„România nu a cedat cele două provincii, ci «doar le-a evacuat sub ameninţare»”.[1]

Au trecut anii… 72, de de la evenimentele tragice din iunie 1940, debutul rapturilor teritoriale ale acelui an nefericit pentru români.

„Numeroase documente, sau aspecte ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au fost, fie uitate, fie mistificate de către «fabricanţii» de istorie, ocultate de cei interesaţi, însă ştergerea memoriei este definitivă numai dacă raţiunea umanităţii dă semne de oboseală. Din când în când, memoria trebuie reînprospătată.” Am reprodus acest pasaj dintr-un mai vechi studiu, scris în 2008, considerând-ul încă actual. (Ion Măldărescu)

În urma notei ultimative din 26 iunie 1940, după discuţii aprinse, Consiliul de Coroană al României a hotărât acceptarea cerinţelor sovietice, şase dintre membrii Consiliului pronunţându-se pentru poziţia de rezistenţă în faţa agresorului: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu. Primul-ministru al României, Gheorghe Tătărăscu, avea să menţioneze, cu referire la dictatul sovietic că „rezistenţa era soluţia cea mai uşoară; era soluţia instinctului; soluţia bărbăţiei” dar rezistenţa în faţa forţei militare sovietice nu avea sorţi de izbândă, la care se mai adăuga şi izolarea României pe plan internaţional, lipsa unor aliaţi pe care îi avusese în anii ’20-’30. Decizia a fost următoarea: „Guvernul a hotărât acceptarea ultimatumului ca singura soluţie impusă de raţiune. Am hotărât acceptarea care lăsa deschise toate căile viitorului, preferând-o rezistenţei, care, deschizând drumul şi altor agresiuni împotriva României, putea pune în primejdie fiinţa însăşi a statului român.”

Nota ultimativă a Moscovei, din 26 iunie 1940 – care cuprindea o serie de falsuri şi teze lipsite de orice suport istoric, etnic şi economic – transmisă guvernului de la Bucureşti, la 26 iunie 1940 cerea României:
„1. Să înapoieze Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit hărţii anexate.”

Fără a ţine seama de prevederile Notei ultimative emise şi forţând realizarea planului de anexare a Basarabiei, trupele sovietice au trecut Nistrul încă în dimineaţa zilei de 28 iunie. Au ocupat oraşele: Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă, după care ofensiva sovietică a continuat, depăşind termenele stabilite. În situaţia descrisă unităţi ale Armatei Româneşti au fost încercuite, multe dintre ele fiind dezarmate, s-au produs ciocniri soldate cu victime. Populaţia minoritară, alogenă, era instigată la acte de violenţă şi însuşirea bunurilor Armatei Române. Unităţile Armatei Române, dezorganizate, erau atacate de bandele de „răsculaţi” şi de grupuri de soldaţi sovietici. Câteva comentarii relevante se impun de la sine :

„Din ziua de 28 iunie (1940) evreii îşi manifestaseră – în întreaga Basarabie şi Bucovină de Nord, nu doar în oraşe,dar şi în satele mai mari – bucuria că au devenit sovietici. 

Nu puţini erau înarmaţi şi agitau liste negre, ameninţând cu pedepsirea celor figurînd acolo. […] De îndată ce s-a dat ordinul de evacuare, evreii s-au dedat la manifestaţii antiromâneşti, rupînd şi scuipînd tricolorul şi suindu-se pe Monumentul Unirei (din Cernăuţi), abordând stegul roşu […] înainte de intrarea trupelor sovietice…„[2] Nu după mult timp în ziarul „Universul” a apărut impresionantului articol al marelui savant Nicolae Iorga sub titlul „De ce atâta ură?” pe care îl redau:
„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută.
De unde atâta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?
Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.
Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.”

„Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi comunişti.”[3] Apreciez deosebit de relevant şi comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa, „Basarbia şi problema”: „Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina „Săptămânii roşii” (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal – necum să se opună – coreligionarilor beţi de ură (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniţi în refugiu… […] Fireşte, „nu toţi Evreii”… Acţiunile agresive, anexioniste ale U.R.S.S. au avut consecinţe nefaste pentru soarta întregii populaţii dintre Prut şi Nistru. În iunie 1940 a fost întreruptă brutal evoluţia firească a Basarabiei, a nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, în cadrul statului român şi a fost impus, pentru multe decenii, un sistem social-economic contrar intereselor româneşti şi un regim politic totalitar-represiv. Locuitorii teritoriului dintre Prut şi Nistru au fost supuşi foametei, valului de arestări, deportărilor şi asasinatelor în masă, impunându-li-se sistemul sovietic de organizare a vieţii.[4] Documentele secrete la care unul dintre agenţii importanţi ai G.R.U. (spionajul militar sovietic) a avut acces, mărturiile combatanţilor, analiza minuţioasă a desfăşurării luptelor, a tehnicii militare utilizate şi a pregătirilor din spatele frontului, confirmă afirmaţiile lui Victor Suvorov privind adevăratul instigator al celui de-Al Doilea Război Mondial. În continuare, vă prezentăm o selecţie de extrase semnificative – unele cu referire directă la momentul 28 iunie 1940 – din volumul „Spărgătorul de gheaţă – Cine a declanşat Al Doilea Război mondial?”. Autorul Vladimir Bogdanovici Rezun semnează sub pseudonimul Viktor Suvorov. Cei care nu au citit cartea vor avea prilejul să ia contact şi să aprecieze valoarea elementelor – unele şocante – relatate de fostul agent sovietic GRU, refugiat în Marea Britanie:

 

„Nu Germania s-a pregătit de agresiune împotriva Uniunii Sovietice, ci Uniunea Sovietică a pregătit agresiunea asupra Germaniei, care, pur şi simplu s-a apărat, aplicând o lovitură preventivă.”[5]

„Da, Uniunea Sovietica s-a pregătit de război şi ar fi atacat, inevitabil, dar Hitler, cu lovitura sa, a zadarnicit aceste planuri.”[6]

„Prefaţă către cititorul rus

Iertaţi-mă!
Dacă nu sunteţi gata să iertaţi, nu mai citiţi aceste rânduri, blestemaţi-mă, blestemaţi cartea fără s-o citiţi. Aşa fac mulţi. Am întinat ceea ce are mai sfânt poporul nostru, am întinat singurul lucru sfânt care i-a mai ramas: memoria Războiului, a aşa-zisului «mare război pentru apararea patriei». Iau aceasta sintagmă în ghilimele şi scriu cu litere mici. Iertaţi-mă!
Eu demonstrez că Uniunea Sovietică este principalul vinovat şi principalul instigator al celui de-Al Doilea Răz¬boi Mondial. Uniunea Sovietică este participantă la cel de-Al Doilea Răz¬boi Mondial din 1939, din prima zi. Co¬muniştii au ticluit legenda că am fost atacaţi şi, din acel moment, a început «marele război».
Eu trag aceasta legendă de sub picioare, la fel cum călăul trage scăunelul condamnatului la spânzuratoare. Trebuie să ai o inimă de câine sau să nu o ai deloc ca să fii călăul care ucide moaştele sacre ale unui popor. Ale propriului popor. Nu e nimic mai înfricoşător decât să faci munca de călău. Am luat prin propria-mi voinţă această povară şi am ajuns aproape de sinucidere.
Ştiu că în milioane de case se află fotografiile celor care nu s-au mai întors din război. Astfel de fotografii sunt şi în casa mea. Nu vreau să întinez memoria a milioane de morţi, însă aruncând în praf aureola sacră a războiului, pe care au născocit-o comuniştii, am întinat fără să vreau memoria celor care nu s-au întors din război.
Iertaţi-ma!”
Victor Suvorov

„La 23 august 1939, după semnarea la pactului Ribbentrop-Molotov, la şedinţa Biroului Politic al P.C.U.S., Stalin striga fericit: «L-am înşelat pe Hitler!». Într-adevăr, Stalin l-a înşelat pe Hitler aşa cum nimeni n-a mai fost înşelat în întreg secolul al XX-lea: peste doar o săptamână şi jumătate, Hitler lupta pe doua fronturi, altfel spus, chiar de la începutul războiului, Germania era în situatia de de a pierde razboiul (si chiar l-a pierdut!). Cu alte cuvinte, la 23 august 1939 Stalin deja câştigase cel de-Al Doilea Război Mondial, încă înainte ca Hitler să atace Polonia.”

„În vara lui 1940, printr-o ticăloasă campanie «eliberatoare», Stalin a rupt din România Bucovina şi Basarabia. Chiar la gura Dunării, malul estic al rîului, pe o porţiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietică. Imediat a fost mutată aici Flotila Dunării, formată în prealabil. N-a fost uşor să fie strămutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferată, iar cele mari au fost aduse cu măsuri speciale de siguranţă, pe timp favorabil, prin Marea Neagră.”

„În iunie 1940, când armata germană lupta în Franţa, din ordinul lui Stalin şi fără nici un fel de consultare cu aliaţii germani, Jukov a rupt o bucată din România – Basarabia – şi a adus navele fluviale în Delta Dunării. Dacă Hitler va face încă un pas spre apus, în Marea Britanie, cine garantează că Jukov, din ordinul aceluiaşi Stalin, nu va mai face încă un pas în România, un pas de o sută de kilometri, fatal pentru Germania?”

„Hitler a cerut şefului diplomaţiei sovietice să îndepărteze ameninţarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin şi Molotov n-au făcut acest lucru. Cine este vinovat de începerea războiului? „

„Cine pe cine a ameninţat? Cine pe cine a provocat la acţiuni în replică? Studiind în amănunt problema, marele istoric britanic L. Hart a stabilit că planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apăra România de agresiunea sovietică trebuia ca atacul german să se dea în altă parte, distrăgând atenţia Armatei Roşii de la câmpurile petroliere.”

„În iunie 1940, când Uniunea Sovie¬tică nu era ameninţată de nimeni, zeci de nave de război sovietice au apărut în Delta Dunării. Aceasta acţiune n-avea nici un rost defensiv, dar constituia o ameninţare pentru oleoductele româneşti neprotejate şi, prin urmare, o ameninţare fatală pentru întreaga Germanie. În iulie 1940, Hitler are consultări intense cu generalii săi şi ajunge la concluzia, deloc încurajatoare, că nu e atât de simplu să apere România: căile de aprovizionare sunt lungi şi traversează munţii. Dacă se trimit multe trupe în apărarea României, vestul Poloniei şi estul Germaniei cu Berlinul rămân descoperite în faţa sovieticilor. Dacă sunt concentrate multe trupe în România şi aceasta este apărată cu orice preţ, tot n-ar folosi la nimic: teritoriul poate fi menţinut, dar conductele tot vor lua foc în urma bombardamentelor.”

„Stalin a făcut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensivă, şi s-a oprit aşteptând. Prin aceasta şi-a arătat interesul pentru petrolul românesc şi l-a speriat pe Hitler, care până atunci luptase în Vest, în Nord, şi în Sud, fără să acorde atenţie «neutrului Stalin»”.

„Luarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi concentrarea în această zonă a unor însemnate forţe de agresiune, inclusiv corpul de armată de desant aerian şi Flotila Dunării, l-au obligat pe Hitler să examineze situaţia strategică din cu totul alt punct de vedere şi să-şi ia măsurile de prevedere corespunzătoare. Era însă cam târziu! Nici măcar atacul prin surprindere al Wermachtului asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler şi imperiul său… Hitler a înţeles de unde vine principala primejdie, dar prea târziu. Trebuia să fi gândit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.”

„De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940, ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresată comandantului Frontului de Sud, generalul de armată L.V. Tiulenev. Stalin cere ca Basarabia să fie menţinută cu orice preţ, «având în vedere că teritoriul Basarabiei ne este necesar ca bază de plecare la atac pentru organizarea ofensivei»”.

„Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gândea la apărare. Principala lui grijă este să organizeze ofensiva pornind din Basarabia. Căci ofensiva din Basarabia însemna ofensiva asupra câmpurilor petroliere româneşti.
În cariera lui Stalin au fost puţine erori. Una dintre cele puţine, dar cea mai importantă, a fost luarea Basarabiei în 1940. Trebuia ori să cucerească Basarabia şi să meargă mai departe pâna la Ploieşti, acest fapt însemnând prăbuşirea Germaniei, ori să aştepte până ce Hitler va debarca în Marea Britanie, iar după aceea, să cucerească Basarabia şi întreaga Românie, acest fapt însemnând sfîrşitul «Reichului de o mie de ani»”.

„Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă nu la graniţa germană. Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia Armatei a 9-a indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat la graniţa românească. După prima dispariţie, Armata a 9-a apare subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o «campanie eliberatoare» în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, «Armata a 9-a s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante»[7].Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul «campaniei eliberatoare», armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata a 9-a a intrat în componenţa Frontului de Sud, – având calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese Armata a 7-a în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă «campanie eliberatoare», Armata a 9-a dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse «eliberarea» cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie eliberatoare a armatei a 9-a în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.”

„Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea
nu sunt născociri ale «propagandei lui Goebbels». Armata a 9-a de «supraşoc» a luat fiinţă ca armată pur ofensivă. Generalul-colonel P. Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, «fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată»[8]. De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata a 9-a. O informaţie cu mult mai interesantă despre starea de spirit în Armata a 9-a o aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareşalul de aviaţie A.I. Pokrîşkin (pe atunci locotenent major, locţiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînătoare din cadrul Armatei a 9-a). Iată discuţia lui cu un «burtă-verde care nu fusese tăiat până atunci» şi căruia «eliberatorii» îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia «eliberată», în primăvara lui 1941:
– O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos!
– Cândva am să-l văd, i-am răspuns cu convingere. Stăpînul magazinului a făcut ochii cât cepele, aşteptând ce voi spune mai departe.
A trebuit să schimb tema discuţiei [9]… Chiar şi locotenenţii ştiau că în curând vor merge în România. Un ofiţer sovietic n-are dreptul să călătoreasca în calitate de turist peste hotare. Uniunea Sovietică nu este Imperiul rus cu libertăţile sale. În ce calitate putea sa călătoreasca Pokrîşkin în România, dacă nu ca «eliberator»? în vorbele tânarului ofiţer nu era fanfaronadă: după război, Big Brother, tovaraşul Pokrîşkin, a vizitat Bucureştiul «elibe¬rat». Hitler a facut tot ce-a putut ca să împiedice acest lucru, dar nu a reuşit. A reuşit doar să amâne «eliberarea» inevitabilă. „

„Soldaţii germani au intrat pe teritoriul inamicului, toţi ca unul, în acelaşi moment. Cei ai lui Stalin au făcut la fel în Finlanda, în Mongolia şi în Basarabia. La fel urmau să procedeze şi în războiul cu Germania.”

„Sovietizarea Finlandei a fost şi mai minuţios pregătită, în momentul în care «clica militaristă finlandeză a început provocarea armată», Stalin avea deja în rezervă un «preşedinte» comunist finlandez, un „prim ministru» şi un întreg „«guvern”, incluzîndu-l şi pe cekistul şef al «Finlandei democratice libere». Şi în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia şi în Bucovina s-au găsit «reprezentanţi ai poporului», care cereau alipirea la «marea familie frăţească», s-au găsit (uimitor de repede) preşedinţi de comitete revoluţionare, asesori populari, deputaţi ş.a.m.d.”

„Din mai 1940 până în februarie 1941, au fost reatestaţi (au susţinut examene şi colocvii) 99.000 de activişti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activişti ai comitetelor de partid. Reciclarea nomenclaturii merge în ritm susţinut. Şi nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobilizare. La 17 iunie 1941, încă 3.700 de lucrători din nomenclatură primesc ordinul de chemare la dispoziţia
armatei! Se pregăteşte o nouă sovietizare?
Nu numai şefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentală şi Bielorusia Occidentală, Basarabia şi Bucovina, dar şi «organele corespunzătoare» au întins o mână de ajutor, în spatele «reprezentanţilor» şi a «celor în slujba poporului», N.K.V.D. „ajută pe muncitorii şi ţăranii răsculaţi să întărească puterea proletariatului”. Primii care au trecut hotarele sunt grănicerii N.K.V.D.. „Acţionând în mici grupuri, ei au cucerit şi au luat în stăpânire podurile şi încrucişările de drumuri”[10]. „De exemplu: la 25 iunie 1941, la graniţa românească, şalupele grănicerilor sovietici au desantat în raza oraşului Chilia. Formaţiunea de desant a cucerit un cap de pod. Pentru aceasta, desantiştii au fost susţinuţi cu foc de către agenţii N.K.V.D.”.
Politica promovată de regimul sovietic în 1940-1941 în teritoriile evacuate de Armata Română în 1940 a fost continuată şi după 1944, cu o şi mai mare insistenţă. Urmările acestei politici se mai văd încă. Datele operaţiunilor sovietice desfăşurate în 1940 în Basarabia, Bucovina, Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina şi Bielorusia, nu au fost desecretizate nici până astăzi. Prin cartea sa, Victor Suvorov „a spart gheaţa” tăcerii.
–––––––––––––––––––––––
[1] Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” din 28 iunie 1991.
[2] Raport, Corpul grănicerilor către M.S.M., 28 iunie 1940 – Paul Goma, „Săptămâna Roşie” 28 iunie-3iulie 1940 sau Basarabia şi evreii”, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2004, pag. 135   Raport, Corpul grănicerilor către M.S.M., 28 iunie 1940.
[3] Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al evreilor din România – declaraţie din anul 1946.
[4] Conf. universitar Gheorghe Palade, doctor în ştiinţe istorice. „A fost aplicată politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, folosindu-se metode de teroare fizică şi morală, de suprimarea valorilor spirituale naţionale. Au fost lichidate instituţiile de învăţământ româneşti, impunându-se sistemul sovietic de instruire şi educaţie, declanşându-se campania împotriva a tot ce era românesc, etnonimul «român» şi glotonimul «limbă română» fiind interzise. Au fost retrase din circulaţie şi interzise cărţile româneşti, iar alfabetul latin – înlocuit cu grafia chirilică. Mai mult ca atât, s-a demarat crearea unei limbi artificiale – numită «moldovenească» – un amestec din dialectisme, termeni inventaţi şi cuvinte împrumutate din limbile rusă şi ucraineană.”
[5] V7/, 1972, Nr. 10, pag. 83.
[6] Feldmareşalul W. Keitel la Procesul de la Nürnberg.
[7] Amiralul flotei Uniunii Sovietice, N.G. Kuznetov.
[8] V7/, Nr. 11, pag. 65.
[9] A.I. Pokrîşkin, Cerul războiului, pag. 10.
[10] VJJ12, 1970, Nr.7, pag.85.