IISUS HRISTOS CHIAR NU ȘTIE? Cum comentează Sfântul IOAN GURĂ DE AUR versetul “Iar de ziua și de ceasul acela…”

De aceea le spune să privegheze, ca să fie totdeauna gata; de aceea le spune: „Atunci va veni, cînd nu vă aşteptaţi”; voieşte să fie totdeauna gata de luptă, să fie totdeauna virtuoşi. Cu alte cuvinte spune aşa: „Dacă cei mai mulţi oameni ar şti cînd mor, negreşit că s-ar strădui în ceasul acela”.

Dar pentru ca oamenii să nu se străduiască numai pentru ziua aceea, Domnul nu spune nici ziua cea de obşte a sfîrşitului lumii, nici ziua morţii fiecăruia, pentru că vrea ca oamenii să o aştepte totdeauna, pentru ca totdeauna să se străduiască. Aceasta e pricina că e necunoscut sfîrşitul vieţii fiecăruia din noi.

în acest text Hristos Se descoperă pe Sine însuşi că este Domn; nicăieri nu o spusese atît de clar.

Prin pilda cu stăpînul casei mie mi se pare că Domnul a vrut să-i îndemne spre virtute pe cei trîndavi; că ei n-au nici atîta grijă de sufletul lor cîtă grijă au de banii şi averile lor cei care se aşteaptă să-i atace hoţii. AceştiaŢcind se aşteaptă să fie atacaţi, priveghează şi nu lasă să li se fure ceva din casă. „Voi însă, spune Domnul, deşi ştiţi că va veni ziua aceea – şi negreşit va veni -, nu privegheaţi nu sînteţi pregătiţi ca să nu fiţi duşi pe nepregătite de aici. De aceea, ziua aceea vine spre pierzarea celor ce dorm. După cum stăpînul casei, de ar şti cînd vine furul, ar scăpa de el, tot aşa şi voi, dacă aţi fi pregătiţi, aţi scăpa de pieire”.

Aşadar, pentru că le-a amintit de judecată, îşi îndreaptă cuvîntul Său şi spre dascăli, vorbindu-le de osîndă şi răsplată. Mai întîi vorbeşte de cei ce săvîrşesc fapte bune şi termină cu cei ce fac păcate, pentru a-Şi încheia cuvîntul cu o înfricoşare.

Mai întîi spune acestea:

„ Cine este, oare, sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o domnul său peste slugile sale, ca să le dea hrană la vreme? Fericită este sluga aceea pe care venind domnul o va găsi făcînd aşa. Amin zic vouă că peste toate averile sale o va pune” .

Spune-mi, te rog, sînt, oare, cuvintele acestea ale unui om care nu ştie? Dacă spui că nu ştie ziua parusiei Lui, pentru că a spus: „Nici Fiul nu o ştie”, ce ai să spui cînd acum a spus: „Cine este oare?”. Sau spui că şi aceste cuvinte le-a spus tot pentru că nu ştia? Departe cu astfel de gînduri! Nici un ieşit din minţi n-ar susţine asta; deşi dincolo ar putea spune pricina, dar aici nici atît. Cînd îl întreabă Hristos pe Petru: „Petre, Mă iubeşti?” 29 , îl întreabă, oare, pentru că nu ştia? Sau cînd întreabă: „Unde l-aţi pus?” 30 , întreabă pentru că nu ştia? Vei găsi în Scriptură că şi Tatăl grăieşte aşa; că şi El zice: >y Adam, unde eşti? ; şi: „Strigarea Sodomei şi Gomorei s-a înmulţit spre Mine; coborîndu-Mâ voi vedea de fac după strigarea care vine la Mine; iar de nu, să ştiu” ; iar în altă parte zice: „Dacă ar auzi, dacă ar înţelege/” ; în sfîrşit, în Evanghelie spune: „Poate se vor ruşina de Fiul Meu” 34 . Sînt, oare, toate aceste cuvinte, cuvinte de neştiinţa?

Tatăl nu le-a spus pentru că nu ştia, ci pentru a rîndui cele ce erau cu cuviinţă. Cu Adam, ca să-l facă să-şi spună păcatul; cu sodomenii, ca să ne înveţe să nu osîndim niciodată înainte de a cerceta lucrurile; cu profetul, ca să nu creadă oamenii fără judecată că o prezicere duce neapărat la săvîrşirea păcatului prezis; cu pilda din Evanghelie, ca să arate că ar fi trebuit să facă asta, să se ruşineze de Fiul. Aici, în cazul nostru, a spus-o şi ca ucenicii să nu mai iscodească, să nu mai caute să afle, dar şi ca să arate că o astfel de cunoştinţă e o cunoştinţă rară şi de mult preţ.

Şi vezi cîtă neştiinţă exprimă cuvîntul Său, dacă nu ştie pe sluga pe care a pus-o! Că o fericeşte! „Fericită este sluga aceea!”, zice El; dar nu spune care este sluga aceea; că zice: „Cine este, oare, sluga pe care o va pune domnul său?”; şi: „Fericită este sluga aceea pe care o va afla făcînd aşa”.

Cuvintele acestea însă nu s-au spus numai despre avere şi bani, ci şi despre cuvîntul de învăţătură, despre facerea de minuni, despre harisme şi despre toată iconomia care a fost încredinţată fiecăruia dintre apostoli. Pilda aceasta se potriveşte şi conducătorilor lumeşti. Că fiecare trebuie să folosească darurile ce le are, fie că are înţelepciune, fie că are dregătorie, bogăţie sau orice, spre folosul obştesc, nu spre vătămarea oamenilor şi nici spre pierderea sa proprie. De aceea Hristos le cere aceste două însuşiri: înţelepciune şi credinţă. Că şi păcatul din prostie se săvîrşeşte. Domnul numeşte pe sluga aceasta „credincioasă”, că nici n-a dosit, nici n-a cheltuit în zadar şi fără rost averea stăpînului său; o numeşte „înţeleaptă „, că a ştiut să chivernisească cum trebuie cele încredinţate lui. Şi noi avem nevoie de aceste două însuşiri: să nu dosim bunurile Stăpînului nostru, ci să le chivernisim cum trebuie. Dacă ne lipseşte una, cealaltă şchioapătă. Dacă eşti credincios şi nu furi, dar iroseşti şi pierzi lucrurile încredinţate şi le cheltuieşti pe ce nu trebuie, săvîrşeşti mare păcat. Dacă ştii să chiverniseşti bine lucrurile, dar le doseşti, iarăşi nu săvîrşeşti un mic păcat. Să audă aceste cuvinte şi cei cu averi. Că Hristos n-a adresat cuvinte numai dascălilor, celor ce învaţă cuvîntul lui Dumnezeu, ci şi bogaţilor. Şi unora şi altora li s-a încredinţat bogăţie. O bogăţie mai mare, mai necesară, dascălilor; una mai mică, vouă, bogaţilor. Cînd dascălii împrăştie bogăţii mai mari, iar voi nu vreţi să arătaţi nici cu bogăţia de mai mică însemnătate mărinimie sufletească, dar, mai bine spus, nu mărinimie sufletească, ci recunoştinţă – că daţi averi străine -, ce apărare mai puteţi avea?

Dar deocamdată, înainte de a auzi pedeapsa dată celor ce fac cele potrivnice, să auzim cinstea dată slugii celei credincioase şi înţelepte: , Amin zic vouă, peste toate averile sale o va pune! „Ce cinste poate fi tot atît de mare ca cinstea aceasta? Ce cuvînt va putea înfăţişa vrednicia, fericirea, cînd împăratul cerurilor, Cel Ce are totul, o va pune peste toate averile Sale? De aceea o şi numeşte înţeleaptă, pentru că a ştiut să nu sacrifice pe cele mari în locul celor mici, ci, înţelepţindu-se aici pe pămînt, a dobîndit cerurile.

Apoi, aşa cum face întotdeauna, Hristos îndreaptă pe ascultătorul Său nu pe temeiul cinstei ce o găteşte celor buni, ci al pedepsei care-i aşteaptă pe cei răi. De aceea a şi adăugat:

„Iar dacă va zice sluga cea rea în inima sa: „întîrzie domnul meu să vină! „şi va începe să bate pe celelalte slugi şi să mănînce şi să bea cu beţivii, veni-va domnul slugii aceleia în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie şi o va tăia pe ea în două şi partea ei cu făţarnicii o va pune. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor” .

Iar dacă cineva ar spune: „Ai văzut ce gînd îi poate trece slugii prin minte, dacă nu e cunoscută ziua aceea, că spune: „întîrzie domnul meu!”, eu îi voi răspunde că un astfel de gînd îi trece slugii prin minte, nu pentru că nu ştie ziua, ci pentru că e rea. De ce nu i-a trecut gîndul acesta prin minte slugii celei înţelepte şi credincioase? Ce spui, slugă ticăloasă? Chiar dacă întîrzie acum domnul tău, totuşi trebuie să te aştepţi că are să vină odată şi odată! Pentru ce nu te îngrijeşti?

De aici cunoaştem că Domnul nu întîrzie; sluga cea rea a gîndit asta, nu Domnul. De aceea o şi mustră. Că Domnul nu întîrzie, ascultă- l pe Pavel, care spune: „Domnul este aproapelNimic să nu vă îngrijoreze!””‘; şi: „ Cel ce va să vină va veni şi nu va întîrzia ” .

Tu însă ascultă şi celelalte cuvinte ale lui Hristos şi află din ele că Domnul aminteşte necontenit că e necunoscută ziua aceea, ca să arate slugilor Sale că neştiinţa aceasta este spre folosul lor, că neştiinţa aceasta este în stare să-i deştepte şi să-i scoată din trîndăvie. N-are nici o însemnătate dacă unele slugi n-au cîştigat nimic de aici; nici din celelalte ajutoare ale lui Dumnezeu mulţi n-au tras nici un folos; cu toate acestea Dumnezeu nu încetează de a-Şi face lucrul Său.

– Dar ce spune prin cuvintele următoare: „ Va veni în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie”?

– Spune că o va pedepsi cumplit.

Vezi că Hristos pretutindeni vorbeşte de acelaşi lucru, de neştiinţa zilei şi a ceasului aceluia? Ne arată că ne este de folos această neştiinţă, că ne face să fim totdeauna pregătiţi. Aceasta caută Domnul, ca noi să priveghem totdeauna. Şi pentru că totdeauna păcătuim cînd trăim în huzur, iar în necazuri ne cuminţim, de aceea Hristos, cu orice prilej, spune că atunci vin relele peste noi cînd sîntem tihniţi şi fără de griji. Şi după cum a arătat asta mai înainte prin pilda celor de pe timpul lui Noe, tot aşa spune şi acum: Cînd sluga aceea se îmbată, cînd bate, atunci vine şi pedeapsa cumplită.

Să 38 nu ne uităm însă numai la pedeapsa gătită aceluia, ci să căutăm să nu facem şi noi, fără să ne dăm seama, aceleaşi fapte. Slugii aceleia i se aseamănă toţi cei care au bani si averi si nu le dau celor nevoiaşi. Şi tu eşti iconom al averilor tale şi nu mai puţin decît cel ce chiverniseşte averile Bisericii. După cum acesta nu are puterea să împrăştie fără rost şi la întîmplare cele date de voi pentru săraci, pentru că au fost date pentru hrana săracilor, tot aşa nici tu nu poţi împrăştia fără rost şi la întîmplare averile tale. Chiar dacă averea o ai moştenire de la părinţi -şi aşa ai tot ce ai -, totuşi şi aşa toate ale tale sînt ale lui Dumnezeu. Apoi dacă tu pretinzi ca banii pe care i-ai dat Bisericii să fie chivernisiţi cu scumpătate, crezi, oare, că Dumnezeu nu-ţi va cere socoteală cu mai multă asprime de averea încredinţată ţie, crezi, oare, că va suferi să-I cheltuieşti averea fără rost şi la întîmplare? Nu se poate asta, nu se poate! De aceea ţi-a dat averea, ca să le dai celor săraci hrană la timp.

– Ce înseamnă la timp?

– înseamnă atunci cînd au nevoie, atunci cînd sînt flămînzi. După cum tu pui un om ca să administreze averile tale, tot aşa şi Dumnezeu te-a pus pe tine administrator şi vrea ca să cheltuieşti averile cum trebuie. De aceea ţi-a şi lăsat averile – deşi putea să ţi le ia -, tocmai pentru ca să ai prilej să faci fapte bune, pentru ca, punînd averile spre trebuinţa altora, să facă şi mai călduroasă dragostea dintre oameni. Tu însă ai primit de la Dumnezeu averea şi nu numai că n-o dai celor nevoiaşi, ba îi mai şi baţi. Dacă a nu da este un păcat, apoi bătaia ce iertare mai poate avea?

După părerea mea, Hristos face aluzie aici la oamenii care se poartă rău cu semenii lor, la oamenii lacomi şi hrăpăreţi, arătîndu-le ce mare vină au cînd îi bat pe cei cărora li s-a poruncit să-i hrănească. După părerea mea face aluzie şi la cei care o duc în chefuri. Mare osîndă atîrnă deasupra chefliilor! ,J\4ănîncă şi bea cu beţivii”, a spus Hristos pentru a arăta îmbuibarea. Nu pentru aceasta ai primit, omule, avere, ca s-o risipeşti în chefuri şi petreceri, ci ca s-o cheltuieşti în milos- tenii! Crezi, oare, că averile ce le ia sînt ale tale? Nu! Ţi-au fost încredinţate ţie de Dumnezeu averile săracilor, fie că le ai prin muncă dreaptă şi cinstită, fie că le ai moştenire de la părinţi. Crezi, oare, că Dumnezeu nu ţi le-ar fi putut lua? Dar n-o face, pentru că vrea ca tu să fii stăpîn cînd eşti darnic cu cei nevoiaşi.

Te rog să te uiţi şi ai să vezi că, în toate pildele Sale, Hristos osîndeşte pe cei care nu întrebuinţează averile lor pentru ajutorarea celor săraci. Nici fecioarele cele nebune n-au fost osîndite pentru că au răpit averi străine, ci pentru că n-au dat săracilor averile lor 39 ; nici cel ce a ascuns talantul în pămînt n-a fost osîndit pentru că a fost un lacom, ci pentru că nu şi-a înmulţit talantul dat 40 ; nici cei care au trecut cu vederea pe cei flămînzi nu sînt osîndiţi pentru că au răpit averile străine, ci pentru că n-au împărţit la săraci averile lor 41 , ca şi sluga aceasta.

Să auzim toţi cîţi ne îmbuibăm, toţi cîţi cheltuim în ospeţe costisitoare bogăţia, care nu-i a noastră, ci a celor nevoiaşi şi săraci. Să nu-ţi închipui că averile sînt ale tale, din pricină că Dumnezeu, din larga Lui iubire de oameni, ţi-a poruncit să le dai ca din ale tale. Ţi le-a dat ca să poţi ajunge şi tu virtuos. Nu socoti, dar, că sînt ale tale averile pe care la ai! Nu! Cînd îi dai săracului, îi dai averile lui. N-ai spune că împrumutînd pe cineva cu bani, ca să facă vreo negustorie, că banii pe care i-ai dat cu împrumut sînt ai lui. Tot aşa şi cu averile tale. Ţi le-a dat Dumnezeu ca să neguţătoreşti cerul. Nu face, dar, pricină de nerecunoştinţa covîrşitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Gîndeşte-te ce fericire este că putem găsi după botez o cale care sâ ne dezlege de păcate! Dacă Dumnezeu n-ar fi spus: „Daţi milostenie! ” , cîţi n-ar fi spus: „O, de-ar fi cu putinţă să dăm averile noastre ca să scăpăm de muncile cele viitoare!” Dar pentru că-i cu putinţă asta, oamenii au ajuns din nou nepăsători.

– Dau însă milostenie! mi se spune.

– Şi ce-i cu asta? Niciodată n-ai dat cit a dat văduva aceea care a pus în cutia bisericii doi bănuţi 43 , dar, mai bine spus, n-ai dat nici jumătate, nici cea mai mică parte din cit a dat ea; căci cea mai mare parte din averile tale o arunci pe cheltuieli netrebnice, în ospeţe, în beţii, în desfrîuri; uneori inviţi tu oaspeţi, alteori eşti tu invitat; uneori cheltuieşti tu, alteori sileşti pe alţii să cheltuiască, ca să-ţi fie îndoită şi osînda; şi pentru cele ce însuţi faci şi pentru cele ce îndemni pe alţii să facă. Uită-te că şi această învinuire i se aduce slugii! JAănîncă şi bea cu beţivii”, spune Domnul. Nu pedepseşte numai pe beţivi, ci şi pe cei care sînt cu ei; şi pe bună dreptate, că odată cu stricarea lor, mai fac şi pe semenii lor să-şi piardă mîntuirea. Or, nimic nu mînie atîta pe Dumnezeu cît dispreţul ce-l arăţi îndatoririlor ce le ai faţă de semenii tăi. De aceea Dumnezeu, arătîndu-Şi mînia, a poruncit să fie tăiată în două sluga aceea; de aceea a şi spus că dragostea este semnul după care se cunosc ucenicii Lui 44 ; pentru că neapărat cel ce iubeşte poartă grijă de buna stare şi de mîntuirea celui pe care îl iubeşte.

Să mergem, dar, pe această cale, pe calea milosteniei, că aceasta mai cu seamă este calea care ne urcă la cer; este calea care ne face imitatori ai lui Hristos, este calea care ne face să fim, pe cît ne este cu putinţă, asemenea lui Dumnezeu. Uită-te acum cît de necesare sînt virtuţile care îşi au sălaşul pe această cale. Şi dacă vreţi, să le cercetăm şi să le judecăm aşa cum le-a gîndit Dumnezeu. Să ne închipuim două căi pentru o bună vieţuire: pe una din ele să meargă cel care se îngrijeşte numai de cele ale lui, pe cealaltă să meargă cel care se îngrijeşte şi de cele ale aproapelui său. Să vedem care din aceste căi merită mai multe laude, care cale ne duce spre vîrful virtuţii. Cel care merge pe cea dintîi cale, cel care caută adică numai pe cele ale lui, este tare învinuit de Pavel – iar cînd spun Pavel, spun Hristos -, celălalt, cel care merge pe calea cea de-a doua, este lăudat şi încununat.

– De unde se vede asta?

– Ascultă ce spune Pavel de unul şi ce spune de celălat. „Nimeni să nu caute ale sale, spune el, ci fiecare pe cele ale aproapelui” . Vezi, că pe unul îl dezaprobă, iar pe celălalt îl dă ca pildă? Şi iarăşi: „Fiecare din voi să caute să placă aproapelui său în bine spre zidire” . Apoi, pe lîngă îndemn, şi laudă nespusă: „Că şi Hristos nu Şi-a căutat plăcerea Sa” . îndestulătoare sînt cuvintele acestea ca să arate de partea cui e biruinţa. Dar ca biruinţa să fie vădită, să vedem care faptă bună se mărgineşte numai la noi şi care faptă bună trece de la noi la alţii. Postul, culcatul pe pămînt, trăitul în feciorie, castitatea aduc cîştig numai celor ce le săvîrşesc; milostenia însă, învăţarea altora, dragostea trec de la

noi la aproapele. Şi despre asta auzi-l tot pe Pavel, care spune: „De aş împărţi averile mele, de aş da trupul meu sâ-l ardă, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte ” .

Vezi că dragostea este prin ea însăşi cu strălucire lăudată şi încununată? Dar dacă vreţi, să o punem faţă în faţă cu un al treilea caz. De pildă, un om să postească, să trăiască în castitate, să sufere mucenicia, să-i fie ars trupul; iar un altul pentru ajutorarea aproapelui să amîne mucenicia, dar nu numai să o amîne, ci chiar să fugă de mucenicie. Care din aceştia doi va fi mai slăvit după plecarea de aici? Ca să răspund la această întrebare n-am nevoie de multe cuvinte, nici de îndeungată ‘demonstraţie. Fericitul Pavel hotărăşte şi spune: > } A mă desface şi a fi împreună cu Hristos este mai bine; dar a rămîne în trup, este mai de trebuinţă pentru voi” 49 . Vezi, dar, că Pavel a pus ajutorarea aproapelui mai presus de plecarea la Hristos? Că a face voia lui Hristos înseamnă mai cu seamă a fi împreună cu Hristos; iar voia lui Hristos nu este alta decît a te îngriji de folosul aproapelui.

Vrei să- ţi dau şi al patrulea caz? Hristos îl întreabă pe Petru: „Petre, Mă iubeşti tu oare?”; apoi îi spune:’ „Paşte oile Mele” 50 , De trei ori i-a pus această întrebare şi de trei ori i-a spus că aceasta este dovada dragostei 51 . Hristos n-a spus aceste cuvinte numai preoţilor, ci fiecăruia dintre noi, cărora ni s-a dat în grijă chiar o mică turmă. Să nu dispreţuieşti turma pentru că e mică. Că „Tatăl Meu, spune Hristos, a binevoit întru ei” 52 . Fiecare dintre noi are o oaie; să o ducă fiecare la păşunile ce-i priesc. Bărbatul, cînd se scoală din pat, să nu caute altceva decît să facă şi să spună ceea ce poate face mai credincioasă toată casa lui.

Femeia iarăşi să fie gospodină; dar înainte de această grijă să aibă o altă grijă mai de neapărată trebuinţă, anume ca întreaga ei casă să săvîrşească cele cereşti.

Dacă în treburile cele lumeşti ne străduim să punem îndatoririle noastre obşteşti înaintea grijii ce o avem de casă, ca nu cumva din pricina neglijării acestora să fim bătuţi, tîrîţi în piaţă şi umiliţi în fel şi fel de chipuri, cu mult mai mult trebuie să facem aceasta cînd e vorba de cele duhovniceşti, să punem mai presus de toate celelalte îndatoririle ce le avem către Dumnezeu, împăratul tuturora, ca să nu ajungem acolo unde-i scrîşnetul dinţilor. Să căutăm să săvîrşim acele virtuţi care odată cu mîntuirea noastră pot aduce mari foloase şi semenilor noştri. O putere ca aceasta are milostenia, o putere ca aceasta are rugăciunea. Dar, mai bine spus, chiar rugăciunea ajunge prin milostenie puternică şi înaripată. Că spune Scriptura: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” 53 . Nu numai rugăciunea îşi are în milostenie tăria ei, ci şi postul.

Dacă posteşti fără să faci milostenie, postul nu mai e socotit post; cel care posteşte, fără să facă milostenie, e mai rău decît unul care se îmbuibează, decît un beţiv; şi cu atît mai rău cu cît nemilostenia e mai mare păcat decît huzurul şi petrecerile. Dar pentru ce vorbesc de post? Chiar dacă trăieşti în castitate, chiar dacă trăieşti în feciorie, rămîi în afara cămării de nuntă dacă nu faci milostenie.

Şi totuşi, ce virtute poate egala fecioria care, din pricina superiorităţii ei, nici în Noul Testament nu are poruncă de lege şi totuşi este izgonită din cămara de nuntă dacă nu-i însoţită de milostenie. Dacă cei care trăiesc în feciorie sînt aruncaţi afară pentru că n-au făcut milostenie cu dărnicia cuvenită, cine va putea dobîndi iertare fără milostenie? Nimeni; ci va pieri neapărat cel ce nu are această virtute. Dacă în treburile cele pămînteşti nimeni nu trăieşte pentru el însuşi, ci şi meşteşugarul şi ostaşul şi plugarul şi negustorul cu toţii lucrează pentru binele obştesc şi pentru folosul aproapelui, cu mult mai mult trebuie să facem asta în treburile cele duhovniceşti. Că aceasta înseamnă mai cu seamă a trăi: dacă trăieşti numai pentru tine, fără să-ţi pese de toţi ceilalţi, trăieşti de prisos, nu mai eşti nici om şi nici nu faci parte din neamul omenesc.

Dar mi s-ar putea spune:

– Ce? Să neglijez interesele mele şi să mă ocup de ale altora?

– Nu înseamnă că-ţi neglijezi interesele tale cînd te ocupi de ale altora. Omul care se ocupă de nevoile altora nu supără pe nimeni, ci pe toţi îi miluieşte, pe toţi îi ajută după puterile lui; pe nimeni nu jefuieşte, pe nimeni nu nedreptăţeşte; nu fură, nu dă mărturie mincinoasă; se depărtează de orice păcat, îmbrăţişează orice faptă bună; se roagă pentru duşmani, face bine celor ce-l duşmănesc; nici nu va ocărî pe cineva, nici nu-l va vorbi de rău, chiar de ar auzi că l-a vorbit acela de rău de mii şi mii de ori, ci va spune cuvintele apostolice: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu

ard?” 54 . Dar dacă urmărim numai interesele noastre, atunci negreşit nu vom

urmări deloc binele semenilor noştri.

Convinşi fiind din toate acestea că nu e cu putinţă să ne mîntuim de nu urmărim folosul obştesc al semenilor noştri şi uitîndu-ne şi la sluga aceea care a fost tăiată în două şi la cel ce a ascuns talantul în pămînt, să apucăm această cale de care v-am vorbit, ca să avem parte şi de viaţa cea veşnică, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi s-o dobîndim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor, Amin.