În această lucrare, Părintele Ilarion ni-L arată pe Dumnezeu aşa cum este: accesibil tuturor, gata oricând să se pogoare la ultimul păcătos şi să-l înalţe pe culmile desăvârşirii, numai de va voi să purceadă spre urcarea acestui munte. Prin cele scrise, Părintele Ilarion ne aminteşte că desăvârşirea este menirea oricărei fiinţe umane, că ea este scopul vieţii creştine, că nu este dedicată numai anumitor tipuri de oameni. În vâltoarea lumii sau în afara ei, părintele Ilarion ne arată pas cu pas, treaptă cu treaptă, cum putem să ne sfinţim sufletele. Bineînţeles că acest urcuş este anevoios şi el presupune multe necazuri şi opintiri, dar în Hristos toate lacrimile se transformă în mărgăritare şi orice suferinţă într-o mângâiere mai caldă decât orice mângâiere pământească.

Profunzimea, trezvia şi claritatea cu care Părintele Ilarion descrie aceste metode de despătimire îi dă operei o valoare filocalică incontestabilă. Părintele Ilarion se arată a fi un desăvârşit cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi şi nu numai, ci şi un trăitor al lor, ca unul ce reuşeşte într-un stil foarte plăcut şi simplu să actualizeze Filocalia, să o exprime pe înţelesul nostru, al creştinilor de azi, celor cu mintea încâlcită de conţinuturi lumeşti.

Mărturiile câtorva dintre cei ce l-au cunoscut şi i-au fost ucenici, vin să ne întărească convingerea că părintele Ilarion este nu numai un înalt scriitor al treptelor de desăvârşire spirituală, ci şi un trăitor al lor.

Din mărturisirea domnului Ioan Felea, fiul Părintelui Ilarion, aflăm că Părintele Ilarion era devotat trup şi suflet slujirii preoţeşti; că şi-a educat familia, soţia şi cei doi fii (dintre care unul a murit la o vârstă fragedă), într-o atmosferă culturală şi profund religioasă. Aflăm că părintele era de o verticalitate morală neîntrecută, făcându-se model nu numai familiei, ci şi tuturor elevilor şi studenţilor, care-l îndrăgeau mai mult decât oricare dintre profesori. Domnul Ioan şi-l aminteşte cel mai bine pe Părintele stând pe scaun la maşina de scris, unde petrecea ore în şir, uitând să mai şi doarmă. Activitatea scriito­ri­ceas­că nu-l împiedica însă să slujească zilnic slujbele din cultul liturgic, la catedrala episcopală din Arad, să spovedească atâta tineret, să se implice şi activ în formarea lor, prin nenumăratele conferinţe pentru elevi şi studenţi, organizate de P.S. Dr. Andrei Magieru. Şi cine nu alerga la Catedrala din Arad pentru a asculta predicile Părintelui Ilarion, care copleşea pe toţi cu darul său oratoric? Ce atrăgea această mulţime de tineri, dacă nu harul lui Hristos care sălăşluia în acest ilustru bărbat? Aceşti tineri erau atraşi de cuvântul Părintelui, care însufleţea inimile lor să săvârşească faptele evanghelice, să săvârşească sfinţenie. Mulţi au darul vorbirii frumoase, dar puţini au și darul de a întări voinţa şi schimba inimile celor ce îi ascultă. Această mulţime de tineret care-l asculta şi-l urma în toate pe părintele Ilarion, a fost pricina invidiei şi urii regimului ateist, care în anul 1958, îl arestează şi este condamnat în 1959 la 20 de ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru „acti­vi­tate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.

Iată mărturia uneia dintre ucenicele foarte apropiate Părintelui Ilarion, Maica Patricia Codău: „Ultima slujbă la care a slujit Părintele Felea a fost cea din 15 august 1958, la care a fost invitat şi diaconul Teodor Damşa, pe care Maica Zamfira ni l-a recomandat ca viitor episcop, Prea Sfinţitul Andrei Magieru fiind bolnav. După predica foarte bine do­cumentată a Părintelui Damşa, Părintele Felea a intervenit, spunând: «Deşi părintele diacon a vorbit foarte bine, eu totuşi ţin să mai adaug în le­gătură cu sectele, că sectanţii au desfiinţat preoţia şi au înfiinţat preoţia, au desfiinţat tradiţia şi îşi formează propria tradiţie». A vorbit cu atâta însufleţire încât a animat întreaga asistenţă.

La scurtă vreme, Părintele Felea a fost arestat împreună cu cei care au slujit la Mănăstirea Gai.

Episcopia, la insistenţele împuternicitului a organizat o şedinţă fulger, în cadrul căreia a transmis o telegramă con­du­cerii Statului de atunci, prin care se desolidariza de activitatea acestor preoţi, la care eu am declarat că nu mă desolidarizez deoarece activitatea lor a fost pur creştină, morală, teologică, conform sfintei tradiţii ortodoxe româneşti.

La proces, Părintele Felea a fost condamnat pentru că nu a ţinut seamă de dispoziţiile politice, care se refereau la in­clu­de­rea în cadrul predicilor a luptei pentru pace. Martorul acuzator, fostul student, finul şi fiul duhovnicesc al Părintelui Felea, a declarat la proces că Părintele Felea n-a predicat pentru lupta pentru pace, iar Părintele s-a apărat spunând că el a pro­po­văduit pacea creştină şi pacea în Hristos, în familie şi societate”.

Din mărturia unui alt ucenic, fratele Moise Velescu, preşedintele Oastei Domnului pe ţară, aflăm că Părintele Ilarion, cu puţin timp înainte de a fi arestat, a cerut audienţă la Securitate „şi le-a spus tot ce avea să le spună, cerându-le să-l lase în pace, prevenindu-i că, din faţa sfântului altar, el nu se va ocupa de colectivizare. «Eu, zicea Părintele, le-am spus că, în momentul când am fost sfinţit preot şi mi s-a pus în mână Sfânta Scriptură şi Sfânta Cruce, am făcut un sfânt legământ şi o sfântă promisiune, că din faţa sfântului altar, aşa cum vorbeşte Domnul Dumnezeu voi spune oamenilor, şi nu cum spun alţii». Parcă o aud, şi mă-nfior, clara şi hotărâta sa voce: «Frate Moise, ştiu urmările şi ştiu ce mă aşteaptă, dar eu sunt preot, un slujitor al lui Hristos, sunt un trimis al Lui cu o misiune precisă şi clară: să trăiesc ca El şi despre El le vor­besc oamenilor şi eu de El vreau să ascult! Fie voia Lui!»”.

Astfel, penitenciarul Aiud avea să primească într-însul, pe lângă atâţia alţii, un alt mare nevoitor, teolog şi trăitor al vieţii filocalice, Părintele Ilarion Felea. Aici se nevoieşte împreună cu prietenul său, Părintele D. Stăniloae şi cine nu se desfăta ascultând distinsele lor convorbiri religioase? Prieteni şi coliturghisitori în binecuvântatul Aiud care, sfinţit prin sângele şi nevoinţele nenumăraţilor mărturisitori, a devenit biserică sfântă a lui Hristos, Părintele Felea şi Părintele Stăniloae au devenit mentorii şi principalii duhovnici ai tuturor deţinuţilor din Aiud, încât putem spune că era ca o obşte într-un singur duh de cre­dinţă şi dragoste frăţească şi probabil, „mănăstirea” Aiud a fost cea mai mare realizare a spiritualităţii româneşti.

Despre Părintele Felea ne mărturiseşte şi părintele Ioan Sabău din Hunedoara, cu care a pătimit împreună la Aiud, că Părintele Ilarion era cel mai evlavios preot liturghisitor, ce emana duhul lui Hristos, astfel încât, „duhul lui de rugăciune antrena toată obştea la simţirea cu inima, participarea la slujbă”. La Aiud, Părintele D. Stăniloae i-a făcut Părintelui Sabău următoarea mărturisire, direct şi personal: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”, prin această afirmaţie referindu-se la trăirea şi viaţa lăuntrică a Părintelui Ilarion.

Vedem, aşadar, că Părintele Ilarion Felea nu numai ştie să vorbească frumos despre Dumnezeu şi căile de accedere spre unirea cu El, ci este şi un adevărat trăitor al vieţii creştine desăvârşite. De aceea, rugăm pe Milostivul Dumnezeu să găsească cât mai mulţi cititori, care să guste din dulceaţa acestei opere Spre Tabor, şi să urmeze adevărul învăţăturilor dintr-însa, ca prin ele să ajungă măcar la măsura Părintelui Felea.

Mulţumim domnului Ioan Felea care a păstrat cu grijă aceste manuscrise şi a binevoit să ni le încredinţeze nouă, nevrednicilor diortositori, spre a vedea lumina tiparului.

Mulţumim, de asemenea, părintelui Oprea Crăciun, preotul paroh din satul Cinciş, judeţul Hunedoara, un părinte de altfel mult iubit de tineri şi studenţi, ucenic al Părintelui Ilarion, care ne-a ajutat prin rugăciune şi stră­dui­nţă, să facem rost de aceste manuscrise. Redăm aici sincera şi preţioasa sa mărturisire: „Mă preocupă publicarea acestei opere a Părintelui Ilarion, ca o datorie sacră, încredinţată Părintelui Tudor Damian din Arad, împreună slujitor la Catedrala din Arad, după des­fiin­ţarea Academiei Teologice, al cărei rector era, până în 1948, şi împreună vieţuitor şi mărturisitor… şi la «universitatea» din Aiud.

Părintele Tudor Damian, onorându-mă, mai ales după anul 1993, cu cinstea de a-i fi confident, mi-a mărturisit ur­mă­toarele: «Slujind la rând, împreună la Catedrală, şi apreciindu-i talentul, cunoştinţele şi trăirea simţită la serviciile divine, l-am rugat să-şi rezerve tot timpul pentru scris, obligându-mă, împreună cu ceilalţi confraţi, între care şi Părintele Bogdan Petru, să-l înlocuim în săptămâna sa de serviciu… Şi a scris.

În 1958 am fost arestaţi. Ancheta se făcea acum altfel decât în 1948-1949, când îţi scriai tu declaraţia, sub presiunea maltratării, ci, anchetatorul scria răspunsul la interogatoriul ce ţi-l făcea. Părintele Ilarion nu semna niciodată scrisul ace­luia, dacă nu era fidel cu declaraţiile Părintelui, riscând orice presiune fizică. Acuza a fost următoarea: «Ai ştiut că în 1948 Biserica a fost desprinsă de Stat, şi totuşi ai continuat să faci religie cu tineretul în biserică, antrenându-l într-un număr deo­sebit de mare; de ce ai făcut-o?». Acesta a fost actul de acuzare. În închisoare m-a rugat, ca, scăpând, la vremea ei (ştiind că va muri), să-i public manuscrisele».

Părintele Tudor, înainte de a trece la cele veşnice, ştiind că Ioan Felea (fiul) n-a reuşit să găsească înţelegere nici la Bucureşti, nici la Arad spre a le publica, m-a rugat să urmăresc desfăşurarea acestei preocupări, ştiind că Părintele Ilarion m-a acceptat să-i fiu fiu duhovnicesc, mai ales din mai 1956, când, venind de la Aiud, n-am mers acasă, în Bihor, până nu m-am spovedit într-o după-amiază întreagă şi a doua zi până la rugăciunea Tatăl nostru din timpul Sfintei Liturghii… Şi apoi până cu o săptămână înainte de a fi arestat în 1958.

Dea Domnul ca toţi cei ce vor gusta şi urma Spre Tabor, să antreneze tot neamul creştinesc la trăirea în Hristos şi la sfintele slujbe în Sfânta Biserică, şi în viaţa lor şi a noastră de zi cu zi”.

De asemenea mulţumim Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Părintelui Justin Pârvu, care au înălţat la Aiud mausoleul şi mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci, exact pe locul unde erau aruncate, ca nişte gunoaie, neştiuţi de nimeni, osemintele şi rămăşiţele acestor martiri ai neamului românesc, întemniţaţi pentru că n-au lăsat neamul acesta de izbelişte. Pe locul acesta odihnesc şi osemintele Părintelui Ilarion Felea, care pe data de 18 septembrie 1961, a încetat din viaţă, în urma torturilor fizice. Părintele Ilarion Felea nu a tăcut; el a mărturisit adevărul creştinesc, care incomoda regimul comunist ce nu mai putea suferi credinţa şi curăţia acestor ostaşi ai lui Hristos.

Pentru rugăciunile cuviosului şi mărturisitorului Tău, Doamne, Preot Ilarion Felea, miluieşte şi curăţeşte sufletele noastre de toată întinăciunea şi ne ajută să putem păşi pe treptele desăvârşirii ca să Te cunoaştem pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu. Amin.

(Material realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)