Soarta sufletului dupa moarte

Folosul rugăciunii, atât în Biserică, cât si în singurătate, pentru sufletele aflate în iad, a fost arătat în multe Vieţi ale sfinţilor si pustnicilor cât si în scrierile Patristice. În Viaţa Muceniţei Perpetua, din veacul al III-lea, de pildă, soarta fratelui ei Democrate, i-a fost descoperită în chipul unui vas mare plin cu apă, care era prea sus pentru ca el să ajungă acolo, din locul prea fierbinte si spurcat, unde era ţinut în strânsoare. Prin rugăciunea ei stăruitoare vreme de o zi si o noapte, fratele ei a putut ajunge la vasul cu apă si ea l-a văzut într-un loc luminos. Prin aceasta ea a înţeles că el fusese iertat de pedeapsă.⁷⁵

În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se află o relatare asemănătoare. Viaţa monahiei Atanasia (Anastasia Logaceva), fiica duhovnicească a Sf. Serafim de Sarov, povesteste:

„Acum ea si-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a

⁷⁵ Vieţile sfinţilor, 1 febr. ; traducerea în lb. engleză a acestui pasaj în Orthodox Life, 1978, nr. 1, pag. 23-24.

mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova,⁷⁶ care vieţuia în Mânăstirea Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea să-i usureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care îsi pusese capăt vieţii celei pământesti în chip nefericit si rusinos. După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să pună zăvorul la chilia ei, unde să postească si să se roage pentru el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea ‘Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te …’ La capătul a patruzeci de zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră plină de sânge, si pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o să facă din nou aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea. După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeasi prăpastie, aceeasi piatră pe care sedeau aceeasi doi bărbaţi cu lanţuri de fier la gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare si umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o să facă aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea pentru a treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeasi prăpastie si aceeasi piatră, dar de data aceasta se afla numai un singur bărbat, pe care nu-l cunostea, iar fratele ei fugise departe de piatră si nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a zis: ‘Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ.’ După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: ‘Fratele sfinţiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare.’”⁷⁷

Sunt multe întâmplări asemănătoare în Vieţile sfinţilor si ale pustnicilor ortodocsi. Dacă cineva este înclinat spre o gândire îngustă despre aceste vedenii, ar trebui poate să se spună că, de bună seamă, chipurile pe care le iau asemenea vedenii (de obicei

Viaţa ei completă în lb. rusă se găseste în cartea Arhimandritului Serafim Chichagov, IstoriculMânăstirii Diveevo, St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 si următoarele. ⁷⁷ Citiri de suflet folositoare, iunie 1902, pag. 281.

în vis) nu sunt neapărat privelisti „fotografice” ale căii sufletului, asa cum se află el în cealaltă lume, ci mai degrabă sunt privelisti care arată adevărul duhovnicesc despre îmbunătăţirea stării sufletului în cealaltă lume, prin rugăciunile celor rămasi pe pământ.

RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI

Cât de importantă este pomenirea la Liturghie, se poate vedea din următoarea întâmplare: Înainte de dezvelirea moastelor Sfântului Teodosie de Cernigov (1896), ieromonahul (renumitul stareţAlexei al Schitului Goloseevski, din Lavra Pesterii Kievului,careaplecat la Domnul în 1916)carea condus reînvesmântarea moastelor, obosind în vreme ce stătea lângă moaste, a aţipit si l-a văzut înaintea sa pe Sfântul, care i-a spus: „Îţi mulţumesc fiindcă te-ai ostenit pentru mine. Încă te mai rog, atunci când vei sluji Sfânta Liturghie, să-i pomenesti pe părinţii mei” -si i-a spus numele lor (Preotul Nichita si Maria⁷⁸). „Cum poţi tu, o, sfinte, să-mi ceri mie rugăciuni, când tu stai la Tronul ceresc si împlinesti mila lui Dumnezeu faţă de oameni?” A întrebat ieromonahul. „Da, este adevărat,” a răspuns Sf. Teodosie, „dar jertfa adusă la Liturghie este mult mai puternică decât rugăciunea mea.”

De aceea, panahidele, cât si rugăciunile făcute acasă pentru morţi le sunt de folos, căci sunt fapte bune făcute spre pomenirea lor, cum ar fi pomeni si daruri duse la biserică. Dar pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei. S-au arătat mulţi morţi si au mai fost si alte întâmplări care arată cât de folositoare este pomenirea morţilor. Mulţi care au murit în pocăinţă, dar cărora nu le-a stat în putinţă să-si dovedească pocăinţaîn timpul vieţii,aufost sloboziţi de chinuri siau

Înainte de această vedenie nu se cunosteau aceste nume. La câţiva ani după canonizare, s-a găsit în mânăstirea în care fusese stareţ, cartea de pomeniri a Sfântului Teodosie, care a adeverit aceste nume si au întărit vedenia. Vezi Viaţa Bătrânului Alexei în Pravoslavni Blagovestnik, San Francisco, 1967, nr. 1 (în lb. rusă).

dobândit odihna. În Biserică sefacmereurugăciuni pentru odihna morţilor, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în rugăciunile care se fac în genunchi la vecernie, existăchiar o rugăciune anume„pentru cei din iad”.

Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare, în Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar si după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi însine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim iesirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca si cum slava ei a trecut deja, si să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, asa cum jertfim Trupul si Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea vesnică, pentru că ea ne arată taina morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273).

Sfântul Grigorie dă câteva exemple de morţi care s-au arătat celor vii, cerându-le sau mulţumindu-le pentru săvârsirea Liturghiei pentru odihna lor. De asemenea, odinioară, un întemniţat, a cărui femeie îl crezuse mort, si pentru care ea a dat pomelnic la Liturghie în unele zile, s-a întors din temniţă si i-a povestit ei cum fusese eliberat din lanţuri în unele zile -tocmai în zilele când i se făcuse Liturghia (Dialoguri IV:57, 59, pag. 267, 270).

Protestanţii socotesc în general rugăciunea Bisericii pentru morţi ca fiind cumva nepotrivită cu nevoia aflării mântuirii, mai înainte de toate, în această viaţă: „Dacă poţi fi mântuit de Biserică după moarte, atunci de ce să te mai ostenesti să lupţi sau să găsesti credinţă în această viaţă? Să mâncăm, să bem si să ne veselim …” De bună seamă, nimeni, dintre cei care au mărturisit o asemenea filosofie, nu a dobândit vreodată mântuire prin rugăciunea Bisericii, si este limpede că asemenea dovadă este destul de nefirească, si chiar făţarnică. Rugăciunea Bisericii nu poate mântui pe oricine care nu doreste mântuire sau nu s-a ostenit din greu pentru mântuire, de-a lungul vieţii. Într-un fel, se poate spune că rugăciunea Bisericii sau a crestinilor singuri pentru un om mort este doar un alt sfârsit al vieţii acelui om: nu se vor face rugăciuni pentru acela, dacă el nu a făcut ceva în timpul vieţii sale pentru a însufleţi asemenea rugăciune după moartea sa.

Sfântul Marcu al Efesului vorbeste de asemenea despre rugăciunea Bisericii pentru morţi si îmbunătăţirea pe care o aduce în starea lor, dând exemplul rugăciunilor Sfântului Grigorie Dialogul pentru împăratul roman Traian -o rugăciune însufleţită de o faptă bună a acestui împărat păgân. (Vezi mai jos, Anexa I).

CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI

Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi si să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, si mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii si pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun si mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, si mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneste pe calea sălasurilor vesnice. Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune.

Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el si este recunoscător celor care le fac si este duhovniceste alături de aceia.

O, rude si apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos si cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului si a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-aufost apropiaţi siau murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră atuturor,seaflă aceeasi cale, si cât vom dori si noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim si noi milostivi faţă de cei morţi.

De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la iesirea sufletului”, care se citesc tuturor crestinilor după moarte.Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, si să secitească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles cătrebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi si la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi în acelasi timp, primiţi, dacă se propune, săvârsirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelasi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, si din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile si chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca si la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, si de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic.

Să neîngrijim de ceicareauplecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.

ÎNVIEREA TRUPULUI

Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârsit, si vor răsări zorile vesnicei Împărăţii a lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în vesnicie cu Hristos Cel nemuritor si nestricăcios. Atunci, bucuria si slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul. Dar cei care nu au primit mântuirea pentru care Hristos a venit pe pământ, ca să o dea lumii, vor fi vesnic chinuiţi în iad -dimpreună cu trupurile lor înviate. Sfântul Ioan Damaschin, în ultimul capitol al cărţii sale, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, istoriseste bine cea din urmă stare a sufletului după moarte:

„Şi noi credem în învierea morţilor, pentru că va fi una cu adevărat, va exista o înviere a morţilor. Acum, când vorbim de înviere, înţelegem o înviere a trupurilor. Căci învierea este o ridicare din nou a celui care a căzut. Dar, dacă sufletele sunt nemuritoare, cum se vor ridica ele din nou? Dacă moartea se defineste ca o despărţire a sufletului de trup, învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul, si ridicarea din nou a fiinţei care pierise si căzuse. De aceea, chiar trupul care este stricăcios si pieritor, se va înălţa nestricăcios. Căci Cel Care la început a făcut trupul din ţărâna pământului, nu este neputincios să-l ridice din nou, după ce acesta a pierit si s-a întors iarăsi în pământul din care a fost luat prin hotărârea Ziditorului său ….

Acum, dacă sufletul ar fi ales singur să intre în războiul pentru fapta cea bună, si cununa ar primi-o de unul singur. Dar dacă el singur s-a lăsat în voia dezmierdărilor, el singur va fi osândit întru dreptate. Cu toate astea, fiindcă sufletul nu a urmat fără trup nici fapta cea bună, nici patima, va fi drept pentru suflet si trup ca să primească răsplata împreună ….

Asadar, cu sufletele noastre unite din nou cu trupurile noastre, care se vor face nemuritoare si vor alunga stricăciunea, ne vom ridica din nou si vom sta înaintea scaunului lui Hristos, la judecata cea înfricosătoare. Iar diavolul, împreună cu dracii săi, si cu omul său, adică Antihrist, si necredinciosii, vor fi aruncaţi în focul cel vesnic, care nu va fi un foc material, asa cum suntem obisnuiţi, ci un foc asa cum numai Dumnezeu poate să stie. Şi cei care au făcut bine, vor străluci ca soarele împreună cu îngerii, într-o viaţă vesnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L si fiind văzuţi de El pururea, bucurându-se de o fericire nesfârsită care vine de la El, si lăudându-L, dimpreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt în vecii vecilor nesfârsiţi. Amin.”⁷⁹