umili cu ceva, sa-L dea afara din calea lor, sa-L stearga din amintirea lor. Hristos era mai mult decat puteau ei sa inghita.

Și Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre ? Carturarii care erau acolo de fata nu au spus nimic cu glas tare, ci numai au gandit. Nu zice: „in mintile voastre”, ci: in inimile voastre, ceea ce inseamna ca gandirea lor era intesata cu rau­tate si ura. Nu-L ascultau pe Hristos nici din credinta si nici ca unii ce vor sa afle, ci ca spioni si prigonitori ai Lui. Daca ar fi avut cre­dinta, s-ar fi bucurat si ei de vorbele si faptele lui Hristos, ca ceilalti Care, vazand, slaveau pe Dumnezeu. Daca ar fi stat fara partinire, ar fi ajuns sa creada in Hristos, cum s-a intamplat cu capetenia strajii de pe Golgota, care acolo langa Cruce stand si privind ce se petrece, a strigat, vazand cum se cutremura firea: Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu era Acesta ! (Matei 27, 54).

Domnul a patruns cugetele lor. Cine poate vedea gandurile de­cat numai Dumnezeu ? Cel ce cerci inimile si rarunchii, Dumnezeule drepte! (Psalm 7, 10), a strigat David. Eu, Domnul, patrund inima si incerc rarunchii, ca sa rasplatesc fiecaruia dupa caile lui, spune Domnul insusi prin proorocul Ieremia (17,10). Tu singur stii inima fiilor oa­menilor (II Paralipomena 6, 30), s-a rugat regele Solomon. Iisus Domnul vede inima si cugetele inimii. Dupa cum pamantul nu poate vedea ochiul desi ochiul vede pamantul, tot asa fapturile pa­mantesti acoperite de timp nu pot vedea tainele vesniciei, desi ochiul vesniciei vede tot ce este pe pamant in timp. Privind cu ochiul vesniciei Hristos patrundea si vedea totul: vedea in adancu­rile marii si in adancurile inimii omenesti, in adancurile timpului si ale spatiului.

Pentru ce cugetati rele in inimile voastre ? Asa i-a intrebat bunul Domn pe prigonitorii Lui. Nemasurata e curatia gandurilor Lui! Negraita frumusetea inimii Sale ! Nesfarsita blandetea Sa ! Pentru ce cugetati rele ? De ce nu cugetati cele bune ? De ce cautati raul ? De ce nu cautati binele ? De ce va bucurati de rau, si nu de bine ? De ce stati langa un izvor limpede si asteptati sa curga noroios ? De ce va uitati la soare si asteptati sa se intunece ? Scuturati-va odata de obiceiurile acestea bolnave si bucurati-va de apa curata si de soarele stralucitor ! Domnul nu-si bate joc de ei, nu-i starneste, nu-i rusineaza, cum ar fi facut un muritor dusmanilor sai daca ar fi izbutit sa vindece un paralitic. Nici cel mai prevazator doctor n-ar fi putut vorbi cu mai multa grija pacientilor sai greu bolnavi decat a vorbit Domnul nelegiuitilor Sai prigonitori: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre, cand ati putea sa cugetati binele, sa cautati binele, sa va bucurati de bine ?

Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla ? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ier­ta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. A rosti cuvantul este pentru Hristos totuna cu a savarsi fapta. Pentru graiul de rand e tot atat de usor a zice: „iertate iti sunt pacatele”, cat si: „scoala-te si umbla”, aman­doua rostirile fiind la fel de ineficiente. Pentru Domnul cel fara de pacat insa, cuvant si fapta sunt una. Prin cuvintele de mai sus asadar El a vrut sa spuna: „Ce-i mai usor sa faci: sa ierti pacatele cuiva sau sa-l ridici sanatos din patul pe care zacea bolnav ?” Si o fapta si alta sunt cu neputinta omului de rand. Ceea ce la oameni este cu neputinta, este cu putinta la Dumnezeu (Matei 19, 26). Ce-i mai usor atunci: sa vindeci sufletul sau sa vindeci trupul ? Sufletul nu poate fi vindecat altfel decat iertandu-i-se pacatele. Cand pacatele ii sunt iertate sufletul se insanatoseste, iar unui suflet sanatos usor este sa-i faci sanatos si trupul. Oricum, mai de trebuinta este sa-i ierti unui bolnav pacatele decat sa-l ridici in picioare, dupa cum trebuie sa scoti viermele de la radacina unui pom mai degraba decat sa-i astupi gaurile din coaja. Cata vreme pomul e ros de vierme, se si gaunoseste. Pacatul e in chip virtual cauza bolii, atat a celei sufle­testi cat si trupesti. Abateri de la aceasta lege apar doar cand Dum­nezeu ingaduie sa cada asupra unui drept boala trupeasca, dupa inteleapta Sa Pronie, cea mai buna pilda fiind dreptul Iov. Legea insa este, de la intemeierea lumii, ca pacatul izvoraste toata boala. Iar cine poate nimici pacatul in omul bolnav cu atat mai lesne ii va putea vindeca trupul. Cine poate sa inlesneasca trupului o insana­tosire trecatoare, fara sa-i ierte pacatele, face ca un gospodar care isi curata pomii fara a fi in stare sa scoata viermele de la radacina.

Tot ce face Domnul insa, face in chip desavarsit, in buna randuiala, fara a trece nimic cu vederea. El se bucura sa dea sanatate si trupului si sufletului. De aceea vindeca mai intai sufletul si apoi asteapta sa-si spuna si carturarii cuvantul lor: Acesta huleste. Prilej de a arata legatura dintre pacat si boala, primatul sufletului asupra trupului si dumnezeiasca Sa putere. Celor foarte bolnavi li se dau adeseori leacuri tari.

În aceasta imprejurare Hristos Si-a aratat puterea. El nu L-a che­mat pe Cerescul Sau Tata, ci a facut totul de la Sine. Trebuie sa ne insemnam foarte bine cuvintele: Putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele. Va sa zica, doar atata vreme cat omul este in viata pa­manteasca i se pot ierta pacatele. Cand iese din aceasta lume, nu mai este iertare pentru el. In lumea ce va sa fie, nu mai este iertare pentru pacatosii care au iesit nepocaiti din lumea aceasta. De aceea spune Hristos: pe pamant.

Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Domnul a vorbit cu hotara­re bolnavului, nu cum vorbesc carturarii ci ca Unul care are putere. Dar cum avea putere sa ierte pacatele, avea putere si sa porunceasca trupului sa fie sanatos. Si ca sa nu incapa nici o indoiala ca omul s-a insanatosit cu totul, Domnul i-a poruncit sa-si ia patul pe care mai inainte fusese purtat de patru oameni, si sa se duca acasa. De ce i-a poruncit Domnul sa mearga acasa ? Mai intai pentru ca, bucuros de bucuria altora, a vrut ca omul sa ajunga fara intarziere in locul unde mai inainte domnise durerea, aducand bucurie intre­gii case careia ii fusese inainte povara. Apoi, pentru ca sa arate va­nitosilor carturari ca fapta Sa a fost izvorata numai si numai din iubire de oameni, si ca nu asteapta sa fie slavit pentru ea. Dupa cum pastorul nu cauta sa fie laudat de oi, asa nici Hristos nu cauta lauda la oameni. Slava de la oameni nu primesc (Ioan 5, 41), a spus Domnul intr-o alta imprejurare, iar acum vrea de asemenea sa se vada limpede acest lucru.

Iar multimile, vazand acestea, s-au spaimantat si au slavit pe Dumne­zeu Cel care da oamenilor asemenea putere. In vreme ce scribii huleau in inimile lor asupra lui Hristos, ceilalti din multime, cu mintile si inimile încă neintunecate de desertaciunile lumesti, se minunau si slaveau pe Dumnezeu pentru fapta nemaipomenita ce se savarsise inaintea ochilor lor. Multimea aceasta care se minuna si slavea pe Dumnezeu era cu mult mai buna decat carturarii cei stramti la minte, si mult mai aproape de adevar si de bine decat erau paganii gadareni care vazand minunea nu laudasera pe Dumnezeu ci, plangandu-si porcii, L-au gonit pe Hristos din tinuturile lor. Nici multimile acestea insa nu puteau intelege dumnezeirea puterii Mantuitorului Hristos. Ei slaveau pe Dumnezeu, Cel care da oame­nilor asemenea putere, fara sa vada in Iisus pe Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Nascut.

Ceea ce n-au cunoscut multimile acelea, cunoastem noi, fiindu-ne dat sa vedem prin Biserica. Suntem invataceii bucuriei intru bine, pentru ca tot binele de la Dumnezeu este, de la Izvorul data­tor de viata al vesnicei bucurii. Cum spune de-Duh-insuflatul pro­oroc: Veseli-ma-voi si ma voi bucura de Tine; canta-voi numele Tau, Preainalte (Psalm 9, 2). Bucuria aceasta va deschide ochii nostri ca sa vedem plinatatea adevarului intru Iisus Hristos Domnul nostru; ne va deschide buzele ca sa-L slavim pe El, Fiul lui Dumnezeu, sin­gurul Mantuitor si Iubitor de oameni. A Lui fie slava si lauda, im­preuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedes­partita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!