Marius Oprea: Băsescu l-a girat pe evreul Vladimir Tismăneanu să oprească investigarea crimelor comunismului

Aici, la acest peniteciar-spital (reînfiinţat din 1997), au fost încarceraţi din motive politice în anii comunismului 843 de deţinuţi, dintre care (cel puţin, după cum arată evidenţele penitenciare) au murit 73.

„Bastilia sanitară”, cum a fost supranumită în anii ’50 temniţa destinată „politicilor” bolnavi de tuberculoză în stadii avansate a fost pentru unii o nesperată şansă la viaţă, iar pentru cei 73 ultimul liman înaintea drumului spre cer.

Între aceştia din urmă, cel mai cunoscut în ”universul concentraţionar” comunist a fost Valeriu Gafencu. El şi-a câştigat o stranie şi răspîndită notorietate mai ales după moartea sa, rămânând mai întâi în amintirea colegilor de detenţie şi apoi în memoria colectivă a românilor aşa cum a fost numit de Nicolae Steinhardt: ”Sfîntul închisorilor”.

De la „Iisus cu viţa de vie”, la ”Sfântul închisorilor”

Cu sora lui Valeriu Gafencu, doamna Valentina Elefteriu, cea mai mare dintre cele trei surori ale lui am vorbit pentru prima dată la telefon în vara anului 2011, pe la sfîrşitul lunii iunie, când mi-a povestit visul său, pe care i-l împărtăşise nu demult părintelui Iustin Pârvu, marele duhovnic de la Mânăstirea Petru Vodă. Acesta îi şi dăduse binecuvântarea şi îndrumarea să mă caute. Spunea că în vis i s-a arătat fratele său Valeriu, aşa cum şi-l amintea de cînd îl văzuse în 1947, la Galda de Jos, în Apuseni. Mânca dintr-un strugure mare, dintre aceia de pe moşia boierului Albini, care avea contract cu penitenciarul Aiud să-i culeagă deţinuţii via şi ”Sfântul închisorilor” s-a întrerupt, pentru a-i spune cu o privire luminoasă : „Valentina dragă, căutaţi-mă, că mă veţi găsi!” Atunci m-au trecut fiorii – telefonul mă întrerupsese din lucru, tocmai curăţam rama unei vechi icoane pe sticlă, din Ţara Făgăraşului, înfăţişîndu-l pe Iisus Hristos din coastele căruia răsare viţa-de-vie, reprezentarea euharistică a ortodocşilor ardeleni, ca răspuns faţă de tendinţele de calvinizare a lor din secolul XVII.

Aşa au ajus să mă poarte paşii pe un drum care pleacă din şoseaua naţională ce leagă fostele scaune secuieşti de Moldova, în primele zile din luna septembrie a anului 2011, acum opt ani, alături de bunii mei prieteni şi colegi, arheologii Gheorghe Petrov, Horaţiu Groza şi Paul Scrobotă (alături de ei mă aflu şi acum aici), în fostul sat Poieni, astăzi devenit suburbie a oraşului Tîrgu Ocna, acolo unde un mic indicator albastru arată „spre Penitenciarul Spital”. S-a schimbat câte ceva de atunci încoace; numărul maşinilor din parcarea aflată pe o latură a bisericii de pe strada Crizantemelor, care aparţin îndeobşte angajaţilor penitenciarului s-a înmulţit, semn că se plăteşte bine meseria, iar biserica a fost complet renovată de harnicul părinte Cristian Mazilu. Şi a crescut numărul morţilor din parohie, care îşi fac loc printre toţi cei de sub ei: deţinuţii fostei Ocne de sare de la mijlocul secolului XIX şi cei din secolul trecut, precum şi deţinuţii politici din anii ’50, ultimii aruncaţi în gropi săpate fără vreo noimă, fără sicrie şi numai cu hainele pe ei. Peste ei s-au îngropat la sfârşit, vreme de două decenii, bolnavii psihic care au luat locul, din 1977, deţinuţilor din Penitenciarul-spital al ”politicilor”.

Nebuni şi robi

Norocul nostru a fost, de la bun început că, în locurile rămase libere şi pe care le-am putut săpa în primele trei campanii arheologice, din 2011, 2013 şi de anul trecut, ultimii îngropaţi – bolnavii de la Spitalul de psihiatrie – nu au deranjat mormintele de dedesubt, ale deţinuţilor politici. Când am ajuns prima oară aici, acum opt ani şi apoi în campania următoare, am trasat secţiuni într-un teren încă liber, aflat în partea stângă la intrarea în cimitir. Am găsit acolo aproape 30 de morminte, din care numai zece ”politici” şi restul bolnavi psihic. I-am putut deosebi clar, pentru că morţii din anii ’80-’90 erau puşi în sicrie de pal melaminat, deasupra celor dintâi, pe care i-am găsit îngropaţi numai cu hainele pe ei (bolnavi fiind de TBC, deci contagioşi, le-au lăsat îmbrăcămintea de la arestare), în gropi săpate fără nicio noimă, unii câte doi în aceeaşi groapă, alţii cu faţa în jos sau pe o parte, după cum au căzut aruncaţi de sus.

N-am să uit povestea părintelui Mazilu, care s-a ocupat de bolnavii psihic, lăsaţi după 1990 de izbelişte, fără nicio asistenţă şi care au sfârşit unul câte unul, ultimul în 1997. Ei nu aveau pe nimeni, preotul îşi aminteşte că numai în două cazuri a venit cineva la înmormântare. Neavând cine să se ocupe, ca şi în viaţă de aceşti năpăstuiţi ai sorţii, au fost îngropaţi pe seama parohiei, iar sicriele, făcute din ”pefele” de un credincios, erau aduse de bolnavi şi groapa săpată tot de ei. Întotdeauna, bolnavii se opreau când dădeau de oseminte dedesubt şi nu săpau niciodată mai adânc – ceea ce a făcut ca mormintele deţinuţilor să nu fie afectate.

Povestea deci părintele că odată, doi bolnavi, care cărau un asemenea coşciug cu cel mort, s-au oprit pe calea ferată care desparte biserica şi cimitirul de penitenciar, aşezând frumos sicriul pe şine şi s-au apucat să mănânce şi să bea din ”pomana” mortului, primită dinainte de la preot, evocând întâmplări din necunoscuta pentru noi viaţă a acestuia. Muşcând din cozonac şi bând din vin, cei doi bolnavi nu s-au dat duşi de acolo, decât după ce preotul le-a promis că le mai dă ceva, ca răsplată pentru ajutorul dat la înmormântare.

Dumnezeu a ferit să se întâmple atunci o tragedie, trenul de la Siculeni spre Mărăşeşti având o mică întârziere. În acea campanie din 2011, cînd mi-a povestit cele de mai sus şi în următoarele, părintele Mazilu a făcut slujbe pentru toţi cei găsiţi, atât pentru bolnavii din sicriele din pal melaminat, din care se mai întâmpla să iasă câte o bucată de cămaşă sau o pereche de tenişi desperecheaţi, ca şi pentru cei fără de sicriu, aflaţi sub ei – morţii Peniteciarului-Spital Tîrgu-Ocna, între care s-a numărat şi Valeriu Gafencu, „Sfîntul închisorilor”, mort şi îngropat în acest loc la 18 februarie 1952. Şi sufletele tuturor, nebuni şi robi, s-au ridicat împreună la cer.

Sfântul din clopotniţă

Mărturisesc acum că, până anul trecut, oseminele morţilor găsiţi de noi în 2011 şi 2013, în primele două campanii arheologice, au stat sub cheie, în taină, într-o cămăruţă a clopotniţei Bisericii cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, de pe strada Crizantemelor din Tîrgu Ocna.

Abia de anul trecut, când am mai găsit trei, adăugaţi la cei zece (şi încă cinci acum), am reuşit, cu sprijinul Direcţiei Parchetelor Militare, a domnului general George Cosneanu şi a procurorilor de caz Toma Octavian şi Gheorghe Stanciu, să introducem toţi deţinuţii morţi de aici în ”circuitul” firesc, prin preluarea lor pentru expertize medico-legale şi prelevarea de ADN. De ce s-a întîmplat atât de târziu? Mai întâi, pentru că în anul 2011, când am făcut primele cercetări, eu înfiinţasem ”Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului” ca ONG, după ce, la presiunile lui Vladimir Tismăneanu, făcute cu girul lui Traian Băsescu, nu numai că am fost înlocuit de la conducerea Instiutului de Investigare a Crimelor Comunismului, dar din activitatea acestuia a fost scoasă orice asemenea ”investigare a crimelor”, urmată de posibilitatea sesizării penale a lor.

Astfel, investigaţiile noastre de la Tîrgu Ocna au rămas pur „arheologice” – deşi era vorba de o ”arheologie a crimei”. Dar, după întreg circul mediatic cu „condamnarea comunismului” de către preşedintele Băsescu, investigarea crimelor acestuia n-a mai interesat pe nimeni, la nivel oficial. Scopul, unul doar de imagine, fusese atins.

În 2013, când am reluat cercetările la IICCMER, unde am fost reîncadrat ca şef al Biroului de Investigaţii Speciale, ne aflam în toiul unui scandal şi a unei presiuni create de Insitututul ”Elie Wiesel”, care ceruse (şi obţinuse) retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Tîrgu Ocna, acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu, motivând prin apartenenţa lui la Mişcarea Legionară.

Gafencu a fost condamnat în timpul regimului Antonescu, şi-a continuat pedeapsa şi în timpul regimului comunist şi a ispăşit cu asupra de măsură vina care i-a fost reţinută, chiar prin moartea sa. Nu vedeam de ce mai trebuie omorât încă o dată, deoarece chiar asta s-a întâmplat prin retragerea titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Tîrgu Ocna, la insistenţele Institutului „Elie Wiesel”.

Personal, cred că patimile ar fi trebuit potolite şi de o parte şi de alta, pentru a lăsa loc unor cercetări riguroase, ştiinţifice, asupra a ceea ce s-a întâmplat, inclusiv asupra destinului său. Nu e o situaţie unică; povestea se repetă în cazul Vulcănescu, în cel al călugărului Sandu Tudor, mort la Aiud şi în multe altele, în care a fost vorba de etichetări lipsite de fundament ale Securităţii, preluate ca atare şi fără pic de discernămînt până în ziua de azi.

Oricum, în aceste condiţii, acţiunea noastră, dacă ar fi avut un cadru ”oficial” în 2013, fiind însoţită de o sesizare a Parchetului, ar fi „turnat gaz pe foc”, cum a considerat conducerea de atunci a Institutului. Astfel încât şi osemintele găsite atunci au urcat câteva trepte spre cer, alături de celelalte, stivuite în cutii de carton, în clopotniţa bisericii. Dacă s-a aflat într-una dintre acestea (fapt care va putea fi stabilt cu certitudine numai de efectuarea probelor ADN), ”Sfîntul închisorilor” a privit cu înţelegere şi iertare tot circul ”retragerii” titlului lumesc care i-a fost acordat, apoi recâştigarea în instanţă a calităţii lui de ”cetăţean de onoare” al oraşului Tîrgu Ocna, de acolo, de pe strada strada Crizantemelor, de sub dangătul clopotului care cheamă lumea la rugăciune.

Umiliţi şi după moarte

Morţii de la Tîrgu Ocna au ceva aparte, faţă de toţi ceilalţi pe care i-am dezgropat în alte locuri de detenţie, la Aiud sau Periprava.

Este vorba de dispreţul, de cruzimea de după moarte cu care trupurile lor au fost tratate. Cum am spus, niciunul nu a avut parte de coşciug, dar ei au fost aruncaţi, câte unul, doi sau chiar trei la un loc, în câte o groapă săpată la întâmplare, neţinându-se cont câtuşi de puţin de rânduiala unui cimitir, unde totuşi se îngropau în parcela ”rezervată” lor şi deţinuţii politici ai Penitenciarului-Spital.

În acest an, de pildă, am găsit într-o singură groapă aruncaţi trei morţi, doi dintre ei unul cu capul la picioarele celuilalt şi peste el. Într-un altul, alţi trei deţinuţi unul peste altul, cel de la mijloc stând cu capul sub mijlocul celui de deasupra şi picioarele în sus, proptite în marginea gropii, de parcă ar fi sărit în moarte ca într-o apă adâncă. Am găsit, ca în toate cazurile anterioare, resturi de la îmbrăcămintea lor – nasturi de cămaşă, căci hainele mai groase au rămas probabil să încălzească trupurile bolnave ale celorlalţi rămaşi în temniţă. În buzunarul cămăşii celui de deasupra, o pastă de dinţi ”Nivea” şi o periuţă, fabricate la Braşov, până spre instaurarea comunismului. Toate sunt acum ”probe” la dosar, însoţind fiecare rând de oseminte spre laboratoarele de medicină legală, pentru expertiza antropoogică şi prelevarea probelor ADN.

Despre Valeriu Gafencu se spune că, presimţindu-şi moartea, şi-a rugat colegii de celulă să-l îmbrace cu o cămaşă albă şi să-i fie adusă o lumânare, care să-i fie pregătite pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă din argint pe care o avea de la logodnica lui Seta să-i fie pusă în gură, spre a fi recunoscut la dezgropare.

Dar sălbăticia cu care au fost trataţi morţii acestei închisori mă face să mă îndoiesc că lucrurile, dacă au stat aşa, au şi rămas aşa.

Puşcăriaşii de drept comun de la Tîrgu Ocna, puşi de ofiţerul politic Augustin Şleam să facă îngroparea „politicilor” erau aleşi după chipul şi asemărea gardienilor lor – numai aşa se poate explica dispreţul cu care au tratat trupurile tuturor celor morţi. Şi, după ”rânduiala hoţilor”, fireşte că aceştia erau căutaţi şi jefuiţi de bunurile lor de preţ – între care şi lucrări dentare din aur, condiţii în care cruciuliţa de argint din legendă n-ar fi avut scăpare.

Pentru identificarea morţilor, rămâne relevantă numai viitoarea expertiză a ADN-ului victimelor. Doamna Valentina a urcat de câţiva ani la cer, lângă fratele său, dar la începutul acestui an i s-a recoltat o probă ADN Eleonorei, sora mai mică a lui Valeriu Gafencu, acum de 92 de ani, în baza căreia, într-un viitor care rămîne deocamdată incert, se va putea stabili dacă l-am găsit sau nu pe „Sfîntul închisorilor”.

În opinia mea (şi nu numai a mea, pentru că ei sunt pomeniţi deja ca atare în biserici), toţi cei 18 morţi găsiţi până acum la Tîrgu Ocna sunt martiri mărturisitori ai temniţelor comuniste şi şed în cer, unde s-au ridicat din mormintele chinului lor de pe urmă, de-a dreapta sfinţilor.

Călăul care a vrut să fie îngropat printre sfinţi

Augustin Şleam a fost, aşa cum o arată documentele din arhivele fostei Securităţi, ofiţerul care a răspuns operativ de Spitalul Penitenciar Tîrgu Ocna, în anii ’50.

Securistul a fost protagonistul unei încercări de a introduce şi la Tîrgu Ocna ”reeducarea” în luna mai a anului 1951, după modelul şi cu ajutorul unor deţinuţi veniţi aici de la Piteşti, acţiune care a fost zădărnicită de o grevă a deţinuţilor, încurajaţi şi de prezenţa printre ei a lui Valeriu Gafencu.

După propria-i dorinţă, cel puţin stranie, Augustin Şleam, care a murit în 1998, a ţinut să fie îngropat alături de victimele lui, în cimitirul Bisericii cu hramul ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, din strada Crizantemelor. Şi la nici zece metri de locul unde erau îngropaţi deţinuţii politici morţi în Penitenciarul-spital, în cel mai strict secret, sub supravegherea şi după ordinele lui. Ce o fi fost în mintea bătrânului securist pensionar Şleam e imposibil de aflat (nu a avut copii) şi greu de înţeles: poate că, trăind cu conştiinţa încărcată, a căutat să-şi ispăşească vina, însoţindu-i după moarte.

Dacă este aşa şi nu că s-a gândit să-i păzească pe deţinuţi şi în continuare, e de socotit şi aceasta drept o minune.

Ca şi în cazurile investigaţiilor pe care le-am făcut în cimitirul lagărului de la Periprava sau la Aiud, cunoaştem numele deţinuţilor morţi din fişele matricole penitenciare şi în cazul celor 73 de la Tîrgu Ocna, din care am găsit până acum 18 – şi este sigur că nu vom avea cum să-i găsim pe toţi, din cauza îngropării peste ei a ”morţilor tranziţiei”.

Dacă printre ei se află sau nu şi Valeriu Gafencu, ”Sfîntul închisorilor”, pentru mine, ca şi pentru prietenii mei Gheoghe Petrov, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, alături de care i-am dezgropat şi scos cu mâinile noastre din morminte pe deţinuţii bolnavi de tuberculoză, aruncaţi de-a valma în ele după ce au avut parte în temniţa-spital de la Tîrgu Ocna de o lungă şi sfâşietoare agonie este mai puţin relevant.

Noi l-am găsit deja: se află în fiecare dintre cei 18 sfinţi din cimitirul bisericii de pe strada Crizantemelor.

Săpături în cimitirul de lângă biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena