„Reeducarea prin tortură” – din Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România

Cum se lucrează de zor la rescrirea istoriei recente și (inclusiv prin folosirea unor termeni precum „căcați cu ochi care se turnau între ei pentru un blid în plus”) la relativizarea unor atrocități săvârșite de regimul comunist, considerăm benefică recitirea Raportului final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste. Iată mai jos fragmentele importante despre Fenomenul Pitești, cu precizarea că raportul integral merită recitit – până nu e coafat ? -, accesând linkul Raport_final_CPADCR.pdf și că vom avea o continuare despre „căcații cu ochi” trecuți prin reeducare. Cel puțin 33 dintre ei au murit dintre ei (21 la Pitești și 12 la Gherla) și nu pentru că nu au primit „un blid în plus” în urma turnătoriilor reciproce. Va urma. (Gelu Trandafir)

Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste (Raportul Tismăneanu) – fragmente:

„După ce elitele mature fuseseră anihilate, venise acum rândul generaţiei tinere. Cel mai sinistru experiment a fost reeducarea prin tortură. Începută în 1949 în închisoarea Suceava, a continuat mai târziu cu înverşunare în închisoarea din Piteşti şi, apoi, ceva mai neconvins, în cele din Gherla şi Tg. Ocna. Până la o mie de tineri, majoritatea studenţi, au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate.

Fenomenul Piteşti – cum este foarte benign numit – a fost urmat de două procese, soldate cu peste 20 de condamnări la moarte din rândul studenţilor-torţionari. Abia mai târziu a avut loc un alt proces, al securiştilor care s-au ocupat de reeducare. Ei au fost condamnaţi la pedepse uşoare de închisoare şi au fost în scurt timp amnistiaţi.

Acuzatorii stipulau că la Piteşti s-a urmărit, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii, în frunte cu Eugen Ţurcanu, erau într-adevăr studenţi legionari, dar au acţionat tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară. (…)

Reeducarea prin tortură

În vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea şi conducerea închisorii
organizează o acţiune de „reeducare paşnică” a deţinuţilor politici, majoritatea acestora fiind studenţi cu condamnări pentru „activitate legionară” desfăşurată în perioada 1940-1948. Aceştia înfiinţează în penitenciar o organizaţie cu scop de „reeducare” denumită „Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste – ODCC”. În partea a doua a anului 1948, Eugen Ţurcanu, şi el student condamnat pentru activitate legionară şi participant la „reeducarea” condusă de studentul Alexandru Bogdanovici, se declară nemulţumit de modul „nesincer” în care îşi desfăşoară acesta din urmă activitatea şi propune radicalizarea acţiunii.

În primăvara anului 1949, sunt transferaţi, de la Suceava la penitenciarul Piteşti, 80 de deţinuţi, printre care şi majoritatea celor care participaseră la „reeducare”. Ajuns la Piteşti, Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolschi, adjunct al ministrului de interne, acţiunea intră într-o fază violentă.

„Operaţiunea 4 Spital”

Momentul care marchează începerea torturilor bestiale şi generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului 1949 şi are loc în încăperea „4 spital”, o celulă mare cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de „reeducaţi”, după o invitaţie la „reeducare” adresată celor din tabăra rezistenţilor şi refuzată de aceştia din urmă, trec la atac înarmaţi cu bâte şi scânduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperată, la care, la un moment dat, balanţa înclină de partea „rezistenţilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de câteva ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducării”, transformându-i pe toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei.

„Operaţiunea 4 Spital” – seria I (vor urma şi alte serii), a reprezentat începutul unui coşmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa făţişă împotriva torţionarilor, ci doar de încercarea de a supravieţui în faţa tăvălugului distrugător declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studenţii „reeducaţi”.

Supravieţuire, însă cu ce preţ? Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioară”) şi a dezvăluirii de către fiecare victimă a gândurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) în scopul terfelirii acestora („demascarea interioară”).

La 25 ianuarie 1950 urmează seria a II-a la camera 4 spital, în care a fost torturat şi Gheorghe Boldur Lăţescu, care poartă şi acum, după mai bine de 56 de ani, amintirile loviturilor lui Ţurcanu (fractură de stern cu dureri iradiind în tot toracele). Au urmat apoi alte şi alte serii, în mai toate celulele închisorii Piteşti. Pe parcursul tragic al „reeducării” prin tortură, căreia i-au fost supuşi mii de tineri patrioţi, zeci dintre ei au fost ucişi, iar mai multe sute au fost schilodiţi. Sinistră ironie a soartei, unul dintre primii ucişi a fost Alexandru Bogdanovici, primul conducător al „reeducării” la Suceava. „Reeducarea” de la Piteşti, sub conducerea lui Ţurcanu, a durat până la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveau să apară la Canal, odată cu trimiterea la muncă silnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”, în anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui Ţurcanu, „operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Ţanu Popa.

La Gherla, reeducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăile sălbatice aplicate în timpul demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. În această perioadă, mulţi tineri s-au prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra torţionarilor.

Fenomenul Piteşti s-a extins, în forme specifice, şi în alte închisori, cum ar fi Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorită numărului mai mic de „reeducaţi” trimişi să aplice tehnicile de tortură, precum şi curajului deţinuţilor, care, în unele închisori (Târgu Ocna) au reuşit să se opună, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Piteşti şi Gherla.

E greu de stabilit cu exactitate când şi de ce conducerea partidului comunist, care a organizat şi supervizat „experimentul” Piteşti, a luat hotărârea de a-l opri. Cert este faptul că, în primăvara anului 1952, Securitatea declanşează primele anchete privind ororile petrecute în penitenciarele şi lagărele de muncă amintite mai sus.

Anchetele prin care au trecut torţionarii au fost, în unele cazuri, extrem de dure, fără a atinge însă nivelul de maximă bestialitate a torţionarilor în timpul „reeducării”. La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucureşti, începe procesul lotului Ţurcanu care cuprinde 22 de acuzaţi, împotriva cărora se reţin, în principal, învinuirile de „acte de teroare”, „crimă împotriva securităţii interne” precum şi „înaltă trădare”. Şedinţele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu sunt secrete, iar în şedinţa din 10 noiembrie 1954 acesta îi condamnă pe toţi la moarte.

La data de 17 decembrie 1954 sunt executaţi, la Jilava, prin împuşcare, Eugen Ţurcanu
şi alţi 15 condamnaţi din acelaşi lot. În data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puşcaşu Vasile din acelaşi lot, în timp ce sentinţele lui Ţanu Popa, Voinea Octavian şi ale altor condamnaţi sunt comutate în „muncă silnică pe viaţă”.

În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al „reeducării” (procesul Vică  Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti asupra mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a sabota „opera de reeducare a
deţinuţilor”. Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei
arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat din ordinul Securităţii. Întregul lot de 8 acuzaţi a fost condamnat la pedepse între 15-22 ani muncă silnică. Cei condamnaţi, împreună cu 6 alţi deţinuţi politici consideraţi foarte periculoşi, sunt transferaţi la Jilava unde sunt literalmente zidiţi în celule de exterminare special amenajate. Aici îşi vor găsi moartea 8 dintre ei, din cauza tuberculozei şi diareei deshidratante. (…)

„Omul a cedat”

Până la urmă omul a cedat, aşa cum plastic a exprimat unul dintre supravieţuitorii acelei reeducări, Demostene Andronescu:

„Faptul că în reeducarea de la Aiud, ca şi în cea de la Piteşti, oameni aduşi în situaţia limită s-au comportat omeneşte, adică s-au îndoit, s-au lepădat, au renegat şi s-au renegat, acest lucru nu-i dezonorează pe ei, ci pe cei ce i-au adus, prin torturi fizice şi sufleteşti, în această situaţie”, pentru a conchide că „neputând fi sfinţi, am fost cu toţii, până la capăt, oameni. Fiecare cu neputinţele şi cu limitele lui, fiecare cu tragedia, cu îndoielile şi înfrângerile lui”.

În fapt, au fost victime ale unui sistem politic totalitar, care urmărea cu înverşunare să scoată din oameni ceea ce era rău, pentru a-i putea controla, şantaja şi dezumaniza. Reeducarea s-a încheiat o dată cu marele val de eliberări din anul 1964. Totuşi detenţia politică a continuat la Aiud până în 1989.

„Reeducarea” de la Piteşti şi Gherla (1949-1951)

Cunoscută datorită cărţii lui Virgil Ierunca drept „fenomenul Piteşti”, acţiunea de „reeducare” desfăşurată în perioada 1949-1951 în câteva închisori şi colonii de muncă din cadrul sistemului concentraţionar românesc, s-a bazat pe utilizarea terorii fizice combinată cu diverse tehnici de abuz psihic, scopul urmărit fiind distrugerea personalităţii individului.

Acţiunea de „reeducare” a debutat în vara anului 1948 în penitenciarul Suceava, dar în
această fază a fost lipsită de violenţă, vizându-se mai ales însuşirea doctrinei marxiste prin
lecturi şi dezbateri pe marginea materialelor propagandistice. Iniţiatorul acţiunii a fost
Alexandru Bogdanovici, care, pentru a da consistenţă acţiunii sale, a adresat, în intervalul
august-decembrie 1948, mai multe memorii conducerii administrative şi de partid. Începând din luna februarie 1949, în conducerea „reeducării” din penitenciarul Suceava apare un nou personaj, Eugen Ţurcanu, al cărui rol creşte o dată cu constituirea Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, cu o structură asemănătoare formelor organizatorice ale partidului comunist. Această asemănare nu era pe placul autorităţilor comuniste şi, în aprilie 1949, referentul politic al penitenciarului9 i-a atras atenţia lui Eugen Ţurcanu că „a făcut o greşeală folosind formele organizatorice de partid în activitatea reeducării”. Încă din penitenciarul Suceava, Ţurcanu i-a cerut lui Bogdanovici să dezvolte latura informativă a „reeducărilor” întrucât „atât partidul, cât şi Securitatea au nevoie de informaţii, iar aceste informaţii trebuie să le furnizăm noi”. După transferarea lui Ţurcanu la Piteşti, în aprilie 1949, rolul Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste s-a încheiat, fiind nevoită să se autodizolve în urma ordinului primit din partea administraţiei penitenciarului.

Aşa cum rezultă din mai multe declaraţii din timpul anchetelor din 1953-195413,
acţiunea de „reeducare” din închisoarea Suceava era cunoscută atât de conducerea închisorii (directorul Aurel Tiron), cât şi de anumite persoane din conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor.

Astfel, inspectorul Iosif Nemeş, şeful Serviciului Inspecţii, a vizitat în două rânduri penitenciarul Suceava, iar printre cei care au fost scoşi la raport cu ocazia acestor inspecţii s-a numărat atât Eugen Ţurcanu, cât şi Alexandru Bogdanovici. Acest aspect este important de reţinut atunci când se analizează problema transferului studenţilor legionari de la penitenciarul Suceava la închisoarea din Piteşti, întrucât acesta a fost coordonat de la centru şi nu s-a realizat întâmplător.

Penitenciarul Piteşti a fost ales pentru acest experiment datorită amplasamentului, întrucât era o închisoare de maximă securitate aflată în afara oraşului, departe de orice aşezare umană, fiind propice aplicării tehnicilor de tortură, deoarece nimeni nu putea auzi ţipetele
deţinuţilor. În toamna anului 1949, în penitenciarul din Piteşti erau închişi aproximativ 1000
de studenţi, arestaţi în cursul anului 1948, majoritatea foşti legionari. Asupra lor se va focaliza acţiunea de ,,reeducare”, declanşată la 6 decembrie 1949. Caracteristica specială a
„reeducării”, care avea mai multe etape, era coabitarea în aceeaşi celulă a victimei şi a
călăului, aceştia fiind, în majoritate cazurilor, în relaţii de prietenie. După ce erau supuşi la torturi sistematice, iar capacitatea lor de rezistenţă era anihilată, deţinuţii erau obligaţi să scrie aşa-numitele demascări, în care trebuiau să dezvăluie tot ce au ascuns cu ocazia
anchetelor de la Securitate. Demascările aveau forma unor note informative şi conţineau
aspecte privind activitatea personală sau a unor cunoscuţi împotriva regimului. Problemele
cele mai frecvente, prezente în cadrul demascărilor, vizau organizaţiile subversive, depozitele de muniţie şi armament, reţelele de trecere frauduloasă a frontierei, persoanele bănuite de spionaj în favoarea Occidentului, posesorii de cărţi interzise, valută, metale  preţioase sau numele unor angajaţi din sistemul penitenciar care s-au comportat mai blând faţă de ei în închisoare. Ultimele faze ale „reeducării” urmăreau distrugerea personalităţii şi a moralului deţinuţilor, întrucât ei trebuiau să demonstreze că s-au rupt complet de trecut. Cei ajunşi în această fază trebuiau să-şi facă „demascarea publică”, prin intermediul unei autobiografii, în faţa celorlalţi deţinuţi din cameră, sub supravegherea comitetului de „reeducare”. Pentru a fi apreciată, autobiografia trebuia să fie cât mai negativă, iar cel torturat trebuia să acuze, folosindu-se de ficţiune, tot ce avea mai drag: familia, credinţa, prietenii şi în cele din urmă pe el însuşi. Majoritatea studenţilor de la Piteşti erau creştini practicanţi, iar acum erau nevoiţi să-şi nege credinţa, hulind împărtăşania şi cântând cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Relaţiile din cadrul familiei trebuiau prezentate în modul cel mai aberant cu putinţă, din care să rezulte cât mai multe legături incestuoase, marcate de perversiuni sexuale. Abia de acum deţinutul „reeducat” putea intra în faza finală, în care era obligat să-şi tortureze cel mai bun prieten. Dacă „reeducatorii” apreciau că era prea blând în bătăile pe care le administra, se considera că acţiunea nu a reuşit, iar deţinutul era supus din nou „reeducării”.

Metodele de tortură

Documentele oficiale din timpul „procesului” organizat de autorităţi în toamna anului 1954 menţionau câteva din metodele de tortură folosite în timpul „reeducării”:

„Bătaia deţinuţilor cu ciomege, cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20 la 40 kg pe spate, statul cu faţa la perete, pe şezut, cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mâna, pe viu, sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nasture prins cu aţă, strivirea degetelor de la mâini şi picioare prin folosirea unui instrument special confecţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub teroare de a mânca în poziţii incomode, fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte, direct, fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor, fie ale altor deţinuţi, să bea urină, urinându-se în gura lor, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii până li se umflau capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printrun cerc de bătăuşi care-i loveau până ce cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi îşi pierdeau cunoştinţa, apăsarea pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deţinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul în closet şi cu picioarele în sus”.

Datorită acestor torturi sistematice aplicate deţinuţilor, în perioada „reeducării” din penitenciarul Piteşti (decembrie 1949-august 1951), au fost înregistrate 21 cazuri de deces.

Acţiunea de „reeducare” din penitenciarului Piteşti a fost sprijinită atât de Alexandru Dumitrescu, directorul închisorii, cât şi de cei trei ofiţeri de informaţii din penitenciar (Ion Marina, Mihai Mircea şi Marin Iagăru).

În perioada desfăşurării ,,reeducării”, în penitenciarul Piteşti au avut loc mai multe inspecţii din partea unor persoane din conducerea Ministerului de Interne, fapt care întăreşte convingerea că acţiunea era nu doar cunoscută la nivel central, ci şi orientată în direcţia dorită.

Printre cei care au inspectat penitenciarul Piteşti în intervalul 1950-1951, se regăsesc Marin Jianu, ministru adjunct în Ministerul Afacerilor Interne* şi colonelul Tudor Sepeanu, şeful Serviciului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor**.

• *Cu ocazia inspecţiei din februarie 1950, Marin Jianu le-a explicat celor care se ocupau de „reeducare” despre modul în care trebuie desfăşurată munca „la început cu bătaie pentru intimidare”, cerându-le totală discreţie în privinţa metodelor cât şi a lucrurilor discutate. Referitor la această inspecţie, semnificativ este un fragment din declaraţia lui Popa Alexandru, adjunctul lui Eugen Ţurcanu:

  „Cu această ocazie dl Marin Jianu a inspectat toate camerele din acest penitenciar în care erau încarceraţi deţinuţi. Când d-sa a venit la Camera Nr. 4 de pe Secţia Spital, cameră în care se aflau deţinuţii care fuseseră bătuţi, dând cu ochii de deţinutul Bălănescu, la care erau vizibile urmele bătăii, având capul deformat şi umflat, iar faţa vânătă, d-sa l-a întrebat pe acesta ce-a păţit, la care Bălănescu, aşa cum fusese învăţat să spună, a răspuns că a căzut pe ghiaţă la closet şi s-a lovit la cap. La acest răspuns dl Marin Jianu s-a întors către dl gardian Ciobanu, din paza penitenciarului, care-l însoţea şi i-a spus acestuia, râzând: «Să luaţi măsuri, să spargeţi ghiaţa de la closet». Menţionez faptul că d-sa ştia bine că Bălănescu nu căzuse pe gheaţă şi că fusese bătut deoarece în penitenciarul Piteşti closetele sunt interioare, prevăzute cu calorifer şi afară de aceasta în luna februarie 1950, timpul era călduros, neexistând zăpadă sau ghiaţă în afara clădirii şi deci cu atât mai puţin în interiorul clădirii”.

  Într-o declaraţie scrisă în 1953, în timpul cât a fost anchetat, Marin Jianu a recunoscut că ştia despre „autodenunţurile” pe care le făceau deţinuţii în închisori, fără să aibă cunoştiinţă de faptul că au fost obţinute prin folosirea violenţei: „Ştiu de la colonelul Teodor Sepeanu, colonelul Dulgheru [Mişu, şeful Direcţiei Anchete a Securităţii] şi generalul [Alexandru] Nicolschi, că în închisori, ca rezultat pozitiv al activităţii departamentului proaspăt înfiinţat de inspecţi, legionarii din detenţie au început să facă autodenunţuri din proprie iniţiativă, făcând noi dezvăluiri, care nu apăruseră în timpul anchetării lor dinaintea proceselor. L-am întrebat pe colonelul Sepeanu cum s-au realizat aceste rezultate. Mi-a răspuns că, folosindu-se metodele de iluminare utilizate de ofiţerii acestui departament şi informaţiile pe care ei le-au obţinut, au reuşit să-i convingă pe legionarii întemniţaţi să se autodenunţe. Nu mi s-a spus că s-ar fi folosit în acest sens şi alte metode sau presiuni fizice”.

• **Într-un interogatoriu din 17 mai 1954, Eugen Ţurcanu a descris întâlnirea cu Tudor Sepeanu, de la jumătatea lunii iunie 1950, precizând că au avut „o lungă discuţie între patru ochi”. Cu acest prilej, Ţurcanu a întrebat dacă doreşte să-i prezinte situaţia „reeducării”, însă acesta i-a replicat că „nu este nevoie, deoarece o cunoaşte bine”. În schimb i-a trasat nişte dispoziţii clare referitoare la activitatea ce urma să o desfăşoare în penitenciarul Piteşti: să înceteze o perioadă cu brutalităţile pentru „a crea atmosfera că s-a terminat, pentru ca deţinuţii să nu se mai teamă şi să se manifeste în voie”, întrucât principala sarcină a lui Ţurcanu era obţinerea a cât mai multor informaţii legate de activitatea deţinuţilor înainte de arestare, fapt ce ar fi putut duce la noi arestări. Ţurcanu a declarat că, în finalul discuţiei cu Tudor Sepeanu, a fost sfătuit ca în condiţiile în care tactica prevăzută nu aducea rezultatele dorite „să le dea [deţinuţilor] un cutremur de nouă grade”.

  Referitor la folosirea metodelor violente în acţiunea de „reeducare”, într-o declaraţie din 16 martie 1954, colonelul Tudor Sepeanu a precizat:

  „Bătaia în acţiunea de demascare a fost o metodă de bază, însă nu cea mai principală, dar bătaia era o metodă care se practica în mod organizat în cadrul acţiunii de demascare ce s-a desfăşurat în penitenciarul Piteşti. Dacă bătaia a fost metoda principală în cadrul acţiunii de demascare din penitenciarul Piteşti şi dacă în urma bătăii au fost victime sau deţinuţi grav răniţi în această situaţie îmi iau toată răspunderea mea şi mă consider vinovat de toate torturile şi ororile săvârşite în urma acţiunii de aşa-zisa demascare în tot timpul cât am condus Serviciul de Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor însă nu mi s-a raportat de nimeni că s-au întâmplat astfel de fapte”.

În luna iunie 1950, acţiunea de „reeducare” de la Piteşti a fost extinsă la penitenciarul Gherla, rezervat până atunci ţăranilor şi muncitorilor. Un prim grup de aproximativ 90 de studenţi consideraţi „reeducaţi”, conduşi de Alexandru Popa, adjunctul lui Eugen Ţurcanu, a fost transferat la Gherla, la 7 iunie 1950. În vederea declanşării acţiunii de ,,reeducare” în penitenciar, Alexandru Popa a luat legătura cu Gheorghe Sucigan, ofiţerul informativ al penitenciarului, pentru a-l sprijini în demersul său. Într-o primă fază, au fost culese date despre persoanele care urmau să fie „reeducate”. Au fost introduşi în celule informatori, de regulă studenţi veniţi de la Piteşti, care strângeau date despre starea de spirit a deţinuţilor şi despre discuţiile acestora, după care aceste informaţii erau centralizate şi folosite drept repere pentru începerea „demascărilor”.

La Gherla „reeducarea” propriu-zisă a debutat la începutul lunii septembrie 1950, fiind stopată oficial în decembrie 1951, după transferarea grupului de „reeducatori”, în frunte cu Eugen Ţurcanu, la Jilava, la 19 decembrie 1951.

Întrucât acţiunea de „reeducare” era coordonată de la nivel central* şi organizată cu ajutorul unei reţele speciale, la Gherla principalul sprijin al echipei de „reeducatori” l-a reprezentat locotenentul Gheorghe Sucigan, şeful Biroului Inspecţii din penitenciar.

• *Astfel, o notă din 21 aprilie 1950, emisă de Serviciul Inspecţii din Ministerul de Interne preciza referitor la acţiunea de „reeducare”:

  „Organele noastre au căutat permanent să intensifice şi să sprijine această acţiune. (…) Întrucât acţiunea a dat rezultate, propunem extinderea experienţei şi la celelalte penitenciare din ţară.”

Alexandru Popa, iniţiatorul „reeducării” din penitenciarul Gherla, a precizat în timpul anchetei în ce a constat ajutorul primit din partea locotenentului Gheorghe Sucigan:

„Izolări de deţinuţi în camerele de demascare, înfiinţarea de noi camere de izolare, plasarea agenţilor noştri în munci de răspundere în cadrul atelierelor în vederea adunării materialului de spionaj, recrutarea ca informatori ai Biroului de Inspecţii a oamenilor recomandaţi de noi, trimiterea ca şefi de Secţii la et. I şi III a d-lor miliţieni ceruţi de noi, deconspirări de informatori, divulgarea directivelor primite de d-sa de la Bucureşti, asupra materialului informativ ce interesa Biroul de Inspecţii”.

În luna iulie 1950, Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne a inspectat penitenciarul Gherla, iar cu această ocazie le-a spus deţinuţilor din camera 107:

„Veţi putea continua şi aici, ce aţi început la Piteşti însă să aveţi grijă să păstraţi conspirativitatea acestei acţiuni, iar în această problemă veţi sta de vorbă numai cu tov. slt. [Gheorghe] Sucigan”.

Într-o declaraţie din anchetă, Gheorghe Popescu a menţionat că în timpul vizitei la penitenciarul Gherla, Marin Jianu le-a cerut studenţilor din comitetul de „reeducare” să folosească bătaia într-o măsură mai mică „mai mult pentru intimidare, la început”, întrucât la Piteşti au fost „prea duri”, îndemnându-i pe „reeducatori” să pună accent mai ales pe identificarea abaterilor comise de „persoane din cadrul securităţii şi a penitenciarului pentru că vrea să-şi purifice cadrele”.

În timpul acţiunii de „reeducare” din penitenciarul Gherla, în intervalul septembrie 1950–decembrie 1951, s-au înregistrat 12 cazuri de deces ca urmare a maltratărilor la care au
fost supuşi deţinuţii. La solicitarea lui Gheorghe Sucigan, ofiţerul informativ al închisorii, Viorel Bărbos, medicul penitenciarului a falsificat fişele medicale şi actele de constatare a deceselor, deşi ştia despre ,,acţiunea de maltratare a deţinuţilor, a căutat să muşamalizeze, a pus diagnostice false celor morţi arătând că aceştia au murit, fie în urma unei boli vechi fie pe baza unei morţi naturale”.

Extinderea „reeducării” la colonia de muncă Peninsula de la Canal a contribuit la deconspirarea secretului acţiunii, atât prin intermediul deţinuţilor care se eliberau, cât mai ales în urma unui incident petrecut în luna iulie 1951.

În urma torturilor sistematice aplicate de grupul de ,,reeducatori”, doctorul Ion Simionescu, internat în colonia de muncă Peninsula, a intrat, la 10 iulie 1951, în zona interzisă, cu intenţia de a fi împuşcat de soldatul de pază din miradorul de supraveghere. Vestea morţii doctorului Simionescu a ajuns în Occident, iar la Radio Londra s-a vorbit despre torturarea deţinuţilor politici în închisorile din România. În acest context, autorităţile au decis, în luna decembrie 1951, să stopeze acţiunea de „reeducare”.

Disculparea autorităţilor de ororile „reeducării”

De acum, principala preocupare a conducerii Ministerului de Interne a fost găsirea unei soluţii ce urmărea disculparea autorităţilor de ororile „reeducării” din închisorile de la Piteşti şi Gherla. Modalitatea aleasă a fost cea a unui proces precedat, în perioada 1952-1954, de o anchetă dirijată, în care vinovăţiile autorităţilor puteau fi recunoscute până la un anumit nivel.

Considerând că în timpul anchetei au fost strânse suficiente probe care să le dovedească vinovăţia, autorităţile comuniste au trimis în judecată grupul de „reeducatori” din jurul lui Eugen Ţurcanu. Dar nu în totalitatea sa, ci doar foştii legionari*, întrucât s-a încercat prezentarea acţiunii de ,,reeducare” ca o iniţiativă a unor deţinuţi legionari, care la comanda lui Horia Sima au organizat şi desfăşurat actele de teroare din închisori pentru a compromite regimul comunist. (…)

• *Încă din timpul anchetelor, Eugen Ţurcanu a prezentat o listă cu numele persoanelor implicate în acţiunea de ,,reeducare” în care, alături de foştii legionari, apar patru frontierişti, zece condamnaţi pentru organizaţii subversive, cinci pentru activitate în PNŢ, cinci acuzaţi de a fi aparţinut tineretului regalist, unii dintre ei (Titus Leonida, Cori Gherman, Ion Bogdănescu, Dan Diaca) remarcându-se prin sadism în torturarea deţinuţilor.

În perioada 20 septembrie 10 noiembrie 1954, la Tribunalul Municipiului Bucureşti a avut loc procesul grupului de ,,reeducatori” cuprinzând 22 de foşti legionari, în frunte cu Eugen Ţurcanu. În cadrul procesului nu au existat martori ai apărării, iar cei 26 de martori ai acuzării erau fie persoane special instruite, care nu puteau să spună ceea ce ştiau, ci doar
varianta impusă de anchetatori, fie acei martori care aveau misiunea de a relata faptele de
groază, torturile la care au fost supuşi. (…) Ultimul cuvânt al acuzaţilor, aşa cum a fost consemnat de grefier, nu a reprezentat altceva decât o recunoaştere integrală a presupusei lor vinovăţii.

Un caz aparte îl constituie Eugen Ţurcanu. Acesta, aşa cum aprecia anchetatorul său, în toată perioada cercetărilor „nu a recunoscut nimic din activitatea criminală pe care au desfăşurat-o el şi alţi legionari din ordinul său”, adică nu a consimţit să accepte scenariul elaborat de Securitate în legatură cu acţiunea de ,,reeducare”.(…)

Însă în timpul procesului, în mod curios, şi-a schimbat atitudinea şi asusţinut varianta oficială privind acţiunea de „reeducare”:

„Aşa cum a arătat dl Procuror, lucrul cel mai oribil este că, pe lângă că (sic!) organizaţia legionară îşi făcea de cap în penitenciare şi colonii în scopul intereselor sale, urmărea ca toate crimele prin care se realiză aceste scopuri legionare să fie trecute pe seama regimului pentru a-l compromite şi să dea apă la moară duşmanilor regimului”.

La 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar pentru Unităţile MAI, prezidat de generalul maior de justiţie Alexandru Petrescu, prin Sentinţa nr. 32 a condamnat „la moarte şi confiscarea averii personale” întregul grup pentru „crimă de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR”. (…)

Implicarea autorităţilor în cadrul acţiunii de „reeducare” a fost redusă la câteva personaje de rang inferior din Ministerul de Interne, instituţie care avea vinovaţi oricând pregătiţi, chiar în structurile proprii, ce puteau fi sacrificaţi la orice oră în vederea justificării abuzurilor şi crimelor pe care le patrona. (…) La 16 aprilie 1957, prin Sentinţa nr. 101 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare se clarifica situaţia grupului de foşti angajaţi ai Ministerului de Interne, implicaţi în „reeducare”: Tudor Sepeanu, şeful Biroului Inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor, a fost condamnat la 8 ani muncă silnică, Alexandru Dumitrescu, fostul director al penitenciarului Piteşti şi Gheorghe Sucigan, şeful Biroului de Inspecţii al penitenciarului Gherla, la 7 ani muncă silnică, Constantin Avădanei, ofiţerul informativ de la penitenciarul Gherla, la 6 ani muncă silnică, doctorul Viorel Bărbos, medicul penitenciarului Gherla, Mihai Mircea şi Ioan Marina, şeful Biroului de Inspecţii al penitenciarului Piteşti, respectiv ajutorul său, la 5 ani muncă silnică. În realitate, era vorba doar de condamnări simbolice, marcate de perspectiva unor graţieri iminente. De altfel, la o lună după ce sentinţele de condamnare au rămas definitive, întregul grup a fost eliberat, la 13 noiembrie 1957, în baza Decretului 534/957 al Prezidiului M.A.N.

Varianta oficială asupra acţiunii de „reeducare” stabilea drept vinovaţi pentru iniţierea şi desfăşurarea actelor de teroare din penitenciare, foştii studenţi legionari, deşi este evident că într-un stat totalitar, nu se putea acţiona fără aprobarea conducerii centrale, iar reţeaua închisorilor nu putea fi controlată de adversarii comunismului, de legionari.

De menţionat este şi amploarea fenomenului, recunoscută de autorităţi în sentinţa procesului din noiembrie 1954:

„Au fost ucişi în penitenciarul Piteşti si Gherla peste 30 de deţinuţi şi au fost maltrataţi, torturaţi şi schingiuiţi peste 780 de deţinuţi, la Piteşti şi alte sute de deţinuţi la Gherla, peste 70 de deţinuţi la Târgşor, 7-8 deţinuţi în oraşul Stalin, 5-6 în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră în perioada de la 1949 până la 1952 din care deţinuţi peste 100 au rămas cu infirmităţi foarte grave”.

Cu atât mai mult, această acţiune de masă nu putea să se desfăşoare fără ştirea celor aflaţi în fruntea ierarhiei Ministerului de Interne. Este ilogic şi imposibil ca la mijloc să se fi aflat doar nişte neînsemnaţi inspectori, directori de penitenciare, ofiţeri informativi sau gardieni.

Intervenţia în cadrul şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din 3 aprilie 1956 a liderului comunist Miron Constantinescu demonstrează foarte clar că utilizarea metodelor violente în penitenciare a fost cunoscută şi la nivelul conducerii partidului. Astfel, Miron Constantinescu a precizat, printre altele, că a fost foarte impresionat când a aflat „de la tov. Dej despre schingiuirile organizate de legionari în închisori şi m-am întrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Nu vreau să afirm că conducerea Ministerului Afacerilor Interne încurajează actele abuzive, dar ea le-a permis, le-a tolerat. Iar Ministerul Afacerilor Interne nu lucrează de la sine ci a avut o legătură, pe tov. Gheorghiu-Dej. Mă întreb cum a fost posibil ca tov. Gheorghiu – Dej nu a luat măsuri, sesizat fiind de aceste abuzuri?” Fără îndoială că această remarcă face parte din răfuiala grupării Miron Constantinescu-Iosif Chişinevschi cu Gheorghiu–Dej, însă ea ilustrează foarte clar că problema ,,reeducării” nu era necunoscută conducerii de partid.

La mijlocul anilor 1960, anchetele comisiei de partid* au demonstrat că în acţiunea de „reeducare” din penitenciare de la începutul anilor 1950 au fost implicate persoane din
conducerea Securităţii. Declaraţiile făcute cu acest prilej de foşti ofiţeri din cadrul Ministerului de Interne au evidenţiat implicarea generalului Gheorghe Pintilie, şeful Direcţiei Generale a Securităţii în acţiunea de ,,reeducare”.

• *Scopul acestui demers era de consolida legitimitatea lui Nicolae Ceauşescu, ca apărător al legalităţii socialiste prin acuzaţiile formulate la adresa abuzurilor şi crimelor săvârşite în anii 1950, cu referire directă la Gheorghiu Dej şi Alexandru Drăghici, fostul ministru de Interne.

Semnificative în acest sens sunt declaraţiile, cu o evidentă tentă de disculpare, ale colonelului Ilie Bădică, fostul director al Unităţilor de Muncă din Ministerul de Interne:

„Cele mai mari crime care s-au văzut şi întâlnit în perioada anilor 1949-1951 şi este vorba aici de aşa-zisa demascare care era condusă personal de tov. Pintilie. Nimeni nu avea dreptul să intre în penitenciare decât organul care era desemnat cu asemenea drepturi. Vă spun aceasta pentru că eu când am venit la penitenciare am făcut primul drum la Ocnele Mari. Am vrut să merg prin celule să văd care este situaţia dar la unele dintre ele nu mi s-a permis să intru. Am întrebat de ce nu mi se permite, că sunt directorul direcţiei, şi mi s-a răspuns că este ordinul tov. Pintilie să nu intre nimeni. Totuşi am intrat în trei din ele şi m-am îngrozit ce am putut vedea: oameni cu capul umflat, bătuţi groaznic, unii zăceau pe jos văitându-se. Am întrebat ce se întâmplă aici şi mi s-a spus că nu se ştie pentru că nu se dă voie să se ştie. Se băteau legionarii între ei. Erau schingiuiţi ca să spună cine din sat sau localitatea respectivă a fost legionar şi acela ca să scape de bătaie spunea pe cine îi venea în minte, chiar dacă nu fusese. Am luat măsuri interzicând din momentul acela să se mai practice asemenea metode. Imediat ofiţerul a şi plecat la Bucureşti să raporteze despre amestecul meu în această acţiune. La Bucureşti, [Tudor] Sepeanu mi-a atras atenţia că nu este cazul să mă amestec că aceasta este o acţiune mare pe care o conduce direct tovarăşul ministru adjunct Pintilie. Eu i-am raportat colonelului [Ioan] Baciu despre cele întâmplate, că se omoară oamenii între ei, lucruri de care şi el ştia că se practică şi la Piteşti şi în coloniile de muncă, dar că şi lui îi spusese Sepeanu să nu se bage în asemenea probleme. În 1951, se apropia de sfârşit, ce fusese de aflat se aflase, iar tov. Pintilie a dat ordin să se termine”.

Relevantă este în acest sens şi concluzia comisiei de anchetă din anii 1967-1968, referitoare la dosarul „reeducării”:

„În ancheta penală şi judiciară din acest dosar nu s-a urmărit stabilirea acelor cadre MAI care au avut cunoştinţă şi au contribuit la săvârşirea atrocităţilor de mai sus”.

Mai mult, într-o notă din 28 iunie 1968, adresată Consiliului Securităţii Statului, semnată de locotenent colonelul Nicolae Diaconu şi maiorul Gheorghe Mateuţ, se preciza foarte clar că acţiunea de „reeducare” din penitenciarele Piteşti şi Gherla era cunoscută de „fosta conducere a Ministerului Afacerilor Interne şi în primul rând de Pintilie Gheorghe şi Nicolschi Alexandru, care au patronat şi condus de fapt această acţiune”.

Într-un referat redactat la 1 februarie 1971, privind activitatea desfăşurată de colonelul Tudor Sepeanu în cadrul acţiunii de ,,reeducare” din anii 1950, trimis de Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului lui Emil Bodnăraş, la acea dată vicepreşedintele Consiliului de Stat, se menţiona:

„Apreciem ca neechitabil [faţă de condamnarea lui Teodor Sepeanu] faptul de a nu fi fost tras la răspundere penală şi Pintilie Gheorghe, autorul moral şi material al introducerii şi aplicării metodelor ce s-au practicat de deţinuţii legionari în penitenciare”.

Analiza documentelor accesibile până în acest moment evidenţiază faptul că acţiunea de „reeducare” din perioada 1949-1951, desfăşurată în penitenciarele Piteşti şi Gherla, nu a fost o „activitate criminală a unor bande de legionari, dusă în penitenciare datorită lipsei de vigilenţă şi a neglijenţei criminale din partea unor organe ale penitenciarelor respective”, cum se menţiona în concluziile anchetei oficiale din luna septembrie 1954. Persoane importante din conducerea unor instituţii din cadrul Ministerului de Interne – Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor – nu numai că au cunoscut, ci au fost direct implicaţi în fenomenul „reeducării”. Cu siguranţă, deschiderea totală a arhivelor, va permite cunoaşterea şi studierea rolului jucat de persoanele aflate la conducerea Ministerului de Interne în cadrul acţiunii de „reeducare” de la începutul anilor 1950.”