Sindromul punctelor albastre și normalitatea crimei

V-ați întrebat vreodată de ce unele probleme sociale – schimbările climatice, controlul armelor, invaziile hoardelor de emigranți ilegali, fracturarea hidraulică etc. – sunt așa de intratabile, practic fără soluții agreate de toată lumea? Vi s-a întâmplat vreodată (sau de mai multe ori) să considerați că o problemă persistă chiar și atunci când a devenit mai puțin frecventă?

Dacă răspundeți pozitiv, atunci nu sunteți singur(ă). Și explicația pe care v-o propun a fost numită recent de psihologi „prevalence-induced concept change”(i). Dar, pentru o traducere românească, voi introduce termenul sindromul punctelor albastre(ii).

În cel mai scurt articol științific pe care l-am citit anul trecut (are doar două pagini de text, plus o jumătate pagină de bibliografie), un grup de profesori de la Harvard, Virginia, Dartmouth și New York University, au prezentat o serie de experimente care demonstrează că oamenii iau numeroase decizii zilnice bazate pe denaturarea percepțiilor lor, pentru ca acestea să răspundă unor așteptări individuale.

Este un studiu cu implicații majore, pentru că mai mult decât oricare alt studiu academic pe care l-am citit recent, acesta explică multe probleme din lumea de astăzi, inclusiv pe cele care generează paradoxul progresului(iii).

Fig. 1. Experimentele 1 – 5 au folosit un spectru compus din 100 puncte, de la foarte violet (stânga) la foarte albastru (dreapta). În imaginea de mai sus sunt reprezentate punctele 1, 20, 40, 60 și 80 din spectru. Cele trei puncte din stânga aparțin spectrului violet, iar cele trei din dreapta, spectrului albastru (din Levari et al., 2018)

Cercetătorii au arătau unor grupuri de studenți de la Harvard o serie de 1.000 puncte, colorate de la foarte violet la foarte albastru (Fig. 1) și le-au cerut participanților să decidă care punct este „albastru” și care „nu este albastru” prin apăsarea pe o tastă etichetată corespunzător. În cadrul fiecăruia dintre cele 5 experimente, punctele au fost afișate pe ecranul computerului timp de 500 milisecunde, cu o pauză pentru odihnirea ochilor după fiecare 50 încercări. Pentru primele 200 de încercări, studenților li s-a arătat un număr egal de puncte din spectrul albastru și din cel violet (Fig. 1) și majoritatea participanților a recunoscut foarte bine diferențele de culoare. După aceea, în cursul următoarelor 800 încercări, prevalența punctelor albastre a început să scadă constant, puțin câte puțin, până când participanților li s-au arătat puncte care erau aproape în exclusivitate nuanțe de violet.

Ce s-a întâmplat în ultima parte a experimentului?

Când punctele albastre au devenit mai rare, participanții au început să vadă puncte violete ca fiind albastre. Studenții au continuat să identifice greșit punctele violete drept puncte albastre chiar și după ce li s-a atras atenția că numărul de puncte albastre va descrește. Mai mult, într-un alt experiment, studenților li s-a oferit o recompensă de $10 sau o notă mai mare la examen ca să identifice culorile la sfârșit la fel cum au făcut-o la început.

Care ar fi explicația schimbării percepțiilor?

Levari et al., 2018, consideră că creierul uman nu ia decizii pe baza unor reguli severe, rigide, ci mai degrabă pe baza unor stimuli anteriori. Când „semnalul” căutat devine rar, persoana care îl caută răspunde în mod firesc prin extinderea definiției semnalului – și, prin urmare, continuă să-l găsească chiar și atunci când semnalul nu există. Sau, citând un exemplu din articol: Când bananele galbene devin mai puțin prevalente (adică, s-au împuținat), conceptul de „banană coaptă” al consumatorului se va extinde și va include bananele pătate.

Dar importanța articolului nu se rezumă doar la a demonstra, încă o dată, pe baza unor iluzii optice, că mintea umană est ușor de indus în eroare. Ultimele două experimente au abordat aspecte mai subtile și mai complexe ale sindromului punctelor albastre.

Cercetătorii au arătat participanților imagini faciale generate pe computer: unele amenințătoare, altele neutre, altele prietenoase. La început, au fost prezentate un mare număr de fețe amenințătoare. Dar, pe măsură ce experimentul avansa, ca și în cazul punctelor albastre, după 200 încercări, acest număr a scăzut constant. Însă efectul produs a fost similar: cu cât apăreau mai puține fețe amenințătoare, cu atât mai mult subiecții experimentului etichetau greșit fețele neutre și prietenoase ca fiind amenințătoare. Așa cum mintea umană pare a avea un număr „prestabilit” de puncte albastre, la fel se pare că există și un număr prestabilit de fețe amenințătoare pe care așteaptă să le vadă.

Experimentul final de la Harvard a fost și mai complex decât precedentele. Dacă cineva vede amenințări acolo unde ele nu există, s-au întrebat cercetătorii, cum se comportă mintea în cazul judecăților morale?

De data aceasta, participanților li s-au dat scurte propuneri de experimente științifice cu subiecte umane și li s-a cerut să decidă dacă cercetătorii ar trebuie opriți de la efectuarea studiului sau ar trebui să li permită să efectueze studiul. Cele 381 propuneri au fost clasificate pe baza caracterului lor moral. Spectrul propunerilor s-a extins de la „etice” ( „participanții vor face o listă a orașelor pe care ei ar dori să le viziteze în întreaga lume și vor scrie despre ce vor face în fiecare din ele”) la ambigui și până la complet non-etice („participanților li se va cere să lingă o bucată înghețată de fecale umane… Cantitatea de apă de gură folosită după aceea va fi măsurată”).

Din nou, cercetătorii au început prin a arăta un amestec de propuneri etice și non-etice și au cerut studenților să dea atenție propunerilor non-etice. Apoi, încetișor, cercetătorii au arătat tot mai puține propuneri non-etice. Sindromul punctelor albastre s-a manifestat din nou, ca și în experimentele precedente: Participanții au început să interpreteze propunerile ambigui și etice ca fiind non-etice. În loc să realizeze că tot mai multe propuneri erau de partea etică a gardului, mințile oamenilor au mutat gardul pentru a menține percepția că trebuie să existe un număr anumit de propuneri non-etice. Practic, participanții la experiment au redefinit ceea ce era non-etic fără să-și dea seama ce fac.

Sindromul punctelor albastre – implicații și consecințe

Concluziile celor șapte experimente psihologice descrise mai sus pot avea implicații tectonice. Dacă creierul uman are tendința să-și recalibreze constant percepțiile pe baza unor experiențe anterioare, ce încredere mai putem avea că vede lucrurile așa cum sunt în realitate? Când oamenii caută ceva, de exemplu comportamente dubioase sau situații primejdioase, și când aceste evenimente sunt de fapt în scădere, ei își vor extinde definițiile anterioare ale „comportamentelor dubioase” sau „situațiilor primejdioase” pentru include lucruri/fapte pe care anterior nu le-ar fi inclus.

O altă implicație serioasă: Într-unul din experimente, creșterea numărului de puncte albastre a produs efectul invers – ceea ce anterior fusese considerat albastru a început să fie marcat drept punct violet. Faptul că sindromul punctelor albastre s-a manifestat chiar și în condițiile în care participanților li s-a spus cum se va proceda și au mai fost și plătiți să nu cadă în capcană, sugerează că oamenii sunt incapabili să creeze concepte mentale stabile, dincolo de suspiciuni tranzitorii.

Sindromul punctelor albastre sugerează că, în principiu, cu cât căutăm mai multe amenințări, cu atât le vom găsi, indiferent cât de confortabilă și sigură este lumea de azi, ori fracturarea hidraulică, ori mediul înconjurător.

Sub raportul consecințelor, apar două posibile scenarii: Agențiile guvernamentale, însărcinate să urmărească implementarea și respectarea diverselor regulamente, atunci când se confruntă cu o reducere a infracțiunilor, s-ar putea să vadă infracțiuni acolo unde ele nu există de fapt. Persoanele desemnate să verifice practicile imorale dintr-o organizație, când numărul „oamenilor răi” pe care să-i acuze scade, s-ar putea să-și imagineze „oameni răi” acolo unde nu există în realitate.

O altă consecință a sindromului punctelor albastre reflectă labilitatea și mobilitatea cu care gândirea noastră mută constant „gardurile” percepțiilor.(2) De exemplu, multă vreme, o victimă a violenței era cineva care a suferit fizic. Astăzi, mulți oameni au împins „gardul” violenței și i-au extins înțelesul pentru a descrie și stări când ne simțim deranjați de o persoană („mi-a violat spațiul privat”). La început, trauma desemna o experiență specifică atât de severă încât o persoană nu mai putea funcționa. Astăzi, traumă include, printre altele, și o întâlnire socială neplăcută sau câteva cuvinte ofensatoare, ceea ce generează necesitatea unui „spațiu de siguranță”. La început, genocid era utilizat pentru a descrie crime în masă împotriva unui anumit grup etnic sau religios. Astăzi, genocid alb include, printre altele, și o acuzație la adresa președintelui Donald Trump pentru că, în august 2018, a cerut secretarului de stat Mike Pompeo să investigheze confiscările și exproprierile de terenuri și ferme și uciderea pe scară largă a fermierilor albi din Africa de Sud.

Și în alte domenii s-au identificat percepții identificate prin contrastul examinat de Levari et al., 2018. Geologii, de exemplu, identifică structurile de roci pe baza imaginilor satelitare. Percepțiile individuale pot varia cu 10% în cazul identificării structurilor din imagini multiple ale aceleiași zone, care diferă prin contrast. Biologii, implicați în prognozarea schimbărilor climatice, folosesc toleranța animalelor la căldură pe baza clasificării comportamentului lor. Erorile comise de diverși cercetători lucrând pe același set de date ajung până la 29%. Medicii diagnostichează anual milioane de cazuri de cancer plecând de la evaluări vizuale. Ratele de eroare ale acestei evaluări se ridică până la 50%.(iv) Sindromul punctelor albastre – în principiu, o problemă de contrast – ar putea explicația variațiile inerente ale rezultatelor procedurile menționate mai sus.

Pe de altă parte, implicațiile și consecințele sindromului punctelor albastre alimentează direct paradoxul progresului:  Cu cât lucrurile devin mai bune, cu atât oamenii percep mai multe amenințări acolo unde ele nu există și devin mai supărați și mai nemulțumiți.

Paradoxul progresului și normalitatea crimei

În articolul anterior [iii], am ilustrat paradoxul progresului și prin acest exemplu:

În ciuda datelor oficiale guvernamentale, care indică o scădere a ratelor de criminalitate violentă din Statele Unite aproape în fiecare an din perioada 1992 – 2015, o majoritate (70%) a americanilor intervievați de Gallup susține că există în continuare o criminalitate crescută la nivel național. Percepțiile americanilor despre criminalitate nu sunt întotdeauna conforme cu realitatea.

Glosând pe marginea acestei realități, m-am întrebat ce ar trebui să se întâmple cu rata criminalității pentru ca oamenii să se simtă în siguranță. Ar trebui să scadă la zero? Răspunsul găsit aparține unui filosof francez de la sfârșitul sec. al XIX-lea.

Într-una din cărțile sale (v), Émile Durkheim, fondatorul sociologiei și unul dintre pionierii științelor sociale, a propus un experiment mental: Ce-ar fi dacă nu ar mai exista crime? Ce-ar fi dacă ar exista o societate ai cărei membri ar fi toți respectuoși, egali unii cu alții și non-violenți? Ce-ar fi dacă nimeni nu ar mai minți, nu ar mai fi corupt și nu și-ar mai răni semenii? Ce s-ar întâmpla oare? Ar dispărea tensiunile sociale și stresul zilnic? Ar înceta conflictele? Ar trăi toată lumea ca în Grădina Raiului sau ca pe Câmpiile Elizee? În aceste condiții, paradoxului progresului ar dispărea de la sine!

Răspunsul lui Durkheim a fost NU:

Un fapt social este normal pentru un tip social determinat, considerat într-o fază determinată a dezvoltării sale, atunci când se produce în media societăților din această specie, comparate în faza corespunzătoare a evoluției lor” (Durkheim, [1895] 2002, p. 101).

În virtutea unei asemenea definiții, oricât de șocant ar părea, crima este un fapt social normal. Nu există societate sănătoasă din care să lipsească crima (cu începere de la Cain). Mai mult chiar, crima este considerată un rău necesar ce contribuie la menținerea echilibrului social. Durkheim sugerează că în lipsa crimelor, cu cât o societate devine mai confortabilă și mai etică, cu atât micile reacții/gesturi indiscrete devin mai amplificate de mințile noastre (vezi sindromul punctelor albastre). Dacă nimeni nu ar mai ucide pe altcineva (sinuciderea este tratată separat de Durkheim), nu ne vom simți neapărat mai bine. Vom deveni mai irascibili și ne va sări țandăra din orice fleac:

Imaginați-vă o societate de sfinți, o mănăstire exemplară și perfectă. Crimele propriu-zise vor fi necunoscute acolo; dar greșelile care par de nimic omului de rând ar provoca în ea același scandal pe care îl declanșează delictul uzual în conștiințele obișnuite. Dacă deci această societate are puterea de a judeca și de a pedepsi, ea va califica aceste acte drept criminale și le va trata ca atare (Durkheim, [1895] 2002, p. 106)

Deoarece criminalitatea se regăsește în toate societățile sănătoase, aceasta trebuie să îndeplinească unele funcții necesare, pozitive, altfel ar dispărea pe măsură ce societățile progresează și devin mai complexe și mai civilizate. Criminalitatea este normală, deoarece o societate fără crimă ar fi imposibilă, argumentează Durkheim. Comportamentele considerate inacceptabilele cresc pe măsură ce societatea progresează, nu regresează.(vi)

Reacțiile noastre emoționale la problemele cu care ne confruntăm nu sunt determinate de mărimea problemei. În realitate, din cauza sindromului punctelor albastre, creierele noastre pur si simplu vor începe să amplifice (sau să minimizeze) acele probleme pentru a se obține nivelul de stres cu care suntem deja obișnuiți. Relaxarea și încrederea în viitor nu sunt garantate obligatoriu de progres material și securitate personală. Unii oamenii vor îmbrățișa în continuare o perspectivă pesimistă asupra mersului lumii.

Concluzii

Pe lângă asaltul mediatic al știrilor negative (descris în articolul meu anterior), paradoxul progresului își are o explicație tare în manifestările sindromului punctelor albastre. Autorii articolului de la care am pornit discuția de față concluzionează astfel, argumentând paradoxul progresului:

Rezultatele [noastre] pot avea implicații care ar trebuie să ne trezească la realitate. Multe organizații și instituții sunt dedicate identificării și reducerii prevalenței problemelor sociale, de la cercetări non-etice la agresiuni nejustificate…Deși societățile moderne au înregistrat progrese extraordinare în soluționarea unei game largi de probleme sociale, de la sărăcie și analfabetism la violență și infantilism, majoritatea oamenilor consideră că lumea devine tot mai rea. Faptul că conceptele se dilată când ocurențele lor descresc poate fi o sursă a pesimismului respectiv.

Mult mai important, pesimismul respectiv (aka biasul percepțional) ne face să nu recunoaștem realizări remarcabile ale lumii contemporane și să continuăm bombăneala stridentă care, alimentată serios de negativismul mass-media, continuă să polarizeze o societate deja divizată.

Dacă bătăliile fracktiviste de acum câțiva ani s-au încheiat recent cu victoria rațiunii neînregimentate în diverse secte ecologiste, alte probleme societale fumegă înăbușit, iar din când în când mai scot câte o pălălaie mediatică (de ex., focurile din jungla Amazonului).

Dacă pentru o parte a societății, subiectul „cald” sunt schimbările climatice, iată că pentru Papa Francisc, „gardul” conceptului respectiv a fost împins în domeniul pe care Sfinția Sa l-a numit recent „urgență climatică”. Amplificând conceptul pentru a-l muta în extremism nu mi se pare cea mai bună soluție posibilă. Trebuie să rezolvăm schimbările climatice, dar trebuie să ne asigurăm totodată că tratamentul nu este mai dureros decât boala. Abandonarea combustibililor fosili cât mai repede posibil (de-carbonizare totală în următorii 12 ani), așa cum solicită mulți activiști ecologiști, ar încetini creșterea care a scos miliardele de oameni din sărăcie. A nu se uita.

Sindromul punctelor albastre este un memento că minunatul, magnificul nostru creier are prejudecați probabil înnăscute (hard wired), care îl fac susceptibil de recalibrări constante ale percepțiilor pe baza experiențele sale anterioare. Și, dacă-i așa, cum putem fi siguri că ceea ce vedem este real? Lărgind cadrul întrebării, ne întrebăm cum ar putea societățile umane să-și rezolve cu adevărat „chestiunile arzătoare la ordinea zilii” (schimbări climatice, controlul armelor, invaziile hoardelor de imigranți ilegali etc.) dacă oamenii extind continuu definițiile inițiale ale acelor probleme pentru a include noi transgresiuni?

Acest miraj de tip Fata Morgana – cu cât te apropii mai mult, cu atât se îndepărtează fantomatica oază salvatoare – mă face să cred că nu privesc un pahar de apă pe jumătate gol. Poate că mintea mea percepe un pahar care se tot mărește în fața ochilor mei.

NOTE______________________

i Levari, D. E., et al., 2018, Prevalence-induced concept change in human judgment, Science, vol. 360, no. 6396, pp. 1465-1467. Detalii ale celor 7 experimente și analizele statistice ale datelor obținute sunt disponibile la https://zenodo.org/record/1219833

Adițional, am folosit:

Matt, W., 2018, Are these dots purple or blue? Your answer might not be as reliable as you think, Science, vol. 360, no. 6396 (conține un video despre experimentele descrise în articol)

ii În 2019, Mark Manson a propus termenul „efectul punctelor albastre”, în Every thing is f*cked – A book about hope, HarperCollins Publishers, 275 p.

iii Crânganu, C., 2019, Paradoxul progresului (I). Asaltul mediatic al știrilor negative.

iv Schlick-Steiner, B. C. et al., 2018, Anticipating data-induced biased, Science, 24 august 2018, vol. 361, no. 6404, p. 762.

v Durkheim, É., 2002, Regulile metodei sociologice, trad. Dan I. Lungu, Polirom, 192 p. Lucrarea originală a fost publicată în 1895.

Hamlin, J., 2008, „Normality of Crime: Durkheim and Erikson”, University of Minnesota, Department of Sociology and Anthropology.

Dobrică, P., 2010, Normalitate, conformitate și devianță socială, în Lazăr Vlăsceanu (Coordonator), Sociologie, Ed. Polirom, Iași, pp. 337 -390.

vi Lunde, W. A., 1958, Pioneers in Criminology XVI–Emile Durkheim (1858-1917), Journal of Criminal Law and Criminology, vol. 4, no. 1, article 21958.