Cum vorbesc GRECO – CATOLICII despre Sinodul de la FERRARA – FLORENTA (1438-1439) si Sfantul MARCU EUGENICUL al Efesului

Foto: http://www.aparatorul.md/sfantul-marcu-evghenicul-mitropolitul-efesului-facatorul-de-minuni/

Iata ce putem citi la http://www.bru.ro/istorie/cat-si-ort-capitolul-7/

Împăratul bizantin Manuil II (1391-1425) îi spune, pe patul de moarte, fiului şi moştenitorului său la tron, Ioan VIII Paleologul, în prezenţa generalului Phrantzes, care ne-a şi păstrat aceste cuvinte: „Fiul meu, noi, cunoscând bine sentimentele necredincioşilor (musulmani n.n.), ştim că ceea ce-i tulbură mai mult este spaima că vom ajunge vreodată la unire cu creştinii din Apus. Dacă această unire s-ar realiza, necredincioşii s-ar aştepta la toate relele pe care li le-ar face apusenii lucrând în favoarea noastră. De aceea, fii totodeauna cu gândul la un sinod de unire, pregăteşte-l mai ales când vrei să-i sperii pe necredincioşi, dar nu întreprinde nimic pentru a-L face să izbutească (sinodul) căci, aşa cum îi cunosc, ai noştri sunt incapabili de a ajunge la unire, la bună înţelegere, la pace şi armonie cu occidentalii. Mai mult, ei ar vrea ca aceia să adopte toate obiceiurile noastre vechi, ceea ce este cu neputinţă şi eu mă tem că între ei şi noi va urma o despărţire şi mai gravă”.107) Aceste cuvinte ale împăratului muribund s-au dovedit a fi cu adevărat profetice. Pe lângă toate încercările de unire, iniţiate atât din Răsărit cât şi din Apus, lipsa de sinceritate a celor mai mulţi dintre participanţii orientali, cu deosebire a grecilor, a fost totdeauna notorie şi, în loc de a ameliora şi atenua discrepanţa creată între cele două mari ramuri ale Bisericii creştine prin marea schismă de la 1054, a adâncit-o şi mai mult. Pentru orientali, unirea nu a fost o preocupare a Bisericii (ne referim cu deosebire la cei din Imperiul bizantin, la greci). Dacă au participat şi ei la diferitele întâlniri dintre Apus şi Răsărit şi la discuţiile pentru unire, au făcut-o mai mult din servilism faţă de cezar, autocratul fiind conducătorul de fapt al Bisericii orientale. Nu excludem, însă, excepţiile, fiindcă şi între greci s-au găsit oameni de bună credinţă care, o dată convinşi, au devenit apărători ai unificării, cu riscul propriei lor vieţi.

Înainte de sinodul de la Ferrara-Florenţa, până azi cel din urmă care a consfinţit unitatea celor două Biserici, unitate care a durat însă atât de puţin, istoria consemnează mai multe încercări de unificare, iniţiate fie din Apus, prin papalitate, fie din Răsărit, unde împăraţii vedeau în faţa unităţii bisericeşti singura posibilitate de salvare a imperiului ce pierdea teren, de la o zi la alta, în faţa ameninţării musulmane.

În 1078, la mai puţin de un sfert de veac de la schismă, papa Grigore al VII-lea a încercat să refacă legăturile păcii cu Bizanţul. Dar, străduinţele sale, ca şi ale împăratului bizantin Mihai VII Ducas Parapinakes (1071-1078), au fost spulberate, în urma detronării acestuia de către Nechifor Botaniates.108)

La 1098, Papa Urban al II-lea (1088-1099) a convocat un sinod unionist la Bari, dar tratativele n-au dus la nici un rezultat.109)

Pe vremea Papei Alexandru al III-lea (1159-1181), împăratul bizantin, Manuel Comnen (1143-1181), a propus unirea Bisericilor, cu condiţia ca papa să-l recunoască pe el de unic împărat al Apusului şi Răsăritului, cu înlăturareaa împăratului romano-german, creaţia papei Leon al III-lea (795-816), la anul 800, cu încoronarea lui Carol cel Mare. Pretenţia împăratului neputând fi acceptată de Roma, unirea a eşuat.

Vrednică de semnalat este trecerea la catolicism a împăratului româno-bulgar, Ioniţă Caloian (1197-1207), cu întregul său imperiu. Însă, cruciada a IV-a, condusă de Balduin de Flandra, precum şi asasinarea lui Ioniţă în 1207, au cauzat, nu după multă vreme, revenirea bulgaro-valahilor în sfera de influenţă a Bisericii răsăritene, când – la 1234 – Bizanţul a confirmat împăratului Asan al II-lea (1218-1241) aceeaşi autonomie bisericească, cu primat, ce o obţinuse şi Ioniţă de la papa Inocenţiu al III-lea.110)

Pe vremea papei Inocenţiu al IV-lea (1243-1254), după lungi şi laborioase tratative, era să se realizeze unirea în condiţiuni mulţumitoare pentru ambele părţi, dar moartea papei şi a împăratului Ioan Vatatzes (1222-1255), întâmplate aproape la aceeaşi dată, a făcut să se spulbere un frumos ideal.111)

Mult mai mult s-a aşteptat de la sinodul al XIV-lea ecumenic, ţinut la Lyon la 1274, pe vremea Papei Grigore al X-lea (1271-1276), la care, printre alţii, au participat doi titani ai Bisericii, Sf. Toma de Aquino şi Sf. Bonaventura. După dezbateri, orientalii, în frunte cu împăratul Mihai VIII Paleologul (1261-1282), au semnat unirea cu acceptarea dogmelorFilioque, Purgatoriul şi primatul papal. De data aceasta cauza unionistă a fost susţinută, cu riscul propriei sale vieţi, de către patriarhul Ioan Beccos. Dar s-a năruit curând, mai ales din cauza surorii împăratului, călugăriţa Eudochia şi a călugărilor, care-i urau pe latini de moarte. Nu avem cunoştinţă ca la acest sinod să fi participat vreo delegaţie a Bisericii româneşti.

O altă încercare de a restabili unitatea Bisericii este cea a călugărului grec Varlaam de Seminara, originar din Calabria bizantină, călugăr la Constantinopol şi mare oponent al lui Grigore Palama şi al palamismului, devenit episcop de Cerace, în Calabria (1342-1348). Acesta, la 1339, a pledat cu multă căldură în faţa papei Benedict al XII-lea (1334-1342) şi a cardinalilor, la Avignon, marea cauză a unirii, cerând ajutor împotriva turcilor şi sinod ecumenic pentru a o discuta, dar Curia papală i-a respins cererea, nevoind a supune unei discuţii dogme considerate definitive.112)

Sinodul de la Constanţa – Konstantz (1414-1418) – azi în Elveţia, la frontiera cu Germania – e convocat de papa Ioan al XXIII-lea cu întreitul scop de a trata causa fidei – ereziile lui Wicliff şi Huss – causa unionis – eliminarea schismei occidentale şi a celei orientale – şi causa reformationis – reformele interne ale Bisericii. La acest sinod a fost trimisă, după întâlnirea de la Snyatin din 1415 dintre regele Poloniei Vladislau Jagello şi domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei, o solie formată din delegaţii a 18 oraşe româneşti, moldovene şi muntene, în frunte cu Grigore Ţamblac, mitropolitul Kievului. Delegat mirean a fost Chirilă.113) Dar, sinodul, ocupându-se mai mult de lichidarea schismei apusene, depunând ca nelegitim pe însuşi papa Ioan al XXIII-lea care l-a convocat, n-a ajuns la rezultatele scontate.

Până la reînceperea discuţiilor reluate, în zilele noastre, între Răsărit şi Apus, cel mai important sinod unionist, cu participarea masivă şi competentă a reprezentanţilor ambelor ramuri ale Bisericii creştine, catolică şi ortodoxă, rămâne cel de la Ferrara-Florenţa din anii 1438-1439.

Împăratul Manuel al II-lea şi ierarhia bizantină duseseră mai dinainte tratative cu Papa Martin al V-lea (1417-1431), în vederea reconcilierii celor două Biserici. Tratativele au fost continuate atât cu următorul papă, Eugen al IV-lea (1431-1447), cât şi cu sinodul din Basel, convocat de papa Martin al V-lea, pentru a realiza unirea cu Răsăritul, dar neterminat din cauza decesului papei. Unii dintre principii apuseni voiau ca unirea să se înfăptuiască prin sinodul de la Basel, fără concursul noului papă, Eugen al IV-lea, căruia-i erau ostili, ba chiar au ales un antipapă, pe Amedeo, duce de Savoia sub numele de Felix al V-lea. Dar, bizantinii, în frunte cu împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, bine informaţi asupra stărilor din Apus, într-un sinod pregătitor ţinut în 1437 la Constantinopol, au hotărît să angajeze tratativele cu Papa Eugen al IV-lea, nu cu sinodul de la Basel. Papa s-a obligat să suporte toate cheltuielile de dus şi întors ale orientalilor şi întreţinerea întregii lor delegaţii pe timpul tratativelor, indiferent dacă acestea vor duce sau nu la unirea Bisericilor. Între delegaţii Bisericii răsăritene, în afară de împărat şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului, au mai fost reprezentanţii celorlalte patriarhii orientale şi anume: patriarhul Alexandriei a fost reprezentat de Antonie, mitropolitul Heracleei şi de protosincelul constantinopolitan Grigore Mammas; patriarhul Antiohiei – de mitropoliţii Marcu Evghenikos al Efesului şi Izidor al Kievului, iar patriarhul Ierusalimului – de Dionisie de Sardes. Au mai fost şi mulţi mitropoliţi şi episcopi, printre care şi Damian, mitropolitul Moldovei, însoţit de vicarul său, protopopul Constantin. Din delegaţia Moldovei mai făceau parte boierul Neagoe şi alţi cinci însoţitori. Împreună cu restul demnitarilor bisericeşti şi mulţi călugări, Orientul a prezentat o delegaţie de 700 persoane.

Sinodul a început la Ferrara. Primele tratative s-au referit la probleme de protocol privitoare la aşezarea tronului imperial în biserică şi a celor două delegaţii, la care împăratul ţinea atât de mult. Deschiderea festivă a avut loc în catedrala „Sfântul Gheorghe” la 8 aprilie 1438. Patriarhul Iosif, fiind bolnav, n-a participat la deschidere, dar a trimis o gramatăredactată în greacă şi latină, prin care aproba participarea ierarhilor săi la sinodul pe care-l recunoaşte ecumenic. După gramată s-a citit în două limbi bula papei de convocare şi deschidere a sinodului. Lucrările au demarat greu, numai după ce împăratul a îngăduit delegaţiei orientale să abordeze, mai întâi neoficial, privat, discuţiile asupra Purgatoriului şi primatului sau rolului papei în guvernarea Bisericii. Discuţiile iniţiale s-au purtat într-o comisie compusă din câte zece greci şi zece latini. Dintre greci, cei mai importanţi au fost Marcu Evghenikos, mitropolitul Efesului, neînduplecat inamic al unirii, Visarion, mitropolitul Niceei, devenit după tratative fervent adept al unirii şi Silvestru Syropulos, arhidiacon şi mare ecleziarh, care ne-a lăsat în Memoriile sale un istoric al tratativelor. Purtătorii de cuvânt ai delegaţiei orientale au fost şi ei stabiliţi de împărat, numai din Marcu al Efesului şi Visarion al Niceei. Dintre latini menţionăm pe cardinalul Giuliano Cesarini şi Capranica, Andrei Chrysoberges, arhiepiscop latin de Rodos, dominican, Ioan Torquemada, dominican şi el, şi Ambrosio Traversari, superiorul general al Camaldulenzilor. Din discuţiile purtate s-a putut constata de la început că, cu puţine excepţii, reprezentanţii Bisericii bizantine, departe de a fi fost stăpâniţi de spiritul înţelegerii şi de dorul împăcării frăţeşti, au venit la sinod roşi de ranchiune şi prejudecăţi atavice, mai mult la cererea bazileului. Ei s-au născut, au crescut, au trăit şi au venit dintr-o lume în care atmosfera era foarte încărcată împotriva latinilor, „unde clerul în subordine atâţa mulţimile împotriva Romei celei vechi, ţinându-le în febră continuă şi favorizând această atmosferă de demenţă colectivă, care a contribuit şi ea la descompunerea generală”.114) Influenţat de o asemenea atmosferă a dialogat cu Apusul mitropolitul Efesului. Discuţiile de la Ferrara despre Purgatoriu, purtate o lună şi jumătate, n-au dus la nici un rezultat.

În vara anului 1438 s-a produs printre delegaţii orientali o agitaţie şi o nemulţumire, înfricoşându-se cu deosebire de ciuma ce bântuia la Ferrara şi care a făcut ravagii mai ales în delegaţia rusă, sosită la 15 august 1438 în frunte cu Izidor, mitropolitul Kievului (circa 100 de persoane). Datorită acestui flagel, precum şi faptului că cei mai mulţi dintre principii şi suveranii sinodului de la Basel, aşteptaţi de împărat pentru a trata şi cu ei problema ajutoarelor împotriva turcilor, s-au întors către sinodul de la Ferrara şi papa Eugeniu al IV-lea, grecii au cerut împăratului să aprobe începutul oficial al discuţiilor teologice, pentru a depăşi caracterul privat de până atunci. S-a convenit să se ţină trei şedinţe publice pe săptămână, în sala mare a palatului ducal, unde îşi avea papa reşedinţa. Pentru orientali, purtătorii de cuvânt au rămas în continuare aceiaşi: Marcu Evghenikos al Efesului şi Visarion al Niceei. Delegaţia Romei a fost condusă de cardinalul Cesarini. A urmat la discuţie Filioque, atât ca dogmă, purcederea Sfântului Spirit şi de la Fiul, cât şi adaosulFilioque, la simbolul credinţei. După patrusprezece şedinţe ţinute la Ferrara asupra adausului Filioque, unii dintre delegaţii greci au rămas impresionaţi de argumentarea latinilor şi clătinaţi în convingerea lor tradiţională. Între aceştia, cei dintâi au fost: Visarion al Niceei, Izidor al Kievului şi chiar Gheorghe Scholarios, viitor patriarh (sub turci); acesta, însă, şi-a schimbat mai târziu convingerea, din mândrie şi interes, supărat că n-a fost şi el promovat cardinal cum fuseseră cei dintâi doi. Marcu din Efes a rămas exponentul permanent al opozanţilor. La 10 ianuarie 1439, în şedinţa publică ţinută în catedrala „Sfântu Gheorghe” din Ferrara, s-a citit decretul papei pentru transferarea sinodului la Florenţa. Aici au continuat discuţiile. Asupra purcederii Sfântului Duh s-au purtat – ca de altfel în toate problemele – discuţii foarte aprinse pro şi contra. În şedinţa a şasea, după un lung dialog între Marcu din Efes şi Ioan de Montenero, superiorul provincial al dominicanilor din Lombardia, unul dintre delegaţii latini, acesta a încheiat cu următoarea declaraţie: „D-voastră, grecii, se pare că aveţi frică să primiţi învăţătura noastră, fiindcă credeţi că noi atribuim două cauze Sfântului Duh. Să nu vă fie teamă de aceasta. Biserica romană n-a greşit niciodată (în credinţă) şi nu greşeşte nici acum. Duhul Sfânt n-are decât o singură cauză. Tatăl este începutul Fiului şi al Duhului Sfânt, dar Fiul, având aceeaşi natură cu Tatăl, din cauza acestei naturi comune contribuie şi el la purcederea Duhului Sfânt, dar formează împreună cu Tatăl un singur principiu, o singură cauză a purcederii lui. Duhul Sfânt, deci, nu are două cauze ci numai una”.115) Această declaraţie care a produs o mare uşurare între greci a fost reluată, susţinută şi dezvoltată în şedinţa următoare, de către acelaşi reprezentant apusean, cu argumente din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi răsăriteni şi apuseni, dând o replică argumentelor lui Marcu din Efes, care, din păcate, nu a mai participat la această şedinţă, nici el şi nici Anton al Heracleei, alt adversar înverşunat al latinilor şi al unităţii Bisericii, fiind opriţi de împărat pentru a nu se mai lungi discuţiile. În schimb, asupra argumentelor expuse şi a discuţiilor purtate, ne-au rămas aprecierile celor doi reprezentanţi de seamă ai grecilor, Visarion al Niceei şi Gheorghe Scholarios. Visarion conchide: „Latinii au produs nu numai texte ale Părinţilor apuseni, ci o sumedenie din Părinţii noştri răsăriteni, la care noi nu aveam nimic de răspuns decât că sunt alterate, falsificate de ei. Ei au produs pe Epifanie al nostru, care în mai multe rânduri a spus că Spiritul iese de la Tatăl şi de la Fiul. Textele sunt false, am răspuns. Ei ne-au citat textele lui Vasile către Eunomie, noi am răspuns: interpolate. Ei au adus mărturii pe Părinţii apuseni, noi, ca răspuns, aveam numai: falsificări. După mai multe zile de reflexii şi consfătuiri, noi nu găseam ce să le răspundem… cărţi sau Părinţi care să fie în contrazicere cu ce spuneau ei (latinii) nu puteam produce, nu ne rămânea decât să tăcem”.116) Iată şi un fragment din cuvântul lui Gheorghe Scholarios, ţinut grecilor la Florenţa, despre nevoia de a salva Constantinopolul:„Latinii au combătut minunat pentru credinţa lor. Ei au adus mărturia celor şase Părinţi comuni ai Bisericii, dintre cei mai învăţaţi şi mai sfinţi, cărora nimeni în lume nu li s-ar putea opune… Aceştia, în esenţă, spun acelaşi lucru, dacă li se consideră cuvintele cu spirit de adevăr şi de înţelepciune… Tot ce spuneau ei(latinii) era drept şi ca izvorît din Scriptură şi din Sfinţii Părinţi. Din partea noastră nu li s-a obiectat nimic la ce ei să nu fi răspuns cu înţelepciune, mărinimie şi adevăr; nici un sfânt nu li se opune în mod evident… Cine ar putea spune că latinii vreau să distrugă credinţa şi să corupă teologia Sfintei Treimi propusă de Sfinţii Părinţi? Ar fi ridicol a susţine aşa ceva”.117) Marcu din Efes, însă, a rămas neclintit: „Cuvintele Părinţilor latini şi ale marilor învăţători occidentali, care spun că Fiul e cauza Spiritului Sfânt, nu le voi recunoaşte niciodată, căci ele n-au fost traduse în limba noastră, nici n-au fost aprobate de sinoadele ecumenice; eu nu le admit şi presupun că ele sunt falsificate şi interpolate”118) (sublinierile ne aparţin).

Discursurile lui Visarion al Niceei şi Gheorghe Scholarios, susţinuţi de Dorotei al Mitylenei, Izidor al Kievului şi alţii, au răzbit rezistenţa multor delegaţi orientali, determinându-i să adere la părerea latinilor, cea a Sfinţilor Părinţi latini şi greci, veneraţi de întreaga Biserică. Numai inimile lui Marcu din Efes şi Anton al Heracleei au rămas de piatră.

Discuţiile privitoare la celelalte puncte de dezbinare s-au purtat, la fel, pe muchie de cuţit. Astfel, au fost reluate discuţiile privitoare la Purgatoriu, adausul Filioque la simbolul credinţei, la materia Euharistiei şi la epicleză. Până la sfârşit, grecii au recunoscut existenţa Purgatoriului ca loc intermediar, unde sufletele se curăţesc înainte de a fi primite în Rai, fără să precizeze dacă acolo suferă chinuri prin foc. Cu privire la adausul la simbolul credinţei a lui Filioque, deşi au admis dogma de purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul, nu vor admite niciodată ca acest adaus să fie introdus în simbol. Recunosc, însă, că Biserica romană a avut motive speciale pentru adausul Filioque, cauzate de unele erezii ivite în Apus. Ca materie a Euharistiei s-au declarat că atât pâinea dospită, cât şi azima sunt materii valide, dar au cerut şi s-au hotărît să-şi urmeze fiecare tradiţia de până acum. La epicleză n-au voit sub nici o formă să cedeze, dar latinii au dovedit că, până la Sfântul Vasile cel Mare, liturghiile apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi s-au făcut fără epicleză. Dar, în sfârşit, s-a hotărît şi latinii s-au mulţumit cu o declaraţie solemnă, care să o facă grecii înainte de semnarea decretului final de unire şi să confirme astfel că, pentru prefacerea pâinii şi a vinului, sunt suficiente cuvintele Domnului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…” şi „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…”

După dezbateri furtunoase privitoare la primatul papal, în concluzie orientalii – grecii – au recunoscut în papa peSupremul Pontif, Vicar al lui Hristos, păstorul şi învăţătorul întregii turme a lui Hristos, care conduce şi guvernează Biserica lui Dumnezeu, însă fără a prejudicia privilegiile şi drepturile patriarhilor orientali a căror serie s-a stabilit astfel: al Constantinopolei al doilea, după papa, apoi al Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Din păcate, patriarhul Iosif al Constantinopolei, bolnav pe tot timpul tratativelor, la 10 iunie 1439 a încetat din viaţă, cu o lună înainte de închiderea sinodului, în comuniune cu Biserica Romei, unul dintre sincerii susţinători ai unirii. A fost înhumat în biserica „Santa Maria Novella” din Florenţa.

Sinodul a luat sfârşit fără învingători şi fără învinşi. DECRETUL DE UNIRE din 6 iulie 1439 a consemnat acest atât de important act, care rămâne mărturie istorică şi dovada de netăgăduit că au existat oameni de bine în ambele Biserici, care s-au străduit să traducă în viaţă dorinţa Mântuitorului de a se realiza „o turmă şi un păstor”.

Textul decretului a fost scris pe un pergament, în două coloane, la stânga în limba latină şi la dreapta în limba greacă. Sub textul latin a semnat papa, cardinalii şi întreaga delegaţie apuseană, în total 115 semnături ale latinilor. Sub textul grecesc a semnat împăratul: „Eu în Hristos Domnul, credinciosul împărat şi singurul domnitor al romanilor, Paleologul am subscris”, urmat de reprezentanţii celor patru patriarhate orientale, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, arhiepiscopi, episcopi şi prelaţi inferiori. În locul al 13-lea după împărat a semnat, în limba greacă,„Smeritul mitropolit al Moldovlahiei şi reprezentant al celui de Sebaste, DAMIAN, mulţumit am subscris”. În locul al 12-lea, între neepiscopi, a semnat, tot în limba greacă, „Protopopul CONSTANTIN şi vicar al celui de Moldovlahia, am subscris”.

Pe tot timpul cât delegaţia orientală ducea tratative cu Apusul, acasă nu înceta propaganda şi instigaţia antiunionistă, susţinută, îndeosebi, de călugării greci, care antrenau întreaga masă de credincioşi împotriva unirii. Fratele mitropolitului Marcu din Efes, Ioan, plecat de la Florenţa înainte cu şase luni de încheierea lucrărilor sinodului, a răspândit la Constantinopol tot felul de ştiri alarmante. La întoarcerea spre casă, delegaţia orientală s-a oprit pe drum la Corfu, Methone şi Euboea, unde ierarhii greci au celebrat împreună cu latinii, fapt care a produs un mare scandal şi indignare între grecii localnici. Marcu din Efes şi Anton al Heracleei n-au stat nici ei cu mâinile în sân. Au boicotat pe noul patriarh Mitrofan II, ales la 2 mai 1440, în locul lui Iosif II, decedat la Florenţa. Enciclicei unioniste a noului patriarh îi răspunde Marcu din Efes printr-o contra-enciclică de mare influenţă asupra credincioşilor de rând şi a mulţimii de călugări, inculţi, habotnici şi infestaţi până la saturaţie de ură antilatină. Nici Gheorghe Scholarios şi nici cel de-al doilea patriarh unionist, Grigore Mammas, cu toate argumentele folosite, n-au reuşit să combată propaganda antiunionistă a lui Marcu din Efes, care considera şi pleda despre sine ca despre o victimă şi martir al adevărului. Încep să se lepede de unire şi unii dintre cei care au semnat-o la Florenţa, iar patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, într-un sinod ţinut la Ierusalim la 1 aprilie 1443, condamnă şi ei unirea. Dar, cea mai crâncenă lovitură – deşi indirectă împotriva unirii – a fost înfrângerea creştinilor în 1444, la Varna, în faţa otomanilor, armatele creştine fiind conduse de românii Ioan Huniade şi Vlad Dracul, iar la 1448, a doua înfrângere a lui Ioan Huniade i-a produs împăratului Ioan VIII Paleologul o aşa mare supărare şi disperare că s-a stins din viaţă. A fost aşezat în mormânt fără slujbă religioasă, în gropniţa imperială a mănăstirii Pantocrator din Constantinopol. În 1445 s-a lepădat de unire şi Gheorghe Scholarios, călugărit sub numele Ghenadie, supărat pe papa că nu l-a făcut şi pe el cardinal. El va fi întâiul patriarh constantinopolitan sub turci, dar cu preţul unei ruşinoase trădări. Izidor, mitropolitul Kievului, plecat din Florenţa, după sinod, spre patrie, ca legat apostolic pentru Lituania, Rusia şi Polonia, mergând la Moscova cu un mesaj al papei pentru ducele Vasile, a fost arestat şi abia a scăpat prin evadare şi s-a refugiat la Roma, unde papa l-a răsplatit cu pălăria de cardinal. „Aşa s-a năruit o operă clădită cu multă trudă, sacrificiu şi iubire de Biserică din cauza secularei uri şi antipatii a grecilor contra latinilor…”119)

În Moldova se crease de mult timp o situaţie favorabilă răspândirii catolicismului. Înmulţirea credincioşilor catolici şi adeziunea unor personalităţi de seamă la catolicism, ca Laţcu Vodă, ca şi preţuirea Bisericii Romei din partea altor voievozi, ca Muşatinii şi Alexandru cel Bun, au creat condiţii favorabile apariţiei şi menţinerii timp îndelungat a episcopiilor catolice de la Milcovia, Siret şi Baia. O atmosferă pro-catolică o probează, în continuare, în Moldova,scrisorile papei Eugen al IV-lea, adresate în 1436 mitropolitului Grigore, apoi participarea delegaţiei la sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa, precum şi păstrarea oficială, în Moldova, a unirii după sinod.

Cele două scrisori adresate de papa lui Grigore, „mitropolitul Moldovlahiei”, sunt datate din 10 şi 11 martie 1436. Din ele este greu a fixa cu precizie data convertirii lui Grigore la Catolicism, căci întâia din scrisorile citate zice numai „în vremurile din urmă”, retroactis temporibus, iar în a doua, „nu de mult”, novissime; papa acordă mitropolitului puterile cele mai întinse pentru a uni cu Biserica romană pe „valahi, bulgari şi moldovlahi”, Valachos, Bulgaros et Moldovlachos care se găsesc în Ungaria şi la hotarele regatului. În acelaşi timp îi dă un salv-conduct spre a se putea duce liber în mai multe părţi ale lumii pentru a răspândi credinţa catolică… Grigore dispare din istorie în 1436 sau 1437 şi lasă urmaşului său, Damian, menirea să facă pregătirile mai apropiate pentru participarea la soborul de la Ferrara-Florenţa”.120) Despre mitropolitul Damian trebuie să reţinem că, la Florenţa, a semnat decretul de unire al sinodului, adăugând după nume: „mulţumit am semnat”. Am revenit asupra acestui post scriptum la semnătura mitropolitului Damian, fiindcă unii afirmă că ar fi semnat silit, fie de papa, fie de împărat, afirmaţie inexactă împotriva căreia pledează activitatea mitropolitului Moldovei de după sinod. Întors acasă a rămas în comuniune cu Roma până la sfârşitul vieţii. Semnătura lui Damian de pe hotărîrile sinodului din Constantinopol din 1450, care a respins unirea, semnătură ce ar fi fost depusă prin delegat – prin mijlocirea lui Macarie, episcopul Nicomediei – nu poate fi socotită ca probă concludentă, atâta timp cât actele numitului sinod sunt declarate de mulţi istorici false, impostură ulterioară în sprijinul anulării unirii.121) Foarte probabil că Damian murise înainte de 1450, prin 1446-1447. Este sigur că el a fost urmat în scaunul mitropolitan de la Suceava de către un alt mitropolit unionist, pe nume Ioachim. Dar, cum Ioachim este transferat de împăratul Ioan VIII Paleologul, la 15 noiembrie 1447, de la Agatopole (azi Athopol în Bulgaria) la mitropolia Moldovei, putem conchide că la acea dată Damian era mort şi, deci, semnătura lui pe actele sinodului separatist din 1450 de la Constantinopol, prin pretinsa delegaţie, e lipsită de orice valoare.

Din păcate, pe timpul arhipăstoririi mitropolitului Ioachim, în urma fricţiunilor politice pentru ocuparea tronului Moldovei, problema religioasă fiind strâns legată de cea politică, biruind de data aceasta şi aici fracţiunea separatistă, Ioachim a trebuit să părăsească Moldova, căutând adăpost în Polonia, după cum reiese din cele două scrisori date din Cracovia şi datate doar „Sandomir 16 aprilie” fără a se menţiona anul, atribuite numitului cardinal Zbigniev Olesnicki, episcop de Cracovia (-1455) şi adresate una papei şi alta Consistoriului cardinalilor din care rezultă că „kir Ioachim, episcop de Suceava în Moldova, fiind gonit din scaunul său împreună cu cei care, urmând învăţăturilor sale, mărturisesc aceeaşi normă a credinţei adevărate… el a încercat cu bărbăţie să aducă popoarele încredinţate orânduirii sale pe cărările ortodoxiei catolice, asigurându-le că pentru dânsele e nevoie de mântuire, de a rămâne credincioase unirii încheiate în soborul ecumenic de la Florenţa între Bisericile latină şi greacă şi că trebuie să recunoască de tribunal unic pe cel al succesorului lui Petru, care este în acelaşi timp şi vicarul lui Isus Hristos”.122) În confirmarea pastoraţiei mitropolitului Ioachim la Suceava vorbesc şi scrierile rămase de la el: Enciclica scrisă în limba greacă, adresată „creştinilor unde s-ar afla, ierarhi, ieromonahi, egumeni, călugări, preoţi şi tot blagoslovitul norod al Domnului”, semnată de mitropolitul Moldovlahiei Ioachim„prin care îndemna pe toţi să primească şi să ajute cu dragoste creştinească pe cei fugiţi din Constantinopol, în urma căderii acestuia sub turci (29 mai 1453)” şi un „canon la preacinstita adormire a Maicii Domnului cu însemnarea că este facerea smeritului mitropolit al Moldovlahiei Ioachim”.123)

Atât timp cât unioniştii s-au menţinut la Constantinopol, s-au menţinut şi în Moldova. Nu mult după depunerea şi alungarea patriarhului Grigore Mammas, urmând şi căderea Constantinopolului sub turci, a fost silit şi mitropolitul Ioachim să plece. A fost urmat de Teoctist, bulgar de neam, fost diacon al fanaticului Marcu din Efes, recomandat de Ohrida, îndoctrinat până în măduva oaselor de fobia antilatină. A venit în Moldova cu preoţi slavoni şi cu hotărîrea de a îngropa ultimele elemente de cultură romană, grafia latină, care a răzbit în unele locuri în lupta cu cirilicele introduse de slavo-bulgari în Biserică şi în cultura românească. Despre el spune Dimitrie Cantemir că, realizând timpul definitiv al slavonismului „prin acest zel prea mare şi fără timp, el s-a făcut primul urzitor al barbariei în care geme astăzi Moldova”.124) Cu toate acestea, până azi, adeziunea Bisericii româneşti din Moldova la hotărîrile sinodului unionist de la Florenţa, confirmată prin semnăturile mitropolitului Damian şi a vicarului său, protopopul Constantin, nu a fost revocată de vreun sinod local al Bisericii moldovene. Încercările unor istorici de a crea un asemenea sinod nu pot fi luate în considerare.