Știința Inimii. Comunicarea creier-inimă

Cercetările sugerează că inima este și un punct de acces la o sursă de înțelepciune și inteligență la care putem apela să ne trăim viața cu mai mult echilibru, creativitate mai mare și capacități intuitive sporite. Toate acestea sunt importante pentru creșterea eficacității personale, îmbunătățirea sănătății și relațiilor și obținerea unei împliniri mai mari. Această imagine de ansamblu va explora aspecte intrigante ale științei inimii, o mare parte din acestea fiind încă relativ puțin cunoscute în afara domeniilor psihofiziologiei și neurocardiologiei.

Inima a fost considerată de secole sursa emoției, curajului și înțelepciunii. Timp de mai bine de 25 de ani, Centrul de cercetare HeartMath Institute a explorat mecanismele fiziologice prin care inima și creierul comunică și modul în care activitatea inimii ne influențează percepțiile, emoțiile, intuiția și sănătatea. La începutul cercetării noastre am întrebat, printre alte întrebări, de ce oamenii experimentează sentimentul sau senzația de iubire și alte emoții regenerative, precum și dureri de inimă în zona fizică a inimii. La începutul anilor 1990, am fost printre primii care au efectuat cercetări care nu numai că au privit modul în care emoțiile stresante afectează activitatea din sistemul nervos autonom (ANS) și sistemele hormonale și imune, dar și la efecte ale emoțiilor precum aprecierea, compasiunea și îngrijirea.

De-a lungul anilor, am efectuat numeroase studii care au utilizat numeroase măsuri fiziologice diferite, cum ar fi EEG (unde cerebrale), SCL (conductanța pielii), ECG (inima), BP (tensiunea arterială) și nivelurile hormonale, etc. variabilitatea ritmului cardiac sau ritmurile cardiace s-au remarcat ca fiind cel mai dinamic și reflectorizant indicator al stărilor emoționale proprii și, prin urmare, stresul actual și procesele cognitive. A devenit clar că emoțiile stresante sau epuizante, cum ar fi frustrarea și copleșirea, duc la tulburarea crescută în centrele creierului de nivel superior și ale sistemului nervos autonom și care sunt reflectate în ritmurile inimii și afectează în mod negativ funcționarea practic a tuturor sistemelor corporale. Acest lucru a condus în cele din urmă la o înțelegere mult mai profundă a căilor neuronale și a altor căi de comunicare între inimă și creier.

De asemenea, am observat că inima a acționat ca și cum ar avea o minte proprie și ar putea influența semnificativ modul în care percepem și răspundem în interacțiunile noastre zilnice. În esență, s-a părut că inima ne poate afecta conștientizarea, percepțiile și inteligența. De atunci, numeroase studii au arătat că coerența cardiacă este o stare fiziologică optimă asociată cu funcția cognitivă crescută, capacitatea de autoreglare, stabilitatea emoțională și rezistența.

În ultimii ani, am efectuat o serie de studii de cercetare care au explorat subiecte precum electrofiziologia intuiției și gradul în care câmpul magnetic al inimii, care radiază în afara corpului, poartă informații care afectează alte persoane și chiar animalele noastre de companie și leagă oamenii împreună în moduri surprinzătoare.

1) Comunicarea Creier-Inimă

În mod tradițional, studiul căilor de comunicare între creier și inimă a fost abordat dintr-o perspectivă destul de unilaterală, oamenii de știință concentrându-se în principal pe răspunsurile inimii la comenzile creierului. Am aflat, totuși, că comunicarea dintre inimă și creier este de fapt un dialog dinamic, continuu și bidirecțional, fiecare organ influențând continuu funcția celuilalt. Cercetările au arătat că inima comunică creierului în patru moduri majore: neurologic (prin transmiterea impulsurilor nervoase), biochimic (prin hormoni și neurotransmițători), biofizic(prin unde de presiune) și energetic (prin interacțiuni de câmp electromagnetic). Comunicarea de-a lungul tuturor acestor conducte afectează în mod semnificativ activitatea creierului. Mai mult, cercetările noastre arată că mesajele pe care inima le transmite creierului pot afecta și performanța.

În viziunea fiziologului și cercetătorului Walter Bradford Cannon, atunci când suntem treziți, partea mobilizatoare a sistemului nervos (simpatic) ne energizează pentru luptă sau zbor, ceea ce este indicat de o creștere a ritmului cardiac, iar în momentele mai liniștite, partea calmantă din sistemul nervos (parasimpatic) ne calmează și încetinește ritmul cardiac. Cannon credea că sistemul nervos autonom și toate răspunsurile fiziologice asociate s-au mutat în concordanță cu răspunsul creierului la orice stimul sau provocare dat. De asemenea, Cannon a introdus conceptul de homeostază. De atunci, studiul fiziologiei s-a bazat pe principiul că toate celulele, țesuturile și organele se străduiesc să mențină o stare statică sau constantă. Cu toate acestea, odată cu introducerea tehnologiilor de procesare a semnalelor care pot achiziționa date continue în timp din procese fiziologice, cum ar fi frecvența cardiacă (HR), tensiunea arterială (BP) și activitatea nervoasă, a devenit abundent că procesele biologice variază în mod complex și neliniar. moduri, chiar și în timpul așa-numitelor condiții de echilibru. Aceste observații au dus la înțelegerea faptului că funcția sănătoasă și optimă este rezultatul interacțiunilor continue, dinamice, bidirecționale între mai multe sisteme neuronale, hormonale și mecanice de control atât la nivel local, cât și la nivel central.

2) Neurocardiologie: Creier pe inimă

Un grup mic de cardiologi și-au unit forțele cu un grup de neurofiziologi și neuroanatomiști pentru a explora zonele de interes reciproc. Aceasta a reprezentat începutul noii discipline numite acum neurocardiologie. Una dintre descoperirile lor timpurii este că inima are o rețea neuronală complexă, suficient de extinsă pentru a fi caracterizată ca un creier pe inimă. sistemul nervos cardiac, este o rețea complexă de ganglioni complexi, neurotransmițători, proteine ​​și celule de sprijin, la fel ca cele ale creierului. Circuitul neural al creierului inimii îi permite să acționeze independent de creierul cranian pentru a învăța, aminti, lua decizii și chiar simți și simți. Activitatea descendentă din creier prin ramurile simpatice și parasimpatice ale sistemului nervos central (ANS) este integrată în sistemul nervos intrinsec al inimii, împreună cu semnale provenite din neuronii senzoriali din inimă care detectează presiunea, ritmul cardiac, ritmul cardiac și hormonii.

Anatomia și funcțiile sistemului nervos cardiac intrinsec și conexiunile sale cu creierul au fost explorate pe larg de neurocardiologi. În ceea ce privește comunicarea inimă-creier, este în general cunoscut faptul că căile eferente (descendente) în sistemul nervos autonom este implicat în reglarea inimii. Cu toate acestea, este mai puțin apreciat faptul că majoritatea fibrelor din nervii vagi sunt aferente (ascendente) în natură.

Mai mult decât atât aceste căi neuronale ascendente sunt legate de inimă (și sistemul cardiovascular) decât de orice alt organ. Acest lucru înseamnă că inima trimite mai multe informații către creier decât creierul trimite către inimă. Cercetări mai recente arată că interacțiunile neuronale dintre inimă și creier sunt mai complexe decât se credea anterior. În plus, sistemul nervos cardiac intrinsec are funcții de memorie atât pe termen scurt cât și pe termen lung și poate funcționa independent de comanda neuronală centrală.

După ce informațiile au fost procesate de sistemul nervos intrinsec al inimii, semnalele corespunzătoare sunt trimise nodului sinoatrial al inimii și altor țesuturi din inimă. Astfel, în condiții fiziologice normale, sistemul nervos intrinsec al inimii joacă un rol important în mare parte din controlul de rutină al funcției cardiace, independent de sistemul nervos central. Sistemul nervos intrinsec al inimii este vital pentru menținerea stabilității și eficienței cardiovasculare și fără ea, inima nu poate funcționa corect. Ieșirea neurală sau mesajele din sistemul nervos cardiac intrinsec se deplasează la creier prin căi ascendente atât în ​​coloana vertebrală, cât și în nervii vagi, unde se deplasează către medulară, hipotalamus, talamus și amigdala și apoi în cortexul cerebral.

3) Inima ca glandă hormonală

Pe lângă interacțiunile sale neurologice extinse, inima comunică și cu creierul și corpul biochimic prin hormonii pe care îi produce. Deși de obicei nu este gândită ca o glandă endocrină, inima produce și secretă o serie de hormoni și neurotransmițători care au un impact larg asupra organismului în ansamblu.

Inima a fost reclasificată ca parte a sistemului hormonal în 1983, când a fost descoperit un nou hormon produs și secretat de atria inimii. Acest hormon a fost numit prin mai multe denumiri diferite – factorul natriuretic atrial (ANF), peptida natriuritică atrială (ANP) și peptida atrială. Poreclit hormonul de echilibru, acesta joacă un rol important în echilibrul fluidelor și electroliților și ajută la reglarea vaselor de sânge, rinichilor, glandelor suprarenale și a multor centre de reglare din creier. Creșterea peptidei atriale inhibă eliberarea hormonilor de stres, reduce simpaticul fluxul de ieșire și pare să interacționeze cu sistemul imunitar. Și mai intrigant, experimentele sugerează că peptida atrială poate influența motivația și comportamentul.

Ulterior, s-a descoperit că inima conține celule care sintetizează și eliberează catecolaminele (norepinefrină, epinefrină și dopamină), care sunt neurotransmițători care se credeau a fi produși doar de neuronii din creier și ganglioni. Mai recent, s-a descoperit că inima produce și secretă oxitocină, care poate acționa ca un neurotransmițător și este denumită în mod obișnuit ca hormonul dragostei.Dincolo de funcțiile sale binecunoscute în naștere și alăptare, oxitocina s-a dovedit a fi implicată și în cogniție, toleranță, încredere și prietenie și stabilirea de legături pereche durabile. Remarcabil, concentrațiile de oxitocină produse în inimă sunt în aceeași gamă ca cele produse în creier.

Surse: HeartMath Institute