„Dumnezeu de unică folosință” sau cum ne predă Statul Liturgica

Când spun Euharistie, mintea nu mă duce la vreo strălucită Liturghie arhierească, ori la vreun tratat de Dogmatică sau la iubita Liturgică, ci la o babă gârbovită. De ani și de necazuri. Stătea într-un bordei de doi coţi şi-o palmă, de nu-ţi venea să intri deodată cu ea, de frică că nu o să încapi dimpreună cu băbuța. Iar când intrai, te mira spaţiul generos al chiliuţei. Chiliuţă pentru că ea, Maria Bodea din satul Gâşteni, făcea cele mai gustoase prescuri din care am gustat vreodată. Dacă o vedeai, nu puteai crede că din mâinile sale iese pâinea euharistică…Faţa-i era perpendiculară pământului, ridicându-se la mai puţin de jumătate de metru. Da, era gârbovă și nu-i vedeai vreodată  faţa.

Aşa o ştia satul. Aşa o ştia părintele, deși venise în parohie în urmă cu ani în urmă…iar bunica Maria, era tot bunică şi tot gârbovă!

Nu am văzut-o niciodată tristă. Ori amărâtă. Atât mă ruga, la capăt de Liturghie „Dăscălaşule, rogu-mă, plămadă proaspătă (drojdie, adică) să-mi aduci…”şi îmi strecura în buzunar câțiva lei. Pentru drojdie. Pentru Euharistie. Pentru Dumnezeul ce se făcea Pâine și Vin dintr-o dragoste nebună ce o are pentru noi, oamenii.

Drama Euharistiei la români

Drojdia dorită de bătrâna amintită, nu ne este altceva decât Viața ce o primim, duhovnicește, exclusiv din Taina Sfintei Împărtășanii. De la Foișorul cel de sus, al Cinei celei de taină, la dezvoltarea Liturghiei la Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma și pe cea mai depărtată insulă din Arhipelagul Marii Britanii, de la Marea Biserică a Constantinopolului la biserica de pe dealul Cucuieților, în 2000 de ani de creștinism, pe toți și pe toate, ne-a unit aceeași Euharistie. Același Hristos, în fiecare picătură și firimitură, a fost esența și centrul vieții creștine.

În afara împărtășirii nu există Biserică. Ți-o poate spune orice babă neînvățată. În niciun sens și în niciun chip, oricâte interpretări omenești am dori noi să găsim. Au știut-o bunicii bunicilor noștri. Au auzit și părinții noștri ceva, dar s-a diluat în cei 50 de ani de comunism. Știm și noi. Însă doar știm. Pentru că în realitate, foarte puțini dintre români ne împărtășim cu Viața din Potir. Fără a apela la generalizări masive, TRĂIM O DRAMĂ A EUHARISTIEI în poporul nostru. O criză a Împărtășirii.

Preferăm surogatele. Ne înghesuim pe la Aghezmuri, la miruri de la Ierusalim, la alte uleiuri de prin candele de aiurea, pâinici „sfințite” și lumini miraculoase, dar ne ferim de POTIR.

Este o realitate și nu trebuie negată. Conștientizată, da, pentru că am ajuns timpul ca în anul 2020, drama Euharistiei să se adâncească atât de mult încât Statul, să propună „evitarea” Împărtășirii și să ofere „rețeta” administrării unui Dumnezeu de unică folosință .

Liturgica sau regulile „stânii”

Chiar dacă comunicatul din această seară sună politic corect, drept „recomandări” și „precauțiuni speciale”, nu sunt nimic altceva decât zorii unei noi provocări Euharistice. O dramă a Euharistiei. Din a cărei amăreală vom gusta cu toții.

Deși suntem cetățeni a unei alte Împărății, noi puținii creștini, câți mai suntem ai Domnului, trăim vremelnic și în împărăția lumii. În mod normal, nu ar trebui să se amestece una cu alta, precum uleiul și apa. Din motive bine știute de către unii, un compromis mic aduce întotdeauna o presiune mare, s-a ajuns ca paharul astăzi să ne fie tulbure. Apă cu ulei. Normalitatea – apă și ulei.

În cazul nostru cineva le agită să devină una. Dar UNA este doar Biserica. Stâna lui Dumnezeu, dacă valul de progresiști ne tot numesc „oi” și alte necuvântătoare. Și, ca în orice stână, avem de „baci” pe Hristos, iar de câinii vrednici nu ducem lipsă.

Avem și rețeta de caș. Ce se cheamă Teologie Liturgică. O adevărată știință internațională. Cu nume grele. Cu milioane de pagini redactate în cel mai științific mod, cu reviste internaționale, așa cum este genetica pentru Medicină. Așa ne este nouă și Liturgica.

Ce ne spune și la ce folosește? Pe scurt, pentru toți, ne transmite cum să-L slăvim pe Dumnezeu în rugăciunea noastră. Pentru fiecare cuvințel din slujbele noastre, avem o istorie, avem o explicare practică ce ne răspunde la întrebarea: „de ce s-a ajuns la acest rezultat? Cultul Bisericii, cu precădere, dumnezeiasca Liturghie, este un organism viu. Ca o ființă vie. Ce se mișcă necontenit de 2000 de ani. Însă organismul acesta viu cel îl numim viața Ortodoxiei, nedespărțită de credincioși, are ca baston de sprijin, tocmai această Liturgică. Fără baston nu se poate. Ne putem împiedica. Știința aceasta s-a născut cu mult timp înainte ca statului național român să-i dea mustățile. Și pe lângă baston, ființa aceasta vie, mai are la subraț o carte ce se cheamă Liturghier. Cea mai veche carte tipărită la noi, la români. De la Macarie, la Coresi, Dosoftei, Varlaam, părintele Vintilescu și Ene Braniște, Liturghierul este poate cartea care a păstrat cea mai mare unitate din toate timpurile. De 512 ani, la noi, la români, nimeni nu a îndrăznit să se amestece în regulile stânii. Nici turcii, nici vremelnicii greci, nici austriecii sau ungurii, nici măcar tovarășii comuniști. Dar ce sunt mulțimea anilor, experiența istoriei sau ce valoare mai are istoria culturii pentru valul progresist de astăzi? Trotinetele la putere. Și sloganurile…

Așa cum nimeni nu se amestecă în legile Statului, în medicația propusă de către doctor, în procedura de stingere a incendiului pentru pompieri, așa, nicio autoritate lumească nu are dreptul să ne spună cum să ne împărtășim la Dumnezeiasca Liturghie. Din palmă, din Lingurița Euharistică, direct din Potir, modul împărtășirii noastre, este doar treaba Bisericii. Exclusiv. Ce are la îndemână o adevărată știință – Liturgica.

„A se evita” oferirea Euharistiei este certificatul de comă indusă a Bisericii

În toată nebunia pandemiei, bucuria deschiderii bisericilor în România ne este tuturor  Înviere. Poate, știe Domnul, de ce noaptea ce ar trebui să ne fie luminoasă, ne este doar noapte. Pentru că autoritatea, legiuitorul, cu un deget ne-a dat, ce era de fapt un drept al nostru și cu toată mâna ne-a luat mult și bine.

Drama cea mare nu sunt cei 8 metri pătrați – știm creștini ce ar sta și într-un picior ca un cocostârc, doar, doar să participe la Liturghie, ci formularea tristă și amară „a se evita” oferirea Euharistiei. Din acest motiv, „câți mai suntem credincioși” așa cum îl întreabă Arhiereul pe diacon la începutul Liturghiei, trebuie să spunem din toți plămânii că „FĂRĂ LITURGHIE ȘI EUHARISTIE NU EXISTĂ BISERICĂ.” Nu există „evitare”! Dacă acceptăm „evitarea” vom intra în moartea clinică a Bisericii, ne vom semna singuri certificatul de comă indusă a Bisericii! Și cine știe, dacă și când ne vom mai trezi din comă?

NU, de 1000 de ori. Vinovații? Noi ne suntem, pentru că „am relaxat”, tot este un cuvânt la modă astăzi, evlavia Euharistică. Am făcut Euharistia „borș cu mămăligă” – vorba scumpului moș Cleopa din cerdacul Sihăstriei ori pișcot de luat printre zâmbete și ghionturi la Cununie, acolo unde altă dată era o Euharistie întreagă.

Am lăsat să ne împărtășim „de patru ori pe an, în cele patru posturi, ori doar în cel al Păresimilor” – frază ce trebuie decupată din Învățătura de Credință și așezată în lada istoriei. Câți ne mai suntem, să ne fim doar în jurul Potirului. Fără a accepta „evitări”. Ci doar „atrageri” la Hristos, Calea, Adevărul și Viața noastră!