Psihiatrul suedez David Eberhard, tatăl a 6 copii (o veste bună: se mai nasc și suedezi în Suedia, nu numai migranți), spune că stilul permisiv de a fi părinte creează o generație de tineri adulți fără empatie socială, fără norme și limite, care, după o copilărie de răsfăț, sfârșesc prin a fi dezamăgiți în viață:
„A-i spune NU unui copil nu este același lucru cu a-l bate. Copilul trebuie să știe ce înseamnă limitele, trebuie să știe ce înseamnă refuzul și opoziția”.
„Am plecat de la a nu avea voie să le dăm o palmă la fund și am ajuns la a nu avea voie să le zicem nimic care să îi supere sau să îi deranjeze”.
Psihiatrul susține că părinții care au dezvoltat fixația că trebuie să fie super-protectori cu copiii lor pentru a nu li se întâmpla nimic rău le fac numai rău:
„Efectul este nașterea unei generații de copii foarte fragili, cărora ne este aproape imposibil să le spunem ce să facă. Au devenit ca niște păpuși de porțelan. Noi nu mai avem curajul să îi corectăm sau să luăm măsuri pentru a-i îndrepta. În mod automat, acest lucru transformă copilul într-un viitor tânăr și adult fără repere, fără norme și limite”.
El a constatat că actualele generații de părinți trăiesc cu sentimentul vinovăției față de proprii copii în ceea ce privește timpul tot mai puțin petrecut cu ei, iar acest lucru are efecte nocive în modul de raportare față de copii:
„Părinții muncesc tot mai mult, își dau copiii la grădiniță și școală de la vârste tot mai mici, apoi încearcă să compenseze timpul pierdut departe de copii oferindu-le tot ce își doresc și lăsându-i să hotărască orice. În esență, acest lucru provoacă copiilor mai mult rău decât lipsa timpului petrecut alături de părinți”.
În cartea sa «Cum au preluat copiii puterea», psihiatrul suedez scrie despre educația liberală ca o metodă care renunță la constrângeri și pedepse și susține că vinovați sunt părinții care nu se comportă ca adulți responsabili. El reclamă atitudinea părinților care încearcă să devină cei mai buni prieteni ai copilului, lucru greșit:
„Copilul nu are nevoie să îi fiți prieten, ci părinte. Nu trebuie să coborâți la nivelul lui, să nu îl contraziceți, să îi faceți tot timpul pe plac, să nu mai aveți nicio putere de decizie. E total greșit. Copilul are nevoie de limite, de opoziție, de disciplină și rigoare”.
Specialistul arată că tocmai această relație permisivă părinte-copil a dus la prăbușirea disciplinei în școli și a calității actului educațional, dar și spre creșterea îngrijorătoare a tentativelor de sinucidere în rândul adolescenților și la consum de droguri. Când copilul nu mai are teamă și respect pentru părinți, el nu mai are limite, busolă de orientare.
„Atunci când cineva încearcă să le îndeplinească funcția de părinte sau îi critică copiii pentru o conduită inadecvată sau necorespunzătoare mediului sau ocaziei, aceștia devin extrem de frustrați. Anterior, societatea noastră a fost o societate a adulților.
Au existat aceleași valori în ceea ce privește problemele de educație. În cazul în care copilul a avut un comportament necuviincios, oricine putea să se apropie și să-i facă observație cu spusele ‘Nu e frumos cum te porți, termină!’. O astfel de coerență nu mai există astăzi. Noi, adulții, nu suntem acum responsabili unul pentru celălalt, dar numai pentru copiii noștri.
Așteptările lor sunt prea mari și viață e prea dură pentru ei. O vedem în tulburările de anxietate și de automutilare, care au crescut în mod dramatic”.
David Eberhard, care a devenit un autor de succes în Suedia, restabileşte ordinea în cartea «Cum au preluat copiii puterea». Ideea principală a cărţii se poate rezuma într-o propoziţie succintă: părinţii trebuie să îşi pregătească copiii pentru viaţa de adult şi, din păcate, după o copilărie în care nu ţi se refuză nimic, este destul de greu să nu fii dezamăgit de viaţă.
„Cu siguranţă nu trebuie să fii nici pedagog şi nici psihoterapeut pentru a înţelege că un copil nu are cum să fie egalul unui adult. După cum nu ai nevoie de studii de specialitate pentru a înţelege că pedeapsa, critica şi reproşul nu pot fi metode constructive de disciplinare şi educaţie. Atunci în ce constă calea de mijloc în educaţie? Tratarea copilului cu respect, dar un respect bine aşezat, în care implicarea, responsabilizarea şi condiţionarea copilului în raport cu norme şi reguli sunt cărămizi aşezate la temelia viitoarei vieţi de adult. Copilul nu trebuie tratat fără respect, dar nici ca un adult format, cu un sistem de valori deja definit”.
„Așa-zișii experți cred că părinții trebuie să negocieze mai degrabă decât să pedepsească. Au înțeles greșit conceptul de a fi părinte. Copiii nu sunt atât de fragili precum cred ei”.
