Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr. S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii.
În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul. Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos.
Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească.Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.
Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească. Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor. Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai! dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.
***
Iubiţii mei! Evanghelia zice că atunci când, odată, de departe, zece oameni leproşi L-au văzut pe Hristos, au început să strige: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Şi Domnul i-a vindecat. Dar nici noi, câţi credem în Hristos, nu trebuie să ne ascundem sentimentele şi credinţa noastră, ci să ne înălţăm glasul nostru şi să-L mărturisim pe Hristos; nicio putere să nu poată să ne închidă gura; pretutindeni şi întotdeauna să propovăduim şi să-L mărturisim pe Hristos şi Credinţa Ortodoxă. Aşa se va vindeca lumea de lepra păcatului şi de rătăcire. Cuvântul lui Hristos este un medic atotputernic. Acest cuvânt a lui Hristos l-a propovăduit şi Sfântul Maxim cu un curaj neabătut. A fost unul din cei mai curajoşi propovăduitori şi mărturisitori ai Ortodoxiei. Pe el să-l imităm şi noi în aceşti ani grei în care trăim.
(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”)