Un om bun vede numai binele în tot ceea ce îl înconjoară

Pantofii ca formă de smerenie

Am citit următoarele în cartea Lavsaik, scrisă de Palladius despre viața sfântului Horus:

„La început, trăind în deșert, el mânca ierburi și rădăcini dulci, bea apă doar atunci când reușea să o găsească și își petrecea tot timpul în rugăciune și în cântări.”

Consider că acest text descrie pe deplin viața ascetică a Părintelui Filaret. El, ca una dintre florile parfumate, care cresc pe stâncile Karouliei, era un adevărat prieten cu virtutea.
Mergea mereu desculț iar odată, bătrânul nostru, părintele Gherontie, dorind să se asigure că dragostea și simplitatea lui veneau de la Dumnezeu, si nu din mândrie, i-a spus acestuia:

– Părinte Filaret…

– Binecuvintează geronda!

– Tu ești ipocrit! Mergi desculț pe drum cu o rasă veche, afișându-ti smerenia!

– Geronda, a răspuns părintele Filaret, coborându-si umil privirea, da sunt un ipocrit! Ce trebuie să fac pentru a scăpa de această neputință!?

– Începând de astăzi să porți pantofi!

– Așa voi face gheronda. Sa fie binecuvântat!

După ce a făcut plecăciune înaintea lui, părintele Filaret a plecat. A găsit undeva o pereche de pantofi și cu aceștia s-a întors la schit. Înainte de a intra s-a încălțat pentru a nu sminti frații cu „smerenia sa falsă”. A fost extrem de dureros. După atâția ani de umblat desculț, picioarele lui, obișnuite să fie lăsate libere, pur și simplu nu puteau suporta să stea fixe într-o pereche de pantofi. Dar ascultarea și smerenia, după cum știți face minuni.

Prezenta virtuții devine limpede atunci când fratele tău te domină iar tu te supui cu umilință. Acest comportament este ca o flacără înspăimântătoare pentru diavol.

– Totul este bine acum! Acum ești cu adevărat un călugăr smerit, a spus gheronda.

– Sa fie binecuvântat gheronda, a răspuns părintele Filaret.

După ce a făcut o metanie, și-a continuat drumul târându-și pantofii după el și se împiedica asemenea unui copil mic.

Lângă chilie creșteau un număr mare de ierburi sălbatice. Părintele Filaret le alegea pe cele comestibile si aducându-le nouă, ne spunea: „Mâncați fraților, acestea sunt de la Dumnezeu. Ele trebuie să fie mâncate de cei care muncesc pentru slava lui Dumnezeu și nu de către un puturos ca mine”.

Nu pot să jur

Odată, un om purtând o rasă a venit la el, prezentându-se ca fiind diacon. Văzând în chilia părintelui cărți vechi, a pus ochii pe ele și înainte să plece, le-a luat pe ascuns. Acesta nu știa că la Daphne, înainte de a părăsi Sfântul Munte, se făcea o inspecție vamală, unde se verificau toate lucrurile cu care plecai. Aici el a fost arestat.

– De unde ai tu aceste cărți? l-au întrebat

– Le am de la… Părintele Filaret din Karoulia, el mi le-a vândut, a mințit diaconul pentru a se justifica și apoi a continuat calomnia spunând: „Vinde ilegal cărți antice!”

Întrucât au crezut ceea ce spusese falsul diacon, poliția a ajuns la schit și a început o investigație, construind un caz împotriva părintelui Filaret, care nu era decât un om sfânt, un ascet…
Majoritatea fraților de la schit nu înțelegeau ce se întâmplă, nu erau familiarizați cu felul în care se desfășoară o anchetă lumească, de poliție.

I-am explicat noi părintelui Filaret ceea ce urma să se întâmple cu el și el a spus :

– Dar cum am ajuns eu aici? Vă rog, duceți-mă acolo.

Am făcut noi tot ceea ce era necesar: i-am găsit părintelui niște haine mai noi, pentru că rasa lui era mult prea veche și uzată, am rugat o cunoștință avocat să-l însoțească la tribunal, pentru a-l apăra, și am strâns niște bani pentru ca părintele să poată ajunge la Tesalonic, spre a fi judecat. Tocmai el – cel pe care nici Dumnezeu, în umila noastră opinie, nu îl va condamna „în ziua aceea” (Matei, 7:22). El era un om ceresc, o floare parfumată a deșertului.

Părintele Filaret a spus:

– O să mă supun guvernului și voi merge să fiu judecat.

Apoi a plecat spre Tesalonic. Nu părăsise Sfântul Munte de 58 de ani, timp în care a viețuit în Karoulia, trăind cu ierburile sălbatice și apa pe care le-a lăsat Dumnezeu aici. Un om binecuvântat care, ajunsese la o înălțime duhovnicească, era acum în fața instanței, ca inculpat.
Nu știu cum funcționează lucrurile la tribunal. Nu am trecut niciodată ușa acestei instituții. Îmi amintesc doar ceea ce ne-a povestit însuși părintele Filaret. Acesta a fost chemat de președintele instanței de judecată.

– Călugărul Filaret?

– Da, eu sunt, nevrednicul, a răspuns părintele Filaret umil, cu capul aplecat în pământ.

– De ce ai vândut acele cărți?

– Nu le-am vândut. Un anume frate a venit la mine în chilie și le-a luat ca să le citească. Urma să mi le înapoieze mai târziu. Asta este ceea ce am crezut eu.

– Părinte, trebuie să juri pentru ca mărturia ta să poate fi crezută. Aceasta este procedura judecătorească.

– Nu pot! În Evanghelie scrie: „ Să nu juri” (Matei, 5:34).

– Dar trebuie să juri părinte!

– Cum se face asta??

– Trebuie să pui mâna pe Biblie..

Apoi părintele Filaret a făcut trei metanii până în pământ, a sărutat Biblia și apoi a întrebat:

– Este bine așa ?

– Nu părinte, trebuie să îți pui mâna pe Biblie și să spui : „Jur”

– Nu pot să jur…

– Dar dacă nu vei jura, cu mâna pe Biblie, te vei duce pentru nouă luni la pușcărie…

– Sunt de acord de o mie de ori să merg la închisoare. Eu, care aștept judecata veșnică a lui Dumnezeu, pentru păcatele mele, cum să mă îngrijorez pentru nouă luni de închisoare?

Diaconul fals a fost și el prezent la tribunal, afișând o postură impunătoare însoțit fiind de avocatul său, care a susținut o mulțime de minciuni printre care:

– Este posibil, domnule judecător, ca acest minunat cleric să fure cărți?

În cele din urmă, judecătorul a înclinat de partea hoțului care a calomniat și a ascuns adevărul în cel mai amețitor mod, iar călugărul ascet, care a apărut în fața lor, neisprăvit fiind în arta minciunii, care nu făcuse niciodată jurăminte înainte, a fost găsit vinovat.

Verdictul a fost pronunțat iar poliția l-a băgat pe părintele Filaret la închisoare. Judecătorilor nu le-a păsat de ce se va întâmpla cu călugărul dar oamenilor de rând Da. Aceștia au adunat suma necesară pentru plata cauțiunii și astfel bătrânul a fost eliberat din închisoare.

Părintele Filaret, cu simplitatea sa caracteristică, a mulțumit tuturor și a plecat, din nou, spre Karoulia, locul multor săi ani de singurătate. Ne-a mulțumit și nouă, pentru că i-am acordat tot ajutorul pe care am putut să i-l acordăm.

– Mulțumesc părinți, ne-a spus el. Rugați-vă ca Domnul să mă izbăvească și de închisoarea cea veșnică.

De asemenea el i-a mulțumit și avocatului care îl apărase în instanță. Acest pustnic sfânt, s-a gândit mereu cu bunătate la toată lumea. El ne-a spus plin de entuziasm:

– Duhul lui Dumnezeu sălășluiește peste acest avocat. El a descris totul exact așa cum s-a întâmplat.

– Gheronda, i-am spus, asta este meseria lui.

– Nu, a insistat bătrânul, el are duhul lui Dumnezeu.

Un om bun, așa cum am mai spus, vede numai binele în tot ceea ce îl înconjoară… L-am întrebat apoi pe părintele Filaret :

– Gheronda, ai trăit departe de lume vreme de 58 de ani, cum a fost să fii din nou în lume?

– Toți omenii de acolo, din lume, sunt foarte buni. Toți aleargă, încolo și încoace, de dragul mântuirii lor. Toți, în afară de mine, un leneș păcătos, care stă în jurul acestor stânci și nu face nicio lucrare, nu împlinește voia lui Dumnezeu.

Spunând acestea el s-a retras în chilia lui, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru că i-a trimis această încercare, spre sfârșitul vieții sale, cu scopul de a-și mântui sufletul.

Un răspuns binecuvântat

Odată, când el deja era un om foarte bătrân, ne-a chemat pe mine și pe părintele Acachie la chilia sa și cu multă bucurie ne-a spus:

– Sa fiți binecuvântați copii mei! Ce bine că ați venit pentru că de acum nu vă voi mai vedea. În seara asta voi părăsi această lume… Dar înainte de asta, aș vrea ca voi să-mi aliniați sufletul…

– Cum, gheronda?

– Citiți-mi Psaltirea, asta îmi liniștește sufletul.

Am citit mai mulți psalmi iar lacrimi de bucurie cădeau pe obrajii lui, în timp ce își făcea semnul crucii. Când am terminat a spus:

– Și aș vrea să vă mai cer o ultimă rugăminte… Cântați pentru mine imnul Maicii Domnului „Cuvine-se cu adevărat”. Dar o să-l cântăm în picioare, așa cum facem atunci când cântăm imnul național al țării noastre.

S-a ridicat apoi în picioare cu mare dificultate. Era extrem de epuizat, iar culoarea pielii lui devenise aproape transparentă. După ce am terminat cântarea, bătrânul, cu ochii plini de lacrimi de bucurie, ne-a îmbrățișat, ne-a sărutat și ne-a spus:

– Copii mei, vă văd acum, aici, pentru ultima oară. Iertați-mă, iertați-mă!

Am început cu toții să plângem. Părintele ne-a liniștit… Am plecat de la el profund mișcați de ceea ce se întâmplase.

A doua zi, la ivirea zorilor, am aflat că sufletul său plecase la Domnul, așa cum ne spusese. L-am îngropat printre stânci, în cel mai demn mod.

O stea a monahismului ascetic s-a ridicat pe cerul Sfântului Munte Athos, dar a lăsat în urma sa un traseu luminos, care să ne arate cum să luptăm dar și cum să rămânem consecvenți în nevoința ascetică. Fie ca pomenirea lui să fie veșnică! Roagă-te pentru noi părinte!

Se întâmplă adesea ca spre sfârșitul vieții noastre, Dumnezeu Atotștiutorul să ne trimită o încercare peste care dacă trecem ne va face mai buni și nu numai pe noi ci și pe cei din jurul nostru. Așa s-a întâmplat în cazul părintelui Filaret care se nevoia cu smerenie și a fost răsplătit de Dumnezeu.

Ați aflat acum, domnule Melinos, cum diavolul a încercat să tulbure un om plin virtute și nevoință ascetică? Dar Dumnezeul l-a ocrotit cu harul Său, iar sufletul lui nu a pătimit niciun rău, ci a fost întărit în dragostea sa pentru Dumnezeu. Mai mult, dragostea lui pentru Dumnezeu a crescut și cu o râvnă duhovnicească tot mai mare bătrânul l-a lăudat pe Dumnezeu în clipa necazului său.

traducere de Nușca