Pr. prof. Mihai Valică – Despre recentele globalizări ale ortodoxiei românești

Asigurarea obligatorie a Bisericilor între blasfemie, abuz și incompatibilități pastorale

Prin prezenta, subsemnatul pr. dr. Mihai VALICĂ de la Parohia Ortodoxă „Sfânta Treime” din Vatra Dornei, judeţul Suceava, în calitate de preot slujitor, de doctor docent în Teologie Socială și de cercetător științific asociat în cadrul Institutului Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu” al Academiei Române, unde activez cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului PIMEN,  având expertiză în cunoașterea legislației privind economia durabilă, a elementelor de diagnoză și prognoză socială, întrucât „m-am trezit” peste noapte cu o poliță de asigurare obligatorie a Bisericii, a picturii (mă așteptam să fie inclusă în asigurare și Sf. Împărtășanie din Chivotul de pe Sf. Masă!), și a casei parohiale, fără acordul Parohiei, aduc la cunoștință, clerului și credincioșilor, încălcarea Statutului BOR și a legislației civile, prin această practică abuzivă, făcând în același timp o diagnoză și o prognoză a consecințelor pastorale și sociale, arătând implicațiile teologice și unele dileme morale ale credincioșilor, legate de situația creată.

Cu toată responsabilitatea preoțească și academică, prin acest demers, 

CONTEST

Dispozițiile din Legea 280/2006 privind asigurarea obligatorie a locuințelor și a Bisericilor şi a Ordinului nr. 6/87 din 21 aprilie 2011 privind normele de aplicare a Legii nr. 260/2008.

MOTIVE:

În fapt:

Dispozițiile Legii nr. 260/2008 instituie obligativitatea încheierii unei asigurări obligatorii a locuințelor, indiferent de deținătorul acesteia (persoană fizică sau juridică).

Dispozițiile art. 2 din Legea 114/1996 (Legea locuinței) definesc noțiunea de locuință şi în conținutul textului nu apare ca fiind locuința şi construcția „biserică”.

Față de aceste prevederi, bisericilor (construcție stricto – sensu) nu li se aplică dispozițiile Legii 260/2008 privind asigurarea obligatorie şi nici Ordinul 6/87 din 21 aprilie 2011 – Normele de aplicare a Legii 260/2008.

Prin recunoașterea Statutului pentru organizarea şi funcționarea Bisericii Ortodoxe Române prin Hotărârea de Guvern nr. 53 din 16 Ianuarie 2008, Statul Român legitimează oficial modul autonom de organizare a Bisericii.

Art. 172 din Statutul Bisericii definește patrimoniul bisericesc astfel:

(1) Din punctul de vedere al destinației lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune.

(2) Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească […].

(3) Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult – catedrale, biserici, paraclise, capele, pictura, sculpturile, țesături, cărți rare etc. -, odoarele şi vesmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc.

(4) Sunt asimilate cu bunurile sacre şi beneficiază de același regim juridic şi: casa parohială, […]”.

Rezultă, fără putință de tăgadă, faptul că în baza acestui text de lege, bunurile enumerate mai sus intră în categoria „bunuri  sacre” și nu pot face obiectul Legii 260/2008 întrucât aucategoria de folosință „bun sacru” .

Dispozițiile prevăzute de  art. 1 din Legea 260/2008, prevăd strict şi limitativ asigurarea obligatorie a locuințelor. Mai mult, considerăm că este ridicol și chiar o blasfemie să „asiguri”  bunurile sacre la o instituție financiară seculară, care nu este întotdeauna corectă sau morală.

1. Biserica Ortodoxă Română – între Sfânta Tradiție, fenomenul „Burducea” și globalizare

Tradiția Bisericii noastre spune că unde se întâmplă să fie distruse unele Biserici sau case parohiale, de foc, cutremure, alunecări de teren, inundații etc., înseamnă că Dumnezeu acolo dorește să înnoiască ctitorii, să transmită un mesaj sau să ne facă o descoperire (Iov 33, 14).

Câte icoane făcătoare de minuni, moaște de sfinți şi ruinele unor vechi Bisericii au fost descoperite de-a lungul istoriei, când Dumnezeu le-a arătat oamenilor că sunt sub protecție divină directă, atunci când au fost trecute prin incendii (vezi incendiul din 26 decembrie 1888 din Paraclisul Mănăstirii Trei Ierarhi din Iași, când moaștele Cuvioasei Paraschiva au rămas intacte), alunecări de teren, forța apelor, (vezi moaștele de la Niculițel, Sf. Dimitrie Basarabov etc.), cutremure și alte calamități naturale.

De aici rezultă că noi, preoți și credincioși, trebuie să fim vigilenți și responsabili pentru a preveni eventuale distrugeri materiale, și trebuie să veghem „cu timp și fără timp” pentru evitarea lor, pe măsura chemării noastre „ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4,1), deci, într-un mod proniator sinergic, Dumnezeu-om.

Deși, am argumentat juridic şi canonic, de mai multe ori, în presă și prin diverse scrisori, motivele pentru care Biserica nu trebuie să se conformeze acestor legi seculare, sunt destui clerici „activiști”, în cârdășie cu unele societăți de asigurare, care îndeamnă frenetic la asigurarea obligatorie a locașurilor de cult, a caselor parohiale, a anexelor adiacente acestora, a picturii, și chiar a caselor credincioșilor, cu toate că, multe din acele imobile, nu sunt așezate nici lângă ape, nici pe locuri alunecoase, nici pe nisipuri mișcătoare sau vulcani noroioși ori în activitate, ci pe munte, lângă stânci și pe terenuri stabile.

Acești clerici iresponsabili ne amintesc de preotul Constantin Burducea (ministrul Cultelor 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946), care sfătuia credincioșii să se înscrie la colectiv și să se supună stăpânirii bolșevice atee, de unde vine şi zicala: „ca popa Burducea, când cu steaua, când cu crucea”.

Fenomenul „Burducea” s-a lărgit, din păcate, la scară națională sub privirea blândă și cu tăcerea vinovată a multor responsabili eclesiali.

2. Legile seculare vs. blasfemie și incompatibilitatea lor cu misiunea preoțească

A accepta legile care ne umilesc, care ne scot din circuitul sacru, şi care ne pun în rând cu lucrurile lumești, înseamnă că cei ce „stăpânesc” Biserica, prin tăcerea lor, grăbesc fenomenul mondializării lui Antihrist, supun Biserica unor interese oculte, și înscriu Biserica lui Hristos, în nume propriu, pe lista celor care doresc „colectivizarea forțată a secularizării” și contribuie, doar că nu iau atitudine, la escrocarea unor oameni săraci din partea acelor bănci sau companii, abdicând de la statutul de păstori, care-i obligă să apere turma „de lupii cei răpitori”.

Toate acestea se întâmplă în numele „grijii părintești” a unor instituții financiare rapace, înființate de unii politruci corupți, care inventează legi, peste noapte, pentru a ne păzi de pericole imaginate doar de ei şi a ne face fericiți și fără de grijă, „cu de-a sila”.

Iar stăpânii „Bisericii recente” acceptă multe din vicleniile lor  financiare sau juridice, fără nici cea mai mică opoziție, deoarece, cred unii, că e nevoie să devenim o „biserică modernă europeană”, după modelul oferit de cultele din Consiliului Mondial și din Consiliul Ecumenic al Bisericilor!

Ce bine ar fi dacă, mai marii noștri responsabili eclesiali, ne-ar apăra, cu aceeași „râvnă și pricepere seculară de integrare globalistă” și de ecumenismul perdant și himeric revigorat și apărat cu mare grijă, la și după „sinodul teatral” din Creta (2016).

A asigura lucrurile sacre la instituțiile seculare este ca și când Iisus Hristos ar fi „asigurat” Templul din Ierusalim la puterea romană, la farisei, la cărturari, la vameșii vremii, or,  Iisus Hristos, cu mânie sfântă, a scos cu biciul pe comercianții și zarafii din Templu Legii celei vechi, care era doar o imagine și „o umbră” a Casei lui Dumnezeu, adică Biserica Ortodoxă – Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

În contrast cu atitudinea Lui Iisus Hristos, ai noștri clerici, cu mare râvnă, aduc înapoi zarafii în Biserică, ne integrează, fără rezerve, din punct de vedere european, ecumenist, globalist, legislativ, didactic și comportamental, și ne „sufocă” permanent cu noi reglementări și obligații seculare.

Enumăr doar câteva mostre de pastorație neavenită:

– formularul recent prin care preoții sunt transformați în funcționari publici, întrucât li s-a spus, că trebuie să menționeze faptul, că lucrează doar opt ore pe zi;

– pensionarea obligatorie a preoților, fără precedent în istoria Bisericii Ortodoxe, o acțiune discriminatorie în analogie cu statutul episcopilor, ca și când harul ar „funcționa cu două viteze” și cu limite „de expirare” pentru fiecare treaptă clericală;

– legea conflictului de interese aplicată fiilor de preoți și rudeniilor acestora, prin care s-a dorit „eliminarea nepotismului” (sic). În schimb s-a introdus „despotismul” și discriminarea asupra familiei preotului, reînviind practicile bolșevice prin care fiii preoților erau persecutați, în ciuda faptului, că este plin calendarul de sfinți, deveniți sfinți în familie și împreună cu familia, care este temelia Bisericii, iar Sfânta Treime este o imagine sacră a familiei: Tatăl, Fiul și Sf. Duh;

– se mărește vizibil ruptura între ierarhie, preoție și popor;

-„reeducarea” sistematică de dez-ortodoxie a studenților și cultivarea doctrinei speculațiilor teologice scolastice, prin metoda academică actuală de „cercetare științifică modernă”, adică ecumenistă,  care exclude „polemicile doctrinale confesionale” și înlocuiește exegeza patristică duhovnicească cu metoda exegetică protestantă de tip istorico-critică, pe motiv că Părinții Bisericii nu au înțeles sau nu au putut descifra exact Revelația;

– Morala Ortodoxă, denumită inițial în Ortodoxie Sfânta Nevoință s-a transformat în Etică și Moralism,etc.

2.1. De ce nu trebuie să devină preotul funcționar public?

Cu tot respectul pentru un funcționar public, care lucrează opt ore pe zi, însă  preotul, prin chemarea sa, este misionar, adică trebuie să lucreze „cu timp și fără timp” (2 Timotei, 4, 2), conform conștiinței sale preoțești, nu după un program limitat, ci până în ceasul morții, asemenea episcopului, și nu după regulamente funcționărești seculare, pe care suntem obligați să le acceptăm și să le semnăm necondiționat.

Cu pași mici și „pe tăcute”, BOR s-a transformat întru-un sistem bisericesc lumesc și birocratic, cu birou de presă, purtător de cuvânt/vorbe, cu multă imagine virtuală pe sticlă TV.

BOR face eforturi enorme, prin reclamă mediatică a activităților diaconal-filantropice, cu scopul de a-și justifica legitimitatea ei liturgică, dată de Iisus Hristos și nu de o putere seculară, în dauna unei Teologii apologetice și profetice, pe care o impun timpurile actuale. Bisericii Ortodoxe i s-a declarat „război pe față” de puterile seculare oculte și de moderniștii atei, iar Biserica trebuie să acționeze, cu mijloace specifice, ca în timp „de război” și să se apere pe măsură, cu fermitate și curaj.

Când creștinii sunt chemați la Biserică, unii stau comod acasă, cu fața la televizor, dar cu „spatele la Dumnezeu”, neștiind că Sfânta Euharistie nu se poate comanda sau primi online – wireless, așa cum nici filantropia creștină nu o poți face pe vreo aplicație electronică, întrucât nu există Hristos virtual și nici împărtășanie sau Biserică virtuală, ci doar Hristos întrupat și prezent în istorie și lume în Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, cu care trebuie să ne împărtășim în mod direct și personal.

Tehnica virtuală excesivă livrată de BOR ține, pe unii creștini, departe de Biserică, iar unora le produce o saturație, până la lehamite. Deci, prea mult catafatism liturgic și mediatic diluează apofatismul divin, mai ales atunci când problemele reale ale comunităților creștine sunt trecute cu vederea, din motive politice, din lipsă de curaj, și de colaboraționism secular.

Christos Yannaras, un filosof creștin mult iubit de ecumeniști, trage un semnal de alarmă și vorbește de deformarea Bisericii în mod dramatic, în ultima vreme: „[…] Biserica s-a transformat în instituție excesivă, care nu mai respectă libertatea, ci impune dictatorial, în care Sinodul nu mai este vocea poporului dreptcredincios, în care totul se impune, în mod papist, de sus în jos, adică se transformă relația vie și comunitară cu Dumnezeu într-un act individualist …”, iar Biserica „într-o instituție de tip papal, în care sistemul sinodal nu mai funcționează […]”, ajungând, în cele din urmă, să fie „transformată într-o instituție birocratică, în care Duhul este înăbușit […] și se vede, astfel, pericolul transformării Bisericii Ortodoxe într-o nouă Sinagogă” (Christos Yannaras, Contra religiei, trad. rom. de Tudor Dinu, Ed. Anastasia, București, 2012).

În acest context, se pare că „cei blânzi și ascultători” de acest nou sistem, nu au nici o șansă să fie preoți cu demnitate hristică, ci doar „slugoi și împreună gropari” ai Ortodoxiei străbune.   

Dacă parohiilor li se va lua puterea de a se gestiona și a se conduce în comuniune și dialog real cu organele ierarhice, conform Sfintelor Canoane, atunci se va instala o putere coercitivă străină de Sfânta Tradiție a Bisericii Ortodoxe, va provoca dispariția libertății comunitare, se va induce inhibiția de a acționa conform nevoilor locale, teamă, rămânând doar cu tirania, în cele din urmă.

3. Alternative, dileme, propuneri și perspective

Respect libertatea de a proceda și a acționa a fiecărei  parohii, așa cum dorește ea și nu-i judec pe cei ce acceptă astfel de practici necanonice și „obligatorii de la centru”, dacă vor să se înroleze într-o biserică autosufocată și îngropată de noi reglementări globaliste, de tehnici și viețuiri digitale, însă avem nevoie și de o preoțime, care să refuze acest tip de a conduce biserica după modelul „habemus papam”.

Eu am învățat de la Sfinții Părinți și de la duhovnicii mei, că orice negociere  în dreptul învățăturii Bisericii și a libertății ei față de puterea seculară, înseamnă lepădarea de Mântuitorul lumii Iisus Hristos, care a venit în lume „să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8), nu să i le împlinească.

Dilema mea se accentuează și mai tare atunci când constat că unii bancheri vorbesc pe față de imoralitatea băncilor și a unor instituții financiare, în timp ce, unii    clerici, fac lobby pentru ele.

Guvernatorul Băncii Naționale,  Mugur Isărescu ne atenționează astfel: „nu mai vorbiţi de moralitate în cazul băncilor, căci e o iluzie […], să nu trăim cu iluzia că putem vorbi sau că are vreun efect dacă tot menţionăm de etică în cazul băncilor. Să fim realişti! Băncile îşi urmăresc, până la urmă, interesul şi profitul lor. E cât se poate de potrivită zicala, care spune că banca îţi dă umbrela pe timp de soare şi ţi-o ia când plouă” (http://www.baniinostri.ro/Afaceri/Isarescu-Nu-mai-vorbiti-de-moralitate-in-cazul-bancilor-caci-e-o-iluzie—a2234.html).

Laureatul premiului Nobel în economie Joseph Stiglitz (Stiglitz este professor la Universitatea Columbia din New York si fost consilier la Casa Albă, în administraţia Bill Clinton)  vorbește despre „experienţa aproape mortală prin care a trecut economia mondială, generată de practicile incorecte de creditare, care au scos la iveală depravarea morală a bancherilor […], depravarea morală a bancherilor trebuie combătută, prin reglementări stricte […] şi chiar prin refuzul creditărilor” („Depravarea morală a bancherilor trebuie combătută” în: http://www.bloombiz.ro/international/depravarea-morala-a-bancherilor-trebuie-combatuta).

Dilema creștinului este următoarea: odată cu banii dați pe asigurarea Bisericii nu finanțează el, oare, imoralitatea şi comportamentul incorect al băncilor şi nu contribuie, astfel, la degradarea vieții sociale şi comunitare? În plus, creștinul constată că în relația sa firească cu Biserica, intervine un element străin, un asigurator, care îl înlocuiește pe Hristos, deoarece preotul sau comunitatea parohială nu au încredere în Iisus Fiul lui Dumnezeu,  că ar putea ocroti Biserica și e nevoie de un asigurator extern…!

Unele legi naționale dar și internaționale ne apără în astfel de cazuri şi ne asigură că în situația în care nu există interes şi voință  din partea uneia din părți, nu se poate încheia un asemenea contract. Deci, un contract consensual  se  poate încheia numai prin acordul părților şi nu în mod  obligatoriu. Sunt siderat de lipsa de reacție a Bisericii, cler și popor.

Față de aceste aspecte,  rog pe cei responsabili eclesial să aduceți la cunoștință instituțiilor bancare asiguratoare, în mod oficial, că  dispozițiilor din Legea 260/2008 şi a normelor de aplicare a acesteia – Ordinul 6/87 din 21.04.2011, nu includ și patrimoniul sacru al Bisericii Ortodoxe, și să dispună, în același timp, ca centrele eparhiale și protoieriile, să nu mai livreze instituțiilor bancare de asigurare datele de identitate ale parohiilor, fără acordul acestora, întrucât se încalcă o întreagă legislație națională și internațională (prin analogie – Leg. 677/2001, art. 2 (4); art. 32; precum și directiva europeană (UE)/2016/679, legi și directive, care sancționează ca infracțiune, cu amenzi între 5 și 20 de milioane de Euro).

             În drept:

– Invoc HG 53/2008 privind Statutul Bisericii Ortodoxe Române;

– Legea cultelor nr. 489/2006,  care statuează în mod clar şi exhaustiv faptul că, cultele sunt persoane juridice de drept privat și utilitate publică (art. 8, alin. 1) şi funcționează prin legi speciale, în cazul de faţă conform canoanelor Bisericii (drept privat), care nu ne obligă să ne asigurăm la puterea lumească patrimoniul sacru, deoarece acestea sunt direct în grija şi paza dumnezeiască;

– Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Preot Dr. Docent Mihai VALICĂ

8 Noiembrie 2019