Pomenirea Marelui Voievod, Mihai Viteazul, primul întregitor al neamului românesc

S-a întâmplat în 9 august 1601, 9/19: Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti (1593-1601), al Transilvaniei (1599-1600) şi al Moldovei (1600), cel care a realizat prima unire politică a celor trei ţări române, este ucis pe Câmpia Turzii din ordinul generalului Gheorghe Basta.

Cum a fost ucis mișelește domnitorul Mihai Viteazul

La aripa dreapta se aflau archebuzierii pedeştri valoni, in frunte cu capitanul Verlin de Liege, care trebuiau sa inconjoare cortul domnitorului pe la flancul stang. Manevra trebuia executata „cu toata graba”, simultan, cat mai pe ascuns  in ceea ce priveşte trupele de la cele doua aripi. Intreaga operatie era condusa de colonelul Pezzen, ale carui trupe au inconjurat într-adevar „cu mare iuteala” cortul domnului.

După asasinarea voievodului, în tabăra de la Câmpia Turzii, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia (Bălgrad), unde a rămas nu se ştie pentru cât timp. În orice caz, se pare că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de desfiinţarea Mitropoliei Ardealului şi transformarea lăcaşului în biserică catolică (1701). Ultima relatare o avem în Cronica Transilvaniei, scrisă de istoricul maghiar Wolfgang de Bethlen, pe la 1650:

„După aceea, totuşi, corpul acestuia, ca să nu fie sfâşiat de câini, câţiva traci l-au înmormântat din ordinul lui Basta într-o groapă, pentru ca, în cele din urmă, cu trecerea timpului, să fie adus la Alba Iulia, unde a fost înmormântat în biserica sfântă şi apoi, după o vreme, a fost dus în Valahia Transalpină”.

Dintre contemporanii care au relatat din surse directe sau indirecte despre asasinarea lui Mihai Viteazu, pot fi menționați: István Szamosközy (1570–1612) – cronicar transilvănean contemporan cu evenimentele, George Brancovici (1645-1711), Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez (în „Istorii”), Richard Knolles (1550 – 1610) – istoric englez (în „Istoria generală a Turciei”),  Ciro Spontani – secretarul generalului Basta (în „Istoria Transilvaniei”), Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea (în „Istoria Ungariei”), Joannis Bisselius (1601 – 1677), istoric iezuit (în „Medulla Historica”), Stavrinos – vistiernicul lui Mihai Viteazu, Gheorghe Palamede – grec contemporan cu Mihai Viteazu, Giovanni Sagredo – ambasador al Republicii Veneţia la Alba Iulia, Iacob Thanus și Giovani Beducino.

Cronica lui István Szamosközy (1570–1612), cronicar transilvănean contemporan cu Mihai Viteazu, face urmărtoarea relatare:

“Unul din căpitani cu numele de Bori (Iacobus Beaurius n.r.) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte n.r.) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire. În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică ca să nu-l mânce câinii”.

Cronica sârbească a lui George Brancovici (1645-1711) se referea la reînhumarea corpului lui Mihai Viteazul în Biserica Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia (Bălgrad). Iată ce scrie în cronică:

„apoi, cu îngăduirea lui Basta capul lui a fost îngropat împreună cu trupul şi mai jos grăiesc că după ce a trecut câtva timp a fost adus şi înmormântat în Mitropolia din Bălgrad”. Ulterior, George Brancovici a corectat textul cronicii sale, adăugând episodul referitor la ascunderea capului şi înmormântarea lui la Mănăstirea Dealu, din Ţara Românească.

Corespondența lui Iacob Thanus și relatarea lui Giovani Beducino confirmă cele relatate în Cronica lui Szamosközy și în cea a lui Brancovici.

“…şi de sa va prinde lui Mihai vodă sa pieie într-alta ţara, sa nu-i lase oasele acolo, ci să le aducă în Ţara Românească. Iar de se va prinde sa pieie acest postelnic Turturea intr-alta ţară, sa nu-i lase Mihai vodă oasele, ci sa le aduca in Ţara Românească sa le îngroape.

 Drept aceia, deaca vazu Turturea postclnicu ca tăiara pre Mihai voda, mult s-au nevoit pentru juramantul ca sa aduca oa­sele lui Mihai voda. Ci n-au putut, ci au luat numai capul de 1-au adus in Ţara Romaneasca, şi l-au ingropat la manastirea Din- deal, de la Targovişte. şi au facut mila mare care au fost lasat Mihai voda sa le dca acei manastiri.”

În 2010, călugării de la Mănăstirea Plăviceni au făcut această descoperire de excepţie, respectiv un schelet care se potrivea în ceea ce priveşte dimensiunile cu cel al marelui domnitor, autenticitatea osemintelor fiind confirmată de raportul de medicină legală şi măsurătorile antopometrice. Argumentele iniţiale care susţineau teoria potrivit căreia osemintele ar fi aparţinut lui Mihai Viteazul erau legate de faptul că Mănăstirea Plăviceni a fost ridicată de Doamna Stanca, că hramul este al Arhanghelului Mihail, dar şi faptul că din schelet lipsea capul, dar şi membrele superioare fără claviculă şi coaste, ceea ce corespundea modului cum a fost mutilat Voievodul în 1601, după cum a precizat părintele Teoctist Moldovanu, stareţul mănăstirii.

În anul 2010, în curtea mănăstirii Plăviceni din fostul județ Romanați (astăzi, Teleorman), niște muncitori au descoperit, într-o surpătură de pământ, oasele „frumos mirositoare” (după cum a consemnat un cleric) ale unui bărbat foarte înalt. Scheletului îi lipseau capul, clavicula, brațele și coastele. Făcându-se legătura cu împrejurările dispariției trupului lui Mihai Viteazu, în 1601, și cu faptul că acesta nu a mai fost găsit, a apărut ipoteza tulburătoare că osemintele cu pricina ar aparține marelui voievod. Echipa IML, care s-a ocupat de investigarea cazului, a constatat că vechimea osemintelor corespunde perioadei în care a trăit Mihai Viteazu.

Biserica Aluniș cu hramul Sf. Arhanghel Mihail

Mănăstirea s-a ridicat în 1637, pe locul în care se afla biserica Aluniș, construită de Doamna Stanca, soția voievodului Mihai Viteazu, spre sfârșitul veacului al XVI-lea. Se numea așa pentru că în copilărie, spune legenda, Doamna Stanca s-ar fi ascuns de prădătorii turci în alunișul care năpădea locul. După căsătoria cu Mihai Viteazu, a ridicat în acest loc, ca semn de smerită recunoștință față de Dumnezeu, biserica numită Aluniș, în care masa altarului era făcută din trunchiul alunului în care se adăpostise. Biserica a primit hramul Sf. Arhanghel Mihail (fără Gavriil!), inspirat probabil de numele voievodului. După transformarea bisericii Aluniș în mănăstire, hramul lăcașului a fost păstrat, fiind probabil singura biserică ortodoxă din România hrămuită astfel.

Acum, câţiva oameni de cultură vor să facă demersurile necesare ca o parte dintre aceste oseminte să fie aduse în Transilvania, iar ziua de 9 august să fie marcată şi în Calendarul Creştin-Ortodox drept Ziua Tăierii Capului Martirului Mihai Voievod cel Viteaz şi Sfânt.

Citiți și:

• MIHAI VITEAZUL – DOMNITOR ORTODOX. Minunea de la întemeierea Episcopiei ortodoxe române de Alba Iulia, când papistașilor li s-a împuțit „apa sfințită”
• DOCUMENT: Fragment din autobiografia Sfântului voievod Mihai Viteazul