Să învățăm azi de la coloși dacă vrem să nu devenim trădători mâine – episodul pilot

Foto: https://www.librariabizantina.ro/cumplite-incercari-doamne-marcel-petrisor.html

Editura Manuscris, 2017:

„Intr-o dimineata de martie a anului 1958, din duba cenusie a MAI, pe care scria „PAINE”, fura zvarlite la poarta Jilavei trupurile a doi insi care pana atunci nu se vazusera niciodata. Erau ca doi saci legati fedeles si aruncati dintr-un vagon de marga ajuns, cu sau fara voie, la destinatie.

De-ndata insa ce se simtira alaturi in celula de beton, cei doi incercara sa se si cunoasca. 

– Tu cine esti?

– Marcel Petrisor. Dar tu?

– Gheorghe Calciu.”

Fratele Mircea ne-a trimis pe e-mail cateva:

“extrase (un fel de rezumat) din cartea „Cumplite incercari, Doamne” – Marcel

Petrisor.

E spuma de spuma. Lectii peste lectii. Si frumos, si impresionant si tot ce vrei. Eu am mai postat pe saccsiv rezumatul asta, in vreo 4-5 episoade.

Ar merge reluat si pus si pe ortodoxinfo si pe saccsiv in vreo 10-20 de episoade. Dar, trebuie citit inainte. Sau pe masura ce se publica.

Ar merge si niste paralele cu ce e acum si ce va fi. De fapt, paralele astea se inteleg f bine de cei ce vor sa inteleaga.”

Consideram ca este o idee buna și așa vom și face. Pentru episodul pilot începem cu un pasaj mai scurt dar pe care-l consideram un soi de piatra de temelie fără de care nu puteau rezista sau nu se puteau ridica după ce s-au clatinat. Și, mai ales, ne învața cum trebuie sa începem sa fim și noi pentru a nu cădea în timpul cumplitei prigoane care va veni:

Cum descrie parintele Calciu Casimca Jilavei, locul unde se petrece actiunea din primele doua volume.

Am fost împreună cu Marcel Petrişor într-o corabie a morţii, aşa-i spuneam noi. Eram la şapte metri sub pământ, la Jilava, unde într-un tunel semicilindric s-au făcut cinci celule, pe ai căror pereţi curgea apa, uşa era închisă, iar aerul intra numai prin trei găuri mici şi aveam permanent lumina aprinsă. Noi ziceam că suntem într-o corabie ce duce spre moarte. In celula de alături toţi patru au murit în decurs de un an de zile. In celula noastră a murit numai unul. In alta au murit doi. In decurs de un an au murit jumătate din toate celulele. In fiecare celulă era cineva care trebuia să distrugă viaţa noastră, fie că era un bolnav pe moarte, fie că era un nebun care-ţi făcea viaţa imposibilă, care bătea în uşă şi cerea să fie pedepsit cel care închidea ochii sau se aşeza pe pat. Noi, prin Costache Oprişan, care a fost un adevărat sfânt, ca şi Gafencu, am avut liantul prin care să ne susţinem unul pe altul şi să supravieţuim. Adică, el îmi dădea pâinea când eram bolnav, eu îi dădeam pâinea când era el bolnav, şi nu atât lucrul acesta a contat, cât mai ales faptul că eram în comuniune, comunicam între noi, că eram un grup de oameni care ne iubeam, ne ajutam. Noi am fost celula cea mai unită.