[STUDIU] O nouă erezie modernă și foarte subtilă ce are la bază fizica cuantică – ipoteza simulării

3. Ipoteza simulării

Mihai se gândi câteva momente, apoi reluă discuția:

– În ultimii zeci de ani a apărut, prin filme și prin lucrările unor oameni de știință, ideea că poate Universul și omenirea nu au apărut chiar așa, din senin, prin cauze naturale, așa cum ar presupune un ateu. Din păcate însă, producătorii de filme și oamenii de știință nu L-au luat în considerare pe Dumnezeul nostru creștin, ci au sugerat alt fel de „creatori”, ipotetici. Astfel a fost formulată ipoteza că poate într-adevăr avem origini „artificiale”, că poate într-adevăr am fost creați, în lumea reală sau în memoria unui super-calculator, și că poate ne aflăm sub atenta supraveghere a unor ființe cu mult superioare nouă.

– Extratereștri? întrebă Daniel.

– Da, dar ceva mai mult decât extratereștrii umanoizi care apar prin filmele SF. Este vorba despre presupușii super-extratereștri, care pot crea planete sau chiar galaxii întregi, sau chiar extratereștri care trăiesc în afara timpului și a spațiului nostru, și care pot crea, sau simula în calculatoarele lor, planeta noastră întreagă, sau chiar întregul Univers, incluzând stele, planete, galaxii, etc…

– Da, am mai auzit ideea asta cu siguranță. În filmul Matrix, oamenii trăiesc într-o lume simulată, care nu există în realitate. Apoi în filmul The Truman Show, personajul interpretat de Jim Carrey trăiește într-o lume falsă, doar că aici nu e vorba de o simulare într-un calculator, ci de actori care îl duc în eroare.

– Da, Hollywood-ul a produs mai multe astfel de filme. Și în serialul Star Trek găsim această idee, în diferite variante. În episodul Ship in a Bottle (Nava din sticlă, 1993) personajul simulat Moriarty își dă seama că se află într-o realitate simulată și vrea să iasă afară, în lumea reală.⁴⁰ Și acesta nu este un exemplu singular, serialul Star Trek conține foarte multe mesaje similare, orientate evident împotriva religiei. De exemplu, în episodul Who Watches the Watchers (Cine-i supraveghează pe supraveghetori, 1989), câțiva membri ai echipajului navei Enterprise sunt tentați să joace rolul de zei atotputernici pentru populația sub-dezvoltată a unei planete. Căpitanul Jean Luc Picard refuză, și ține o adevărată pledoarie împotriva religiei și împotriva credinței în ființe supranaturale. În finalul episodului, personajul Troi declară: „Ești sigur că știi ce vrea? Asta este problema cu credința într-o ființă supranaturală. Încercarea de a-ți da seama ce vrea (acea ființă).”

– Cred că am văzut acest episod…

– Atacurile la adresa tuturor religiilor par să fie o preocupare mai veche a producătorilor Star Trek. Iată, în mai vechiul episod The Squire of Gothos (Pajul din Gothos, 1967) întâlnim un extraterestru aparent atotputernic, pe nume Trelane, care manipulează materia și oamenii așa cum vrea el, dând impresia că este un zeu. Când întrece măsura, aflăm că de fapt Trelane este doar un copil răsfățat. Mama sa îi spune, referindu-se la oameni: „Dacă nu poți să ai grijă cum trebuie de animalele tale de companie, atunci nu le vei mai avea deloc”. Iar tatăl său adaugă: „Termină cu aceste prostii imediat, altfel nu ți se va mai permite să faci și alte planete”.

– Asta este cam tulburător, observă Daniel. O sugestie subtilă cum că Dumnezeu ar putea fi de fapt un super-extraterestru infantil care se joacă cu noi.

– Și un ultim exemplu, tot din Star Trek. În episodul Who Mourns for Adonais? (Cine îl jelește pe Adonais?, 1967), echipajul navei Enterprise îl întâlnește prin spațiu chiar pe zeul grec Apollo, care se dovedește a fi de fapt un super-extraterestru cu o durată de viață foarte lungă, care a profitat de credulitatea grecilor antici. Și așa mai departe.

– Care este scopul acestor filme?

– Sunt atacuri îndreptate clar împotriva religiei. Se încearcă înlocuirea forțată a unui Dumnezeu Creator etern, nemuritor și bun, cu o presupusă civilizație extraterestră, insensibilă sau chiar răuvoitoare, care face experimente pe noi. Un atac perfid la adresa creștinismului și a tuturor religiilor monoteiste. În plus, încearcă să ne sugereze că noi nu am ști ce anume vrea Dumnezeu de la noi. Dar creștinii știu foarte bine ce vrea Dumnezeu: El ne vrea binele, mai exact vrea ca toți să fim fericiți în viața eternă care va urma după această viață efemeră. Oricum, după cum îți spuneam data trecută, asemenea teorii „științifice” (despre identitatea Creatorului) nu pot fi nici dovedite și nici infirmate în vreun fel, doar prin metode logice și raționale. Ceva din interiorul tău va fi atras spre o direcție sau spre alta, vei crede o variantă sau alta.⁴¹ Dar niciodată nu vei putea argumenta rațional, științific, pentru sau contra vreunei alternative.

3.1. Real și ireal

– Bine, zise Daniel, hai să revenim la mecanica cuantică și să vorbim despre interpretări. Spuneai că există și o interpretare numită ipoteza simulării? Adică o interpretare care spune că lumea noastră ar putea fi de fapt o simulare într-un super-calculator? Păi nu mă mir deloc. Comportamentul materiei la nivel microscopic pare să fie cu adevărat ireal, și într-adevăr, pare să semene cu comportamentul unor elemente dintr-un program de calculator. Particule care există în mai multe locuri simultan? Particule care trec prin pereți fără să facă o gaură? Particule care „comunică” una cu alta instantaneu, la distanțe de mii de kilometri? Particule care „prevăd” viitorul? Particule care „detectează” prezența informației, sau poate chiar prezența unui observator uman? Legi ale fizicii inteligente? Nu seamănă absolut deloc cu lumea reală în care trăim noi, însă nu ar fi nimic de mirare dacă aceste particule ar fi de fapt doar niște numere în super-calculatorul unui super-extraterestru. Acel calculator ar trebui doar să poată adresa cantități uriașe de memorie, pentru a putea simula toți cei 10⁸⁰ atomi din Univers, sau măcar cei 10⁵⁷ atomi din sistemul nostru solar. Despre restul Universului, ar putea doar să se prefacă că-l simulează, adică ar putea doar simula un fel de ecran sferic în jurul sistemului solar, și pe acel ecran ar putea proiecta imaginea stelelor, galaxiilor, etc… Și nici măcar nu ar trebui să fie un calculator puternic; dacă ar fi situat în altă dimensiune, în afara timpului nostru, și microprocesorul din calculatorul meu ar putea face asta, deși ar trebui să petreacă miliarde de miliarde de ani din timpul lui pentru a simula o singură milisecundă din timpul nostru. Dar noi nu ne-am putea da seama de asta, pentru noi ar părea că timpul se scurge normal. Totuși, ar fi destul de complicată partea care ar trebui să detecteze prezența informației, sau prezența unui observator uman. Acolo ar fi într-adevăr nevoie de o componentă inteligentă.

Daniel se opri câteva secunde, apoi adăugă:

– Amintește-ți te rog de cuvintele profesorului Truscott citat chiar de tine mai înainte: „La nivel cuantic, realitatea nu există dacă nu te uiți la ea.” Aceasta este tipic jocurilor pe calculator 3D; acele jocuri calculează proiecțiile 2D, culorile și umbrele doar pentru obiectele aflate în fața jucătorului. Prin urmare, nu mă mir deloc că unii cercetători au venit cu teoria că de fapt lumea noastră nu este reală, și că ea există doar într-un super-calculator.

– Hai să o luăm treptat și hai să analizăm cu atenție cuvintele folosite. Hai să vedem ce înseamnă cuvântul „calculator”, cuvântul „real” și cuvântul „simulare”; hai să vedem ce este realitatea, ce este real și ce este iluzoriu. Aceste patru cuvinte pot fi foarte vagi, și pot avea foarte multe înțelesuri. Ai să fii surprins, dar persoane diferite pot înțelege lucruri diferite prin cuvântului „real”, precum și prin celelalte cuvinte.

– Bine, te ascult, zise Daniel.

– Mai întâi, hai să vedem ce este acela un calculator. Nu te gândi doar la dispozitivul de pe biroul tău pe care îl folosești pentru a naviga pe Internet. După cum îi spune și numele, un calculator este ceva, sau chiar cineva care calculează, care face calcule. Și telefonul mobil este tot un calculator, dar ceva mai mic. Și ceasul electronic de la mână este un calculator în miniatură. Chiar și un matematician din secolul al XVIII-lea, care calculează și scrie în niște tabele valorile unor funcții trigonometrice, poate fi considerat un calculator uman, pentru că el calculează, face calcule.

– Da, înțeleg. Probabil calculatorul unui extraterestru din afara spațiului și a timpului nostru ar arăta cu totul și cu totul diferit… Și semnificația cuvântului „real”?

– Pentru a analiza acum semnificația realității, hai să ne gândim la niște exemple reale de simulări. Hai să ne gândim la niște calculatoare: Mai întâi, la un dispozitiv minuscul bazat pe vechiul microprocesor pe 4 biți Intel 4004, apărut în 1971. Apoi la un calculator ZX Spectrum, bazat pe microprocesorul pe 8 biți Zilog Z80, apărut în anul 1976, și care poate accesa doar 64 de kilobytes de memorie, adică 64 x 1024 = 65.536 bytes. Apoi hai să ne gândim și la un calculator modern, cu microprocesor Intel Core i7 să zicem, dotat cu 16 gigabytes de memorie, adică vreo 16 miliarde⁴² de bytes.

– Ok, acum avem trei calculatoare, aprobă Daniel.

– Bine. Să zicem că pe cel mai slab dintre ele rulează un banal joc de X și 0. Intel 4004 nu este deloc un microprocesor puternic, dar totuși se poate descurca cu un joc de X și 0. Mai departe, Z80 e ceva mai rapid, și are mai multă memorie, și poate face ceva mai mult. Mai exact, poate rula un program care simulează un microprocesor mai slab, cum ar fi Intel 4004. Adică se poate scrie un program pentru Z80 care încarcă un program mai mic, scris pentru Intel 4004, și îi ia pe rând fiecare instrucțiune, o interpretează și o execută, exact ca și cum ar fi un Intel 4004 real. Programul scris pentru Intel 4004 nu are nici cea mai vagă idee că de fapt este executat de către un program simulator, care rulează pe un microprocesor ceva mai puternic, și că de fapt microprocesorul Intel 4004 pe care crede el că rulează nici nu există în realitate. Mai departe, Intel Core i7 este mult, mult mai puternic decât un Z80. Prin urmare, el poate rula un program care simulează un microprocesor Z80. Dacă ai să cauți pe Internet, chiar ai să găsești mai multe simulatoare de Z80 care rulează pe calculatoarele moderne, mult mai puternice. Deci pe un calculator modern poți rula o simulare a unui Z80, iar acea simulare poate și ea la rândul ei să ruleze o simulare a unui Intel 4004.

– Înțeleg, deci de fapt poți să ai o simulare care rulează în altă simulare, și niciuna dintre ele nu are cum să-și dea seama că microprocesorul pe care crede că rulează de fapt nici nu există.

– Da, exact. Hai să mergem mai departe acum și să vedem ce înseamnă cuvântul „real”. Îți amintești vechiul joc Chuckie Egg, care rula pe calculatoare cu microprocesor Z80?

– Da, cu siguranță. Chiar și acum îl pot juca oricând; după cum spuneai și tu, există pe Internet programe pentru calculatoarele moderne care simulează vechiul microprocesor Z80.

O variantă a jocului Chuckie Egg.

– Ei bine, hai să ne gândim acum, personajul Chuckie este real? Dar rațele din acel joc, sunt reale?

– Păi e doar un joc, nu sunt reale, zise Daniel.

– Dar jocul însuși, este real?

– Nu înțeleg…

– Jocul este real, sau este o iluzie? Când joci Chuckie Egg ești treaz, sau ai halucinații?

– Acum înțeleg… Da, jocul este real, evident. A fost scris de oameni reali, asemeni mie și ție; și mai mult, jocul există cu adevărat în lumea noastră materială, sub formă de casetă, sau dischetă.

– Ei bine, în realitatea jocului personajele sunt și ele reale. Sunt reprezentate de locații de memorie reale, în care se păstrează coordonatele reale ale personajelor. În realitatea jocului există și legi ale fizicii, corespunzătoare acelei realități. Când Chuckie este în cădere, se oprește dacă întâlnește un obstacol. Când Chuckie se atinge de o rață, el moare; moare de-a binelea, conform legilor fizicii din realitatea în care există el. Prin urmare, te mai întreb odată: Ce zici, sunt personajele din Chuckie Egg reale, sau nu?

– E complicat, într-adevăr, zise Daniel. Sunt cât se poate de reale în lumea lor, în realitatea lor, dar nu sunt reale în lumea noastră.

– Ești sigur? Deci Chuckie și rațele sunt iluzorii în lumea noastră? Când te uiți la Chuckie pe ecranul calculatorului, ce vezi? O iluzie? O halucinație?

– Hmmm… Da, poate e real și în lumea noastră, într-un fel…

– E real de-a binelea, doar că are altă reprezentare pentru noi; adică noi vedem niște forme și niște culori pe un ecran, iar programul „vede” niște numere într-o memorie. Și nu numai imaginea sa de pe ecran este reală, ci și în interiorul calculatorului este reprezentat de valori numerice reale, care stau în locații de memorie reale, care la rândul lor sunt alcătuite din atomi și molecule reale. Când Chuckie moare în lumea lui, moartea sa nu este o iluzie; el moare de-a binelea, conform legilor realității în care există el; valorile numerice din locațiile de memorie care îl reprezintă pe el se modifică pentru a reflecta acest lucru; atomii și moleculele care compun circuitele de memorie în lumea noastră materială se modifică și ele, pentru a reflecta faptul că Chuckie a murit; la fel și fotonii reali care circulă între ecranul calculatorului și ochii noștri își modifică frecvența, pentru a reflecta faptul că Chuckie a murit. Prin urmare, Chuckie este cât se poate de real și în lumea noastră.

– Bine, de acord, pare să fie oarecum real… Dar Chuckie nu este un om real, și nici rațele acelea nu sunt păsări reale, cu carne, oase și pene.

– Evident, dar nu a zis nimeni că ar fi păsări reale, Doamne ferește. Și Chuckie și rațele sunt doar niște elemente ale unui joc, niște desene animate, atât și nimic mai mult. Nu a pretins nimeni că ar fi rațe reale, în carne și oase, deci nu este nicio înșelătorie aici. Dar totuși, acele elemente sunt foarte reale, adică ele au o existență fizică reală și în lumea noastră. Sunt reale în lumea lor, și sunt reale și în lumea noastră. Sunt vizibile pe un ecran real, noi le vedem prin intermediul unor raze de lumină reale, prin intermediul unor fotoni reali, iar memoria calculatorului, unde se desfășoară toată acțiunea, este alcătuită din atomi și molecule cât se poate de reale, care au o existență reală în lumea noastră. Deci acele personaje din jocul video sunt reale, așa cum și fotografia de hârtie a unui om este un obiect real, chiar dacă nu are carne și oase.

– Hmmm… Da, într-adevăr, sunt reale, recunoscu Daniel.

– Hai să revenim la exemplul cu jocul de X și 0. Am ales intenționat ca punct de plecare microprocesorul Intel 4004, în care un byte are doar patru biți, nu opt ca într-un microprocesor modern. Astfel, fiecare byte din memoria sa nu este reprezentat de către un byte similar din memoria unui Z80, ci de către un altfel de byte. La fel și fiecare registru⁴³ din Intel 4004 este reprezentat de către un byte din memoria lui Z80, și nu de către un registru similar. Deci nu există o corespondență exactă. Totuși, jocul de X și 0 are o reprezentare reală în memoria microprocesorului Intel 4004, care la rândul ei are o reprezentare reală în memoria microprocesorului Z80, care la rândul ei are o reprezentare reală în memoria microprocesorului Intel Core i7, care la rândul ei este alcătuită din atomi și molecule reale.

– Da, acum înțeleg, zise Daniel, toate sunt reale, deși au reprezentări diferite.

– Exact! Deși vorbim despre un joc de X și 0 care rulează într-o simulare, care la rândul ei rulează în altă simulare, jocul este foarte real pe toate aceste nivele ale realității. Ba mai mult, realitățile inferioare fac parte din realitatea superioară. Dar, într-adevăr, jocul are o reprezentare diferită pe fiecare nivel. Programul „vede” doar numere în memoria unui calculator, iar noi vedem forme și culori pe ecranul acelui calculator.

– Da, acum înțeleg foarte bine. Chiar dacă am presupune că Universul nostru este și el o simulare într-un calculator, tot ar trebui să fie real în realitatea în care există acel calculator. Și, într-adevăr, după cum spui și tu, Universul chiar ar trebui să facă parte din acea realitate, ar trebui să facă parte din acea lume.

– Hai acum să vedem care este semnificația cuvântului „simulare”. O simulare implică, inevitabil, ideea că ceva sau cineva se preface; adică ceva sau cineva pretinde că este ceea ce nu este, sau că face ceea ce nu face. Întâlnim des situații de acest fel. Piloții se antrenează în simulatoare de zbor; armata simulează războaie; meteorologii simulează sisteme atmosferice pentru a prezice vremea; și așa mai departe. Ideea de simulare implică, de asemenea, și faptul că undeva în realitate există și obiectul sau procesul real simulat. De exemplu, există avioane reale, există războaie reale, și evident există și sistemele atmosferice reale. Dar ideea de simulare nu implică neapărat și ideea de înșelăciune. Piloții știu foarte bine că sunt într-un simulator, și nu într-un avion real; soldații știu că doar simulează un război.

3.2. Cine este Creatorul?

– Bine, zise Daniel. Să revenim acum la ipoteza simulării. Nu există nicio metodă prin care să putem afla cu siguranță dacă e așa sau nu? Nu se poate testa în vreun fel această ipoteză?

– După cum îți amintești din discuția noastră precedentă, asemenea lucruri nu pot fi investigate prin metode științifice. Este imposibil de argumentat pro sau contra lor prin metode științifice, logice sau raționale. Ceva din interiorul tău este atras de o explicație sau de alta, și ajungi să o crezi pe acea explicație spre care ești atras, dar nu există absolut nicio metodă de a dovedi o anume explicație în mod științific. Momentan nu putem ieși în afara spațiului și a timpului nostru pentru a vedea ce anume se află acolo, pin urmare, nu avem cum să știm așa ceva, putem doar să credem. Uite o analogie: Poate un program de calculator să se uite la persoana din fața calculatorului?

– Dacă calculatorul are cameră video…

– Exact, dacă persoana, adică utilizatorul calculatorului, îi dă voie programului să folosească o cameră video… Dar dacă utilizatorul întoarce camera în altă direcție, spre altă persoană?

– Evident, programul nu are cum să știe că persoana pe care o vede este altcineva. Trebuie să aibă încredere, să creadă în acel utilizator.

– Iată acum și un alt scenariu. Programul nu este mulțumit cu drepturile primite de la utilizator, și fură accesul la diverse dispozitive periferice conectate la calculator, printre care și o cameră video. Dar acea cameră video nu este orientată spre utilizator, ci în altă direcție, poate spre un televizor pe care rulează filme violente. Ce „concluzie” va trage programul?

– O concluzie greșită, evident, recunoscu Daniel.

– Vezi deci, așa cum un program de calculator nu are cum să „vadă” în exterior decât dacă i se dă voie, la fel și noi nu putem vedea în afara spațiului și a timpului nostru decât dacă ni se dă voie. Și dacă ne arogăm singuri drepturi pe care nu le avem, riscăm să „vedem” în exterior ne-adevăruri și chiar minciuni.

– Da, înțeleg. Deci dacă trăim într-o simulare, nu avem de unde ști asta decât dacă ne dă voie cel ce controlează simulatorul… Dar dacă programul simulator are bug-uri⁴⁴, adică greșeli de programare?

– Fii foarte atent ce numești „bug”. Conform învățăturii creștine, noi trăim într-o lume căzută, coruptă de păcatul lui Adam și al Evei. Lumea noastră este foarte diferită de creația originală, în care nu exista nici suferință și nici moarte, în care nici oamenii și nici animalele nu ucideau și nu mâncau alte animale. Dar în această lume căzută a noastră este foarte posibil să întâlnești multe lucruri neplăcute, pe care s-ar putea să fii tentat să le interpretezi ca fiind bug-uri. Dar Dumnezeu nu greșește niciodată. Această lume a fost lăsată să fie așa cum este intenționat, pentru un timp, pentru mântuirea sufletelor noastre.

– Vrei să spui că orice fel de test s-ar face, tot nu ai de unde ști sigur dacă trăim într-o simulare sau nu?

– Exact. Da, există unele teste care ți-ar putea argumenta că această lume este „artificială”, adică că a fost creată, și că nu este rezultatul unor evenimente naturale întâmplătoare. Dar acele teste nu îți vor spune niciodată nimic despre identitatea Creatorului, nici despre natura interioară finală a legilor fizicii. Cine ne-a creat? Dumnezeul creștinilor, Care este bun și ne iubește, și Care vrea să ne vadă pe toți în rai?⁴⁵ Sau un super-extraterestru care face experimente sociale pe noi? Testele științifice nu-ți vor descoperi niciodată răspunsul la această întrebare. Dar ceva din interiorul tău va fi atras spre una dintre variante, ceva din interiorul tău va dori ca una dintre variante să fie adevărată, și în final, tu vei crede acea variantă. Dumnezeu te ajută să găsești și să crezi adevărul, dar nu te forțează niciodată, deși poate ar putea dacă ar vrea. La fel și diavolul, te „ajută” să găsești și să crezi o minciună, dar el nu te poate forța, chiar dacă poate ar vrea asta.

– Ai vreun exemplu de asemenea test? întrebă Daniel.

– Au existat propuneri pentru asemenea teste, în 2012⁴⁶ și în 2017⁴⁷, precum și diverse dezbateri⁴⁸, dar momentan rezultatele nu sunt concludente. Cercetătorii caută indicii conform cărora spațiul, și poate și timpul, ar fi cuantizat. Mai exact, în opinia lor, spațiul ar fi format din cuburi extrem de mici, așa cum ecranul unui calculator este format din pixeli, adică din pătrățele foarte-foarte mici. Dar chiar dacă rezultatele ar fi pozitive, aceste teste nu pot decât să argumenteze pentru existența unui Creator. Niciunul dintre aceste teste, indiferent de rezultate, nu va putea să ne dezvăluie vreodată identitatea Creatorului; niciunul dintre aceste teste nu va putea să ne spună vreodată dacă Creatorul este Dumnezeul creștin, sau altcineva. Tot ce pot face aceste teste este să ne argumenteze științific existența Creatorului, nu și identitatea Sa.

– Și ce implicații are această cuantizare ipotetică din punct de vedere religios? Tu de exemplu, care spui că ești credincios, cum te-ai simțit când ai citit acele articole?

– Dacă vorbim doar de cuantizarea spațiului, și poate chiar și a timpului, atunci eu nu văd nicio incompatibilitate cu nicio religie monoteistă. Dumnezeul creștin atotputernic putea crea Universul oricum vroia El, cuantizat sau ne-cuantizat; iar în această stare căzută în care este lumea acum, ea arată cu mult mai rău decât arăta când a fost creată inițial. Particulele elementare sunt cuantizate; orbitele electronilor sunt cuantizate; deci dacă spațiul, sau chiar timpul, ar fi cuantizate și ele, în opinia mea nu ar avea absolut nicio relevanță din punct de vedere religios. Ba chiar ar fi un argument pentru existența unui Creator, dar un argument limitat, care nu ne-ar spune nimic despre identitatea acelui Creator. Uite alt exemplu, pământul: putea fi o sferă, un cilindru, un cub, sau chiar plat; după părerea mea, forma pământului nu are nicio relevanță religioasă.

– Deci nu ți se pare nimic în neregulă cu rezultatele acelor teste pentru identificarea unei simulări ipotetice?

– Absolut nimic, pentru că asemenea teste sunt extrem de limitate. Ele nu pot decât să argumenteze că Universul pare să fie „artificial”, adică că a fost creat, atât și nimic mai mult. Dar, dacă oamenii de știință încep să-și folosească în mod greșit imaginația, și se apucă să emită teorii aberante despre identitatea Creatorului, sau despre natura interioară a legilor fizicii, de exemplu dacă încep să spună că Universul este doar o simulare în super-calculatorul unui super-extraterestru, atunci asta ar fi o problemă serioasă. Noi trebuie să fim conștienți că asemenea teste, indiferent de rezultate, nu spun absolut nimic despre identitatea Creatorului, deci orice astfel de teorie „științifică” este pură fantasmagorie, și nimic mai mult. Aceste teste nu văd în afara spațiului și a timpului pentru a ne spune cum e acolo; ele nu ne vor putea spune niciodată care este adevărata natură interioară a legilor fizicii, prin urmare „concluzia” că existăm într-un super-calculator și că legile fizicii sunt doar un program de calculator este doar o credință oarbă, și nimic mai mult. Deci rezultatul în sine al unui asemenea test, atât timp cât nu este interpretat greșit, nu prezintă absolut niciun fel de problemă pentru credincioși. Ca să fiu clar: cuantizarea spațiului și a timpului nu a fost dovedită până acum în niciun fel, dar chiar și dacă va fi dovedită vreodată, nu va ridica nicio problemă niciunei religii monoteiste. Amintește-ți ce am discutat despre viața materială și despre ADN.⁴⁹ Și în trupurile ființelor vii, aproape totul este cuantizat. ADN-ul arată ca o uriașă bază de date, proteinele sunt adevărați roboței moleculari, iar un ribozom seamănă cu un interpretor de program, pentru că exact asta face, interpretează informația codificată din ADN (transcrisă în ARN) pentru a fabrica din ea o nouă proteină, un nou roboțel molecular. Dacă te uiți cu atenție, ai putea spune că celula vie și mecanismele ei au fost create de un programator, mai exact, de cel mai mare Programator posibil, Dumnezeu Însuși. În afară de asta, lucrul cel mai important pentru un om este sufletul său, nu trupul și evident că nici lumea materială care îl înconjoară.

– În concluzie, cum se vede această ipoteză a simulării din punctul de vedere al unui credincios?

– Să o luăm treptat. Abordarea Bisericii Ortodoxe a fost din totdeauna diferită de abordarea științifică modernă. Să începem cu cunoașterea lui Dumnezeu. În teologia creștin-ortodoxă există două moduri diferite de a vorbi despre Dumnezeu: teologia catafatică și teologia apofatică. Teologia catafatică, din grecescul kataphasis (κατάφασης, afirmare), cunoscută și sub numele de teologie pozitivă, implică afirmații directe, pozitive dar limitate, despre Dumnezeu: Dumnezeu există. Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este bun și iubitor. Dumnezeu a creat lumea în șase zile, din nimic.

– Și abordarea apofatică?

– Teologia apofatică, din grecescul apofasis (ἀπόφασις, ἀπόφημι, a nega), cunoscută și sub numele de teologie negativă, implică afirmații indirecte, negative, despre Dumnezeu. Iată câteva exemple din Sfânta Scriptură:

«Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;» [Ioan 1:18.]

«Cel ce […] locuiește întru lumina neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă;» [1 Timotei 6:16.]

«O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine mai înainte I-a dat Lui și va lua înapoi de la El? Pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate. A Lui să fie mărirea în veci. Amin!» [Romani 11:33-36.]

«Descoperi-vei tu care este firea lui Dumnezeu? Urca-vei tu până la desăvârșirea Celui Atotputernic? Ea este mai înaltă decât cerurile. Și ce vei face tu? Ea este mai adâncă decât împărăția morții. Cum vei pătrunde-o tu?» [Iov 11:7-8.]

– Și iată și două exemple de la sfinții Bisericii Ortodoxe:

Adevărata cunoaștere și vedere a lui Dumnezeu constă în vederea că El este invizibil, pentru că ceea ce noi căutăm se găsește dincolo de orice cunoaștere, fiind pe deplin separată prin întunecimea neînțelegerii.⁵⁰

Dumnezeu este infinit și incomprehensibil, și tot ce este comprehensibil despre El este doar faptul că este infinit și incomprehensibil.⁵¹

Mihai așteptă câteva secunde, apoi continuă:

– Biserica Ortodoxă, deși nu a respins abordarea catafatică, a considerat întotdeauna abordarea apofatică ca fiind clar superioară, în special din cauza limitărilor noastre în comparație cu Dumnezeu. Esența lui Dumnezeu este cu totul inaccesibilă, chiar și celor mai înalți îngeri. Astfel, teologia catafatică este foarte limitată. Afirmația conform căreia „Dumnezeu există” este incompletă, și trebuie să adăugăm că existența lui Dumnezeu este cu totul superioară oricărui fel de existență ne-am putea noi imagina. Spre deosebire de noi, care suntem creaturi, ființe care au fost create, Dumnezeu este necreat, El a existat dintotdeauna. Dumnezeu este singurul care există cu adevărat, singurul Care își are existența în El Însuși, dar noi nu avem cum să exprimăm aceasta clar în cuvinte. Dacă noi spunem despre noi înșine că existăm, atunci Dumnezeu este mai presus de existență. Am putea fi tentați să spunem că El super-există, dar asta probabil nu ar fi suficient. Dacă noi suntem ființe, atunci Dumnezeu este mai presus de ființă. Iarăși, am putea fi tentați să spunem că El este o super-ființă, dar această exprimare probabil nu ar fi suficientă. Dumnezeu nu este materie, El este duh, dar noi nu putem explica în cuvinte ce înseamnă asta.

– Deci un alt fel de existență…

– Da. La fel și afirmația conform căreia „Dumnezeu este pretutindeni” este incompletă, și trebuie să adăugăm că Dumnezeu este și în afara timpului și a creației, și că noi nu știm toate celelalte locuri (în afara timpului și a spațiului) în care Dumnezeu este. Mai departe, Dumnezeu Fiul este născut din Tatăl, fără mamă, din veșnicie, iar Dumnezeu Sfântul Duh purcede din Tatăl, tot din veșnicie, dar noi nu putem explica ce anume înseamnă asta:

După ce recunoști faptul că [Iisus Hristos] a fost născut [din Tatăl], nu căuta să afli mai departe cum a fost născut, […].⁵²

Dar ce este purcederea [Duhului Sfânt]? Spune-mi tu, ce este nenașterea Tatălui și eu îți voi explica ce este nașterea Fiului și purcederea Duhului. Și vom delira [vom fi loviți de nebunie] amândoi, aplecându-ne spre a străbate tainele dumnezeiești. Și ce suntem noi pentru acestea? Cei ce „nu putem vedea nici cele de la picioare și nu putem număra nici nisipul mărilor, nici picăturile ploii, nici zilele veacului” [Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 1:2.]. De aceea nu putem pătrunde nici „adâncurile lui Dumnezeu” [I Corinteni 2:10.] și înțelege rațiunea firii negrăite și mai presus de rațiune.⁵³

– Nebunia ar fi o pedeapsă pentru iscodirea tainelor lui Dumnezeu? întrebă Daniel.

– Atunci când ne pedepsește, în această viață trecătoare, Dumnezeu face asta doar pentru a ne face nouă bine, pentru a ne salva sufletul sau, dacă suntem prea păcătoși ca să ne mântuim, atunci măcar pentru ca să ne scufundăm cât mai puțin posibil în iad. Dar în acest caz avem două posibilități: Unu, nebunia ar putea fi o asemenea pedeapsă, trimisă pentru binele nostru. Sau doi, nebunia ar putea fi o consecință a acțiunilor noastre nesăbuite, așa cum starea de beție este o consecință a consumului necontrolat de alcool.

– Cred că încep să înțeleg o parte a conflictului dintre religie și știință, zise Daniel. Spre deosebire de religie, știința încearcă să studieze totul, chiar și sufletul, și îngerii și chiar pe Dumnezeu, dacă ar fi cu putință. Totuși, credeam că și religia încearcă să ofere oamenilor o descriere corectă a lui Dumnezeu.

– Așa este, dar trebuie să fim foarte atenți la detalii. Un teolog modern, pe nume Clark Carlton, ale cărui cărți ți le-am recomandat data trecută, ne dă o explicație destul de bună a acestui subiect:

[…] [A avea o înțelegere, o concepție corectă despre Dumnezeu] nu înseamnă că noi Îl înțelegem vreodată pe Dumnezeu, care este mai presus de toate concepțiile noastre create. Mai degrabă, înseamnă ca noi să nu avem idei, concepții false despre El, (idei) care ne-ar putea duce în rătăcire. Definițiile doctrinare ale Bisericii nu sunt o încercare de a-L descrie pe Dumnezeu, ci mai degrabă (o încercare) de a elimina idei false și căi false care duc la pierderea sufletului în loc de mântuire.⁵⁴

– Deci vezi, continuă Mihai, că Biserica are o abordare cu totul diferită. Alt exemplu: Cineva ar putea întreba de ce a avut Biserica Ortodoxă nevoie de mai bine de 700 de ani pentru a-și formula dogmele?⁵⁵ Pentru că Biserica Ortodoxă a încercat să formuleze dogme, definiții doctrinare, doar ca răspuns la ereziile care au atacat dreapta credință de-a lungul timpului. Iar când le-a formulat, de obicei le-a formulat în mod apofatic, nu în mod catafatic.

– Dar de ce nu a definit Biserica aceste dogme de la început? întrebă Daniel.

– Dacă aceste dogme ar fi fost necesare de la început, atunci Iisus Hristos Însuși le-ar fi scris și ne-ar fi lăsat o carte cu definiții clare. Dar Hristos nu a scris nicio carte, iar Noul Testament a fost finalizat la câteva zeci de ani după Înălțarea Sa la ceruri. Scopul vieții este mântuirea sufletului, nu cercetarea tainelor lui Dumnezeu, taine care oricum nu ne sunt accesibile decât parțial. Biserica a avut o abordare similară și în ceea ce privește creația lumii și legile firii.

– O abordare apofatică, vrei să spui? întrebă Daniel.

– Exact. Biserica nu a încercat niciodată să găsească „adevărata” interpretare științifică a mecanicii cuantice, pentru că acest lucru nu este necesar pentru mântuirea sufletului, și probabil nu este nici măcar posibil pentru puterile noastre; orice fel de interpretare ar produce cineva, ar fi la fel de speculativă și de imposibil de dovedit științific ca și celelalte interpretări existente. În mod catafatic putem spune foarte puține lucruri despre lumea materială, lucruri generale și nu foarte clare. De exemplu, Dumnezeu este Creatorul întregului Univers. În mod apofatic însă, se pot spune mai multe: Dumnezeu nu a creat lumea din ceva preexistent, ci din nimic. Dumnezeu nu face parte din creație, El este mai presus de creație. Dumnezeu nu este supus trecerii timpului, El este mai presus de timp, în afara timpului. Dumnezeu a hotărât ca lumea materială să se supună legilor firii, sau legilor fizicii, după cum le numește știința modernă, dar ce anume sunt aceste legi, este o taină a lui Dumnezeu. Noi nu putem ști natura lor exactă.

– Înțeleg, deci tu spui că e periculos, că e dăunător pentru suflet să încerci să descoși tainele lui Dumnezeu.

– Da, așa este. Știința, însă, refuză abordarea apofatică, și în schimb insistă să cerceteze și să analizeze totul. Și, în final, știința eșuează, din cauză că în calea ei se află mai multe limite:

1. În primul rând, limite structurale: Nu putem ieși în afara timpului și a spațiului, pentru a vedea cum arată din afară presupusul continuum spațiu-timp. Putem doar produce teorii, dar nu putem ieși în afară pentru a le verifica cu propriii noștri ochi.

2. În al doilea rând, limite intelectuale: Matematica acestor probleme ar putea fi atât de complicată, încât s-ar putea ca mințile noastre pur și simplu să n-o poată înțelege. Gândește-te doar la presupusa curbare intrinsecă a continuum-ului spațiu-timp cvadridimensional… Câți oameni crezi că pot să vizualizeze asta în mintea lor? Cu siguranță, nu chiar toți dintre noi. Și cu siguranță ar putea exista și lucruri pe care niciunul dintre noi nu le poate înțelege. Dar mândria nu ne dă voie să acceptăm asta.

3. În al treilea rând, poate și Creatorul a stabilit niște limite de care noi nu putem trece. Poate că principiul incertitudinii al lui Heisenberg este una dintre ele. Poate că schimbarea comportamentului particulelor atunci când sunt observate este o altă limită stabilită de Creator. Zic doar „poate”, pentru că nu am de unde ști cu siguranță. Iată, omul de știință român George Manu, mort în temnițele comuniste în anul 1961, considera că principiul incertitudinii este un argument pentru existența lui Dumnezeu:

Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea științifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea.⁵⁶

– Deci se pare că suntem destul de limitați în această privință… observă Daniel.

– Da. Știința nu poate să găsească răspunsurile corecte, dar totuși, în loc să recunoască că nu este în stare să răspundă cu certitudine la anumite întrebări, continuă să încerce, cu rezultate foarte proaste. Ca un om cu mâinile goale, care tot încearcă cu încăpățânare să urce pe o stâncă verticală, și se rănește sau moare. Unii spun că fac asta pentru că vor să știe răspunsul la întrebări precum „De unde venim, care sunt originile noastre?”; dar Dumnezeu ne-a răspuns deja la acest fel de întrebări, iar ei nu vor să accepte răspunsul. În tradiția Bisericii Ortodoxe ni se spune:

Acela care, după ce a fost găsit adevărul, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna.⁵⁷

Mihai continuă:

– Iar riscul cel mai mare al acestor căutări este nu acela că știința nu poate găsi răspunsul corect, ci acela că știința găsește și acceptă răspunsuri greșite, pe care apoi încearcă să le impună și nouă celorlalți. Teoria Big Bang-ului și teoria evoluției sunt doar două exemple foarte bune de asemenea răspunsuri greșite, care acum sunt predate forțat copiilor noștri în școli.

– Deci cum se văd aceste fenomene cuantice din perspectiva unui om credincios?

– Să o luăm treptat. Noi știm că existăm. Adică eu știu că eu însumi exist, tu știi că tu însuți exiști, și așa mai departe. Aceasta mi se pare unul dintre cele mai serioase argumente pentru existența sufletului. Materia nu gândește, particulele elementare nu sunt conștiente de propria lor existență, și nicio combinație chimică a lor nu va fi vreodată conștientă de propria sa existență. Calculatoarele doar par să fie conștiente, pentru că au fost programate de niște ființe inteligente să mimeze conștiința de sine și inteligența; dar ele rămân simple mașini, simple circuite electronice, lipsite de viață și de sentimente. Deci conștiința de sine mie mi se pare o dovadă clară că avem suflet non-material, și că acest suflet este cel ce gândește, raționează, are sentimente și simte emoții, și nu trupul material.

– Cogito ergo sum⁵⁸, gândi Daniel cu voce tare, repetând o veche cugetare filosofică.

– Mai departe, noi toți știm că lumea materială care ne înconjoară există, o vedem și o atingem zilnic, dar nu putem exprima în cuvinte ce anume înseamnă această existență, nu putem spune care este natura interioară a materiei. Vedem cu toții că materia se supune unor legi, merele cad din copaci, electricitatea circulă prin sârme, și așa mai departe, dar nu putem spune care este natura reală a acelor legi. Când privim la elementele constituente, la particulele elementare și la legile lor, vedem că materia microscopică se comportă cu totul altfel decât lumea macroscopică. Și particulele există, cu siguranță, dar noi nu putem înțelege care anume este esența acestei existențe. Legat de acest subiect, Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna o abordare apofatică, cu extrem de puține detalii clare: Dumnezeu a creat lumea din nimic, și i-a stabilit niște legi, numite legile firii, sau legile naturale: merele cad din copaci, râurile curg la vale, mările și oceanele stau în locurile dedicate lor. Iată cum descrie Sfânta Scriptură aceste legi:

«Când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmuri și când El a așezat temeliile pământului, […]» [Pildele lui Solomon 8:29.]

«Cine a închis marea cu porți, când ea ieșea năvalnică, din sânul firii, Și când i-am dat ca veșmânt negura și norii drept scutece, Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu și i-am pus porți și zăvoare Și am zis: Până aici vei veni și mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?» [Iov 38:8-11.]

«Eu am pus nisipul hotar împrejurul mării și hotar veșnic, peste care nu se va trece. Deși valurile ei se înfurie, nu pot să-l biruiască și, deși ele se aruncă, nu pot să-l treacă.» [Ieremia 5:22.]

«A Ta este ziua și a Ta este noaptea. Tu ai întocmit lumina și soarele. Tu ai făcut toate marginile pământului; vara și primăvara Tu le-ai zidit.» [Psalmi 73:17-18.]

Mihai continuă:

– Știința modernă numește acum acele legi legile fizicii, și le analizează de câteva sute de ani, sperând să le descifreze tainele. Dar Dumnezeu nu ne-a dat prea multe informații despre ele. Știm doar că lumea aceasta temporară este căzută, coruptă, stricăcioasă, ca să folosesc un termen bisericesc. Dumnezeu nu ne-a spus nici din ce sunt alcătuiți electronii, nici de ce par să se comporte ca niște unde de probabilități. Dumnezeu nu ne-a spus nici de ce exact cad merele din copaci, nici ce anume anulează comportamentul de undă al particulelor elementare. În termeni bisericești, toate acestea sunt doar „legi ale firii”, legi ale lumii materiale, și nu ar trebui să aibă aproape nicio importanță pentru noi. În această viață trecătoare, scurtă și nesigură, scopul nostru ar trebui să fie doar mântuirea sufletelor noastre, adică dobândirea păcii și a fericirii eterne.

«Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?» [Marcu 8:36.]

Dar tu, mănâncă atâta pâine câtă găsești, și lasă pământul larg să-și urmeze calea; mergi la malul râului, și bea atât cât ai nevoie, și mergi mai departe, și nu căuta să știi de unde vine (râul), sau cum curge. Sârguiește-te a-ți vindeca piciorul tău (cel bolnav, pentru a merge bine) și neputința ochiului tău pentru ca să poți vedea lumina soarelui, dar nu cerceta câtă lumină are soarele, sau în ce semn (zodie) răsare. Ceea ce ți se dă spre folosință, primește!

Pentru ce te duci pe dealuri și încerci să afli câți asini sălbatici și alte animale își duc traiul acolo? Pruncul, atunci când vine la sânul maicii sale, suge laptele și se hrănește (prosperă); el nu caută rădăcina și izvorul din care vine acesta (laptele). El suge laptele, și golește întreaga măsură; apoi mai trece o oră – sânii se umplu. Pruncul nu știe nimic despre asta, și nici mama, deși laptele provine din toate mădularele ei.⁵⁹

Mihai continuă conversația:

– Este evident pentru oricine, chiar și pentru un ateu, că această viață este efemeră, trecătoare [Coloseni 2:17.], iar Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe ne amintesc clar că toată atenția și eforturile noastre ar trebui să fie îndreptate spre viața viitoare veșnică, care este adevăratul scop al acestei vieți. Despre viața de dincolo de mormânt știm că este eternă. Iar din scrierile Pr. Serafim Rose aflăm că după moarte, sufletul se află într-o stare de conștientizare sporită, ca și cum viața aceasta a fost doar un somn din care el abia s-a trezit, iar viața viitoare este de fapt adevărata viață:

De asemenea, este „natural” pentru sufletul separat de trup să fie într-o stare sporită de conștientizare a realității și să prezinte ceea ce acum este numită „percepție extra-senzorială” (PES).⁶⁰

– Deci, de ce cade un măr din copac? continuă Mihai. Care este natura exactă a acelei legi care îl face să meargă în jos, și nu în sus? Îl duce Dumnezeu în jos în momentul în care i se usucă codița? Dumnezeu este nemărginit și atotputernic, și cu siguranță poate ține evidența și controla individual fiecare atom din Univers. Dar chiar face Dumnezeu asta? Sfânta Scriptură pare să spună că nu, că Dumnezeu doar a pus „legi ale firii” care fac asta, în același fel în care trimite și îngerii Săi pentru a face diverse lucruri. Atunci de ce cade mărul? Îl duce un înger în jos în momentul în care i se usucă codița? Nu este imposibil, dar nu găsim nicăieri în scrierile Bisericii ideea că „legile firii” ar fi de fapt îngeri, deci probabil că nu îngerul duce mărul jos. Atunci de ce cade mărul? Ce este acea lege care îl duce jos? Ce este acea lege care detectează prezența informației la nivel cuantic și schimbă comportamentul particulelor? Ce este acea lege care „vede” în viitor ștergerea informației, și previne anularea comportamentului de undă a particulelor? Dumnezeu nu ne-a dat niciun răspuns exact la această întrebare.

– De ce? întrebă Daniel. De ce nu ni s-au spus aceste lucruri?

– Probabil din cauză că nu ne ajută cu nimic la mântuirea sufletului, care este adevăratul scop al acestei vieți trecătoare. Sau poate din cauză că nici n-am putea înțelege în totalitate răspunsul. Poate că răspunsul complet necesită niște capacități intelectuale pe care noi nu le avem. Iată un exemplu din viața reală care ne arată că nu e bine să iscodim tainele lui Dumnezeu: Un credincios îl rugase pe Sf. Porfirie Bairaktaris (1906 – 1991) să-i vindece genunchiul care îl durea de foarte mult timp, datorită acumulărilor de lichid. Sf. Porfirie a fost de acord și i-a făcut semnul Crucii pe piciorul bolnav. Apoi credinciosul, sigur că se va vindeca, a urmărit timp de câteva zile cu foarte mare atenție genunchiul, curios să vadă cum va lucra Dumnezeu și cum vor dispărea moleculele de lichid. Dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi, când a încetat să mai urmărească genunchiul, într-o dimineață s-a trezit complet vindecat.⁶¹ Deci avem aici un indiciu clar că nu e bine să iscodim tainele lui Dumnezeu.

– Un moment doar te întrerup; Teoria Relativității Generalizată a lui Einstein spune că de fapt gravitația nu este o forță reală. El spune că planetele, și orice corp masiv, cauzează o curbură intrinsecă⁶² a spațiului și a timpului, și astfel mărul cade din copac urmând doar o traiectorie naturală în spațiu-timp, traiectorie numită geodezică.

– Chiar dacă Einstein ar avea dreptate, aceasta nu schimbă cu nimic problema, ba chiar o face și mai complicată. În primul rând, ce anume curbează planeta? Spațiul gol? Cu siguranță, o planetă nu poate să curbeze nimicul, deci înseamnă că și spațiul gol are o existență fizică reală. Și în al doilea rând, de ce corpurile masive curbează spațiul și timpul? Știința nu are niciun răspuns pentru această întrebare. De ce o planetă atrage spațiul și timpul? Mie mi se pare că de fapt, în Teoria Relativității Generalizată, forța gravitațională clasică, care spune că materia atrage materie, a fost înlocuită cu o forță gravitațională mult mai misterioasă, care spune că materia atrage spațiul și timpul.

– O întrebare: Înțeleg acum că lumea materială în care trăim noi este reală, indiferent de faptul că este sau nu este o simulare. Dar crezi că e posibil ca această lume materială să aibă altă reprezentare în realitatea lui Dumnezeu, așa cum și jocul Chuckie Egg este real, dar are altă reprezentare în lumea noastră (în calculator sunt doar numere iar noi vedem forme și culori pe ecran)?

– În primul rând, nu știu, nu am absolut nici cea mai vagă idee. În al doilea rând, nici nu pot să știu, pentru că noi oamenii nu putem ști absolut nimic despre cum arată lumea din perspectiva lui Dumnezeu. În al treilea rând, nici nu vreau să știu. Este cu totul dăunător pentru sufletul omului să iscodească tainele lui Dumnezeu, adică să iscodească lucruri pe care Dumnezeu a decis să nu ni le dezvăluie. În al patrulea rând, mi se pare cu totul și cu totul irelevant din punct de vedere religios. Scopul vieții mele este mântuirea sufletului, iar iscodirea tainelor lui Dumnezeu nu mă ajută cu absolut nimic, ba din contra, sunt sigur că-mi este dăunătoare. Știm totuși că pentru Dumnezeu timpul nostru arată altfel. Dumnezeu este în afara timpului, și vede deopotrivă și trecutul și viitorul nostru, așa cum și noi ne putem uita la un film pe DVD cadru cu cadru, putem da înainte, înapoi, etc. Este totuși o diferență; noi nu putem face modificări în film, dar Dumnezeu poate interveni în orice moment și în orice detaliu din existența noastră.

– Hai să revenim la problema noastră, zise Daniel. Crezi că e posibil ca legile fizicii, sau legile firii, cum le spune Biserica Ortodoxă, să fie de fapt niște calculatoare, care urmăresc și controlează fiecare atom din Univers?

– Fii atent cu cuvântul „calculator”, poate fi foarte vag, și poate desemna orice sau chiar pe oricine face niște calcule. Cu siguranță și Dumnezeu poate calcula, mult mai bine decât orice calculator de-al nostru, dar totuși nu abuzăm de limbaj și nu spunem că Dumnezeu este un calculator.

– Bine, hai să reformulez. Crezi că este posibil ca, în afara timpului și a spațiului nostru, legile fizicii să fie de fapt ceva impersonal, dar înzestrat cu multă putere de calcul, ceva probabil creat de o ființă inteligentă, adică ceva ce ar putea fi similar calculatoarelor pe care le avem noi pe birou? La urma urmei, sunt sigur că Dumnezeul tău atotputernic, dacă există, ar fi putut construi și folosi un calculator, așa cum folosește și îngerii pentru diverse treburi.

– În primul rând, nu știu, nu am absolut nici cea mai vagă idee. În al doilea rând, nici nu pot să știu, pentru că nu am cum să ies în afara timpului și a spațiului și să văd dacă așa ceva există sau nu. În al treilea rând, nici nu vreau să știu. Poate fi foarte dăunător pentru sufletul omului, pentru eternitate, să iscodească tainele lui Dumnezeu, adică să iscodească lucruri pe care Dumnezeu a decis că e mai bine să nu ni le dezvăluie. În al patrulea rând, mi se pare cu totul și cu totul irelevant din punct de vedere religios. Sincer să fiu, eu nu pot să spun că legile fizicii sunt de fapt „calculatoare” construite de Dumnezeu, dar chiar dacă ar fi așa, nu văd de ce ar avea acest lucru vreo importanță. Ceea ce este important este identitatea Creatorului și relația noastră cu El, nu natura interioară a legilor fizicii făcute de El. Scopul vieții mele este mântuirea sufletului, iar investigarea naturii exacte a legilor fizicii nu mă ajută cu absolut nimic, ba din contra, ar putea chiar să-mi fie dăunătoare. Prin urmare, eu cred cu tărie că trebuie să rezistăm tentației de a spune că legile fizicii sunt „calculatoarele” lui Dumnezeu.

– Înțeleg, zise Daniel, aceasta pare să fie o abordare apofatică… Încă o întrebare. În jocurile pe calculator 3D, obiectele tridimensionale sunt aproximate prin triunghiuri; sute, mii, uneori poate chiar milioane de triunghiuri sunt folosite pentru un singur obiect, sau pentru o singură cameră. Astfel, pentru un obiect ar putea exista o aproximare detaliată cu 10.000 triunghiuri, folosită atunci când jucătorul este aproape de obiect, și o aproximare mai grosolană, cu doar 100 de triunghiuri, folosită atunci când jucătorul este departe de obiect, și oricum nu poate vedea toate detaliile. Același procedeu se folosește și pentru imagini⁶³, pentru a reduce numărul de calcule necesare, și pentru a crește numărul de cadre afișate pe secundă. Apoi programul calculează proiecțiile acelor triunghiuri pe o suprafață plană, care reprezintă ecranul monitorului; dar nu este nevoie să fie proiectate toate, ci doar cele din fața jucătorului, adică doar cele vizibile. Asta îmi amintește, iarăși, de cuvintele profesorului Truscott citat de tine: „La nivel cuantic, realitatea nu există dacă nu te uiți la ea.” Ce vei spune dacă, vreodată, știința va găsi dovezi clare că legile cuantice ale lumii materiale sunt similare acestor tehnici folosite de programatorii de calculatoare?

– Acele tehnici de programare de care vorbești tu nu au apărut din senin; au fost puse la punct de ființe inteligente, de oameni foarte pricepuți la geometria tridimensională; deci, în primul rând, o asemenea descoperire ar fi un argument clar că universul și ființele vii au fost create, că nu sunt rezultatul unei explozii și a unei evoluții întâmplătoare. În al doilea rând, nu ar trebui să te tulburi dacă o asemenea descoperire va fi făcută vreodată; noi suntem cei care-L copiem pe Creator, și nu invers; în același fel, și constructorii de avioane sunt cei ce încearcă să copie păsările, creația lui Dumnezeu, și nu invers. Și în al treilea rând, o asemenea descoperire nu ar spune absolut nimic despre identitatea Creatorului, doar despre existența Sa; ceva din interiorul tău va trebui să aleagă între Dumnezeul bun, iubitor, etern și atotputernic, Care ne-a oferit revelația Sa, și super-extraterestrul ipotetic, care poate fi găsit în revelația demonică pe care diavolul o oferă celor apostați.

– Ai dreptate, abordarea științifică ți-ar putea spune, teoretic, doar că lumea a fost creată, nu și Cine anume este Creatorul…

– Hai să încercăm o analogie, zise Mihai. Ai în telefon o fotografie cu mama ta?

– Sigur că am, așteaptă câteva secunde te rog.

Daniel scoase telefonul din buzunar, și după câteva secunde îi arătă lui Mihai o fotografie cu mama sa.

– Cine este în această fotografie? întrebă Mihai. Cum o descrii?

– Ea este mama mea, care m-a purtat în burtă nouă luni și m-a născut. M-a iubit foarte mult, și chiar după ce am crescut mare m-a ajutat cu bani de multe ori. Și eu o iubesc foarte mult și mă bucur de fiecare dată când am ocazia să o văd.

– Ei bine, cum ar fi să o descriem pe mama ta așa:

Aceasta este o femelă din specia Homo Sapiens. O celulă din corpul ei s-a unit cu o celulă a unui mascul de aceeași specie, și apoi s-a dezvoltat, în corpul ei, într-un nou specimen. După nouă luni acest nou specimen a fost expulzat, iar prezența lui a provocat în continuu apariția unor curenți electrici și secreția anumitor substanțe chimice în creierul acestei femele.⁶⁴ Când specimenul a ajuns la maturitate, femela a efectuat câteva tranzacții financiare pentru el. De fiecare dată când ajunge în proximitatea acestei femele, în creierul specimenului apar niște curenți electrici și se secretă anumite substanțe chimice.

– Cum sună? concluzionă Mihai.

– Este înfiorător, n-am auzit în viața mea ceva mai urât… Imaginea frumoasă despre mama mea pe care o păstrez în inima mea pare să se deterioreze serios doar când aud asemenea cuvinte.

– Vezi? Acest principiu se aplică și în relația noastră cu Dumnezeu, cu Dumnezeul atotputernic, bun și iubitor, Care ne-a creat din nimic și Care a fost răstignit pe cruce pentru noi, și Care vrea ca toți să fim fericiți în rai pentru eternitate. Cum am putea să ne imaginăm că Dumnezeu este un super-extraterestru cvadridimensional, care trăiește într-un super-continuum spațiu-timp cvintidimensional, și care stă în fața unui super-calculator? Chiar dacă, presupunând prin absurd, acest lucru ar fi adevărat, imaginea lui Dumnezeu din sufletele noastre ar fi serios afectată, ceea ce ar avea un efect negativ asupra noastră, asupra sufletelor noastre în eternitate. Deci gândește-te cât de mult vor fi afectate negativ sufletele noastre dacă ne imaginăm și acceptăm asemenea descrieri și ele sunt false.

– Într-adevăr, recunoscu Daniel, nu sună prea bine. O ultimă întrebare: Crezi că realitatea lui Dumnezeu este realitatea finală? Adică nu este posibil ca și El să fi fost creat de către un super-dumnezeu?

– Iartă-mă, dar este o întrebare absurdă. Dumnezeu ne-a asigurat în Sfânta Scriptură că El este singurul Dumnezeu:

«Voi sunteți martorii Mei, zice Domnul, și Sluga pe care am ales-o, ca să știți, să credeți și să pricepeți că Eu sunt⁶⁵: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu și nici după Mine nu va mai fi! Eu, Eu sunt Domnul și nu este izbăvitor afară de Mine! Eu sunt Cel ce am vestit, Cel ce am izbăvit și Cel ce am prezis și nu sunt străin la voi. Voi sunteți martorii Mei, zice Domnul. Eu sunt Dumnezeu din veșnicie și de aici încolo Eu sunt! Nimeni nu poate să iasă de sub puterea Mea și ceea ce fac Eu, cine poate strica?» [Isaia 43:10-13.]

Mihai continuă:

– Noi creștinii nu avem cum să știm așa ceva prin mijloace științifice și raționale, exact în același fel în care nu avem cum să știm nimic cu certitudine prin mijloace științifice și raționale. Dar ceva din interiorul nostru acceptă prin credință cuvintele lui Dumnezeu, și Duhul Sfânt confirmă această credință în sufletele noastre, adică ne oferă certitudinea că acesta este adevărul. Și, după părerea mea, este o nebunie curată ca cineva să susțină vreodată contrariul, bazându-se pe „argumente” raționale și științifice. Nimeni, absolut nimeni, nu poate argumenta științific pentru sau împotriva unei asemenea idei. Deci de unde să știe cineva așa ceva, anume că Dumnezeul nostru a fost creat de către un super-dumnezeu? Este evident că nu are de unde ști, dar când cineva respinge revelația divină, inevitabil el acceptă, aparent involuntar, „revelațiile” demonice. Astfel au apărut toate aceste noi teorii aberante, care nu pot fi dovedite în absolut niciun fel științific, ci sunt doar crezute pe baza unei credințe oarbe, rezultate din respingerea Dumnezeului adevărat și acceptarea minciunii diavolului.

– Unii oameni ar spune că poate Dumnezeu nu știe că a fost creat, așa cum nici noi nu știm, prin mijloace raționale și științifice, că am fost creați.

– Ascultă cu atenție ceea ce tocmai ai spus. Hai să presupunem, prin absurdul absurdului, că ar fi așa. Dacă El, Dumnezeu, nu știe, atunci cum am putea noi să știm? Nu este clar că asta este o idea de la diavol? Nu este acesta un exemplu clar de nebunie umană? De unde știu cei care sugerează asemenea blasfemii că este așa?

– Evident, nu au de unde ști, recunoscu Daniel.

– Și încă ceva. Chiar dacă, presupunând iarăși prin absurdul absurdului, Dumnezeul nostru, Dumnezeul creștin, a fost creat la rândul Lui de un super-dumnezeu, care a fost și el creat la rândul lui de un alt super-super-dumnezeu, și așa mai departe, nu este evident că la capătul acestui lanț de creații imaginare trebuie obligatoriu să se afle un dumnezeu care nu a fost creat de nimeni, care a existat dintotdeauna? Un dumnezeu pentru care însăși întrebarea „cine l-a creat” nu are niciun sens? Iată o analogie de aici de pe pământ: Totul stă pe ceva; șoferul stă pe scaunul din mașină; scaunul stă pe podeaua mașinii; mașina stă pe asfalt; asfaltul stă pe sol; dar pe ce stă solul? Solul, pământul, nu stă pe nimic; pământul nu are nevoie să stea pe ceva; întrebarea „pe ce stă pământul” nu are niciun sens; ba mai mult, pământul, planeta noastră, este cauza care face ca totul să aibă nevoie să stea pe ceva, dar ea însăși nu are nevoie să stea pe nimic. Înțelegi analogia? Dumnezeul nostru creștin nu a fost creat de nimeni; El a existat dintotdeauna, El este singurul Care Își are existența în El Însuși. Ba mai mult, deși mințile noastre limitate nu reușesc să înțeleagă asta, poate că întrebarea „cine L-a creat pe Dumnezeu” nici nu are sens; poate, zic poate, că El este chiar cauza Care face ca totul și noi toți să avem nevoie să fi fost creați de cineva, așa cum și planeta noastră face ca totul să aibă nevoie să stea pe ceva, deși ea însăși nu are nevoie să stea pe nimic.

– Mi-e greu să-mi imaginez asta… Cum este posibil ca Dumnezeu să știe că El nu a fost creat de către nimeni altcineva?

– Nu pot să-ți răspund la această întrebare, dar îți propun o analogie: Cum este posibil ca tu să știi că pământul nu stă pe nimic? Totul are nevoie să stea pe ceva, dar pământul nu. Tu cum de știi asta? Ți se pare un lucru dificil de știut? Ai vreodată dubii despre asta? Te gândești vreodată că poate pământul stă pe spatele unei țestoase gigantice? Poate că într-un mod similar Dumnezeu știe și El că nu a fost creat de nimeni altcineva.

– Încă ceva, zise Daniel, spui că ipoteza simulării este o idee diabolică. Dar este totuși o ipoteză care sugerează nevoia unui creator al Universului. De ce ar susține diavolul așa ceva?

– Ateismul a fost și probabil va rămâne întotdeauna o religie minoritară, cu foarte puțini „credincioși” adevărați. Existența unui Creator este mult prea evidentă, pentru marea majoritate a oamenilor. În plus, sufletul omului are nevoie să creadă în ceva. Prin urmare, diavolul știe că nu va reuși să-L elimine pe Dumnezeu complet din sufletele noastre, așa că încearcă să-L înlocuiască cu un dumnezeu fals, cu o religie falsă, și cu un scop al vieții fals. Nu aș fi surprins dacă Antihristul⁶⁶, când va veni, va spune că este reprezentantul unui super-extraterestru care ne-a „creat” pe noi, sau care simulează Universul nostru într-un super-calculator.

– Nu crezi că de fapt e și o problemă de terminologie aici? Noi Îl numim Dumnezeu, dar arabii Îi spun Allah, iar masonii Îi spun Marele Arhitect.

– Nu este vorba doar de nume, pentru că fiecare limbă folosește un cuvânt diferit pentru Dumnezeu: Dumnezeu, God, Gott, Theós (Θεός), Bog (Бог), Dio, Dios, Deus, Dieu, Iehova, Allah, și așa mai departe. Asta nu are absolut nicio importanță. Important este ceea ce înțelegem noi prin acel cuvânt. Înțelegem un super-extraterestru, rece și indiferent, stând în fața unui super-calculator și făcând experimente cu viețile și societatea noastră? Sau înțelegem un Dumnezeu bun, etern și nemuritor, Care ne-a creat și pe noi pentru eternitate, Care ne iubește atât de mult, Care S-a răstignit și a înviat pentru noi, și Care vrea atât de mult să ne mântuiască și să ne vadă și pe noi în raiul cel veșnic?