X

Sfântul Vasile cel Mare – Omilie ce combate necredincioșii ce zic că “Dumnezeu este autorul relelor”

Image result for Sfantul Vasile cel Mare

Vă invităm să ne urmăriți pe o altă pagină de Facebook, căci cea veche este inutilă fiind obturată de algoritmii lui Zuckerberg. Noua pagină poate fi accesată AICI.

I

Multe sînt felurile învăţăturilor ; ne-au fost arătate prin David, sfântul psalmist de Duhul, Care a lucrat prin el. Uneori profetul David ne istoriseşte propriile sale suferinţe, spanîndu-ne că a suferit cu bărbăţie necazurile abătute asupra lui, iar, prin exemplul său, ne lasă o învăţătură învederată de răbdare, ca atunci cînd spune : «Doamne, pentru ce s-au înmulţit cei ce mă prigonesc ?» [1]; alteori ne arată bunătatea lui Dumnezeu şi iuţeala ajutorului Lui dat celor care-L caută cu adevărat, zicînd : «Cind Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele» [2], rostind cuvinte care au aceeaşi putere ca şi cele ale profetului Isaia, care zice : «Încă grăind tu, va zice : «Iată aici sînt» 3, adică : «N-am terminat de a-L chema, că Dumnezeu m-a şi auzit înainte de sfîrşitul chemării mele». Iarăşi David, aducînd rugăciuni şi cereri lui Dumnezeu, ne învaţă chipul în care păcătoşii trebuie să-L îmblînzească pe Dumnezeu : «Doamne, nu cu mînia Ta să mă mustri, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi» [4]. în Psalmul al doisprezecelea arată prelungirea încercării, cînd spune : «Pînă cînd, Doamne, mă vei uita pînă în sfîrşit ?» [5]. Şi în tot psalmul acesta ne învaţă să nu ne descurajăm cînd sîntem în necazuri, ci să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi să ştim că Dumnezeu, prin o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri hotărînd măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare. După ce David a spus : «Pînă cînd, Doamne, mă vei uita pînă în sîîrşit ?» şi: «Pînă cînd îţi întorci faţa Ta de la mine ?» [6], se îndreaptă îndată spre răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care, dacă au o mică piedică în viaţă, nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep îndată să se îndoiască în mintea lor, întrebîndu-se dacă există un Dumnezeu, Care poartă grijă de cele de aici, dacă vede viaţa fiecăruia, dacă împărţeşte fiecăruia după merit. Apoi, cînd văd că situaţia lor nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gîndul cel rău şi hotărăsc în inimile lor că nu există Dumnezeu : «Zis-a cel nebun Intru inima sa: «Nu este Dumnezeu» [7]. înfigîndu-se, deci, acest gînd în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină seama de nimic. Dacă nu este cineva care să conducă lumea, dacă nu este cineva care să răsplătească după merit cele săvîrşite în viaţă, cine-i mai poate împiedica să asuprească pe sărac, să ucidă pe orfani, să omoare pe văduvă ,şi pe străin, să facă orice faptă nelegiuită şi să se murdărească cu patimi necurate şi iticăloase şi cu toate poftele dobi-toceşti ? De aceea David, ca o urmare a ideii că nu există Dumnezeu, a adăugat: «Stricatu-s-au şi urîţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor» [8]. Că e cu neputinţă ca cei ce se îndepărtează de calea cea dreaptă să nu aibă în sufletele lor boala uitării de Dumnezeu.

II

Pentru ce popoarele păgîne au fost lăsate în seama minţii lor rătăcite şi fac cele ce nu se cad ?[9] Nu penitru că au spus : «Nu este Dumnezeu» ? Pentru ce au căzut în patimi ruşinoase, pentru ce femeile au schimbat întrebuinţarea firească a firii î.n una împotriva firii, iar bărbaţii au săvîrşit lucruri ruşinoase cu bărbaţii ? [10] Nu pentru că au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în închipuiri de pasări, de animale cu patru picioare şi de tîrîtoare ? 11 Cu adevărat, deci, cel care spune că «nu este Dumnezeu» este nebun, lipsit de minte şi de înţelegere.

Asemănător acestuia şi tot atît de nebun este şi acela care spune că Dumnezeu este autorul relelor. Spun că amîndoi săvîrşesc un păcat tot atît de mare, pentru că amîndoi tăgăduiesc pe Cel Bun: unul spu-nînd că nu există Dumnezeu, iar celălalt hotărînd că Dumnezeu nu este bun. Dacă Dumnezeu este cauza relelor, atunci e evident că nu e bun şi deci şi o afirmaţie şi alta duc tot la ităgăduirea existenţei lui Dumnezeu.

De unde bolile ? se întreabă ei. De unde morţile premature ? De unde distrugerile complete ale oraşelor ? De unde naufragiile, războaiele, ciuma? Acestea sînt rele, spun ei, şi sînt toate fapte ale lui Dumnezeu. Deci pe cine altul putem socoti pricinuitor al acestor rele, dacă nu pe Dumnezeu ?

Haide, dar, pentru că am dat de o problemă mult dezbătută, să încercăm să-i dăm o explicaţie clară şi lipsită de confuzie, după oe vom pune mai întîi ca bază a discuţiei un principiu recunoscut de toată lumea, cercetînd această problemă cu cea mai mare grijă.

III

Un lucru trebuie să avem precis în minţile noastre, că odată ce sîntem făptura bunului Dumnezeu, că odată ce sîntem păziţi de El, Care rînduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una din suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător ; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună.

Morţile vin de la Dumnezeu ; dar, moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pămînt este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. începutul şi rădăcina păcatului stă în nai şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să nu avem nici o suferinţă, dacă ne-am îndepărta de viciu ; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsalt ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca că n-am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre ?

Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine.

Răul în sine depinde de noi, de pildă : nedreptatea, desfrînarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi toate patimile înrudite cu ele, care întinează sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea.

Răul raportat la noi provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă : boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă. Fiecare din aceste rele sînt aduse asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpîn spre folosul nostru. Se ia bogăţia celor care au întrebuinţat-o rău, ca să strice unealta cu care săvîrşeau nedreptate ; trimite boală celor cărora le este mai de folos să le fie mădularele legate decît să le aibă slobode, spre a ne îndepărta de păcat; aduce moarte cînd se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu l-a fixat dintru început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia din noi. Foametea, seceta, ploaia prea multă sânt plăgi obşteşti abătute asupra oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi, cînd răutatea lor a depăşit orice măsură. După cum doctorul este un binefăcător chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului (că poartă război bolii, nu bolnavului), tot aşa Dumnezeu este bun, cînd prin pedepse date unora se îngrijeşte de mîntuirea tuturora. Nu acuzi pe doctor cînd pe unele din mădularele tale le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul din trup, ci îi mai dai şi bani şi-l numeşti mîntuitorul tău, pentru că a oprit boala într-o mică parte a trupului înainte de a se întinde în tot corpul. Dar cînd vezi că un oraş se dărîmă peste locuitorii lui din pricina cutremurului sau că o corabie se scufundă în mare cu toţi călătorii, nu zăboveşti să-ţi porneşti limba hulitoare împotriva adevăratului Doctor şi Mîntuitor. Şi totuşi ar trebui să înţelegi că este nevoie de un tratament făcut cu grijă, cînd bolile oamenilor sînt mici şi uşor de vindecat, dar cînd se dovedeşte că bolile lor nu mai pot fi vindecate printr-un tratament obişnuit, atunci este necesară îndepărtarea celor ajunşi nefolositori, pentru ca nu cumva, întinzîndu-se boala, să cuprindă şi pe cei sănătoşi. Aşadar, după cum nu-i de vină doctorul dacă-ţi taie sau îţi arde o parte din trup, ci boala, tot aşa şi distrugerile oraşelor îşi au originea în păcatele oamenilor, care depăşesc orice măsură. Scuteşte, deci, pe Dumnezeu de hulă !

IV

Mi s-ar putea spune :

— Dacă Dumnezeu nu este autorul relelor, pentru ce se spune în Scriptură : «Eu sînt Cel Ce am întocmit lumina şi am făcut întunericul, tăcînd pace şi zidind rele» [12]; şi iarăşi: «S-au pogorlt de la Domnul rele peste porţile Ierusalimului» [13]; şi: «Nu este răutate în oraş, pe care să n-o fi tăcut Domnul» [14]; iar cîntarea cea mare a lui Moisi spune : «Vedeţi, vedeţi că Eu sînt şi nu este Dumnezeu afară de Mine ; Eu voi omorî şi Eu voi face viu ; Eu voi bate şi Eu voi vindeca» ?[15]

— Pentru un om care înţelege sensul Scripturii, nici unul din aceste texte nu cuprinde vreo acuzaţie împotriva lui Dumnezeu, că El ar fi autorul şi făcătorul răului.

Cînd spune : «Eu sînt Cel Ce am întocmit lumina şi am făcut întunericul», Dumnezeu se arată pe Sine creator al zidirii, dar nu autor al răului. Ca să nu crezi cumva că altul este creatorul luminii şi altul creatorul întunericului, a spus că El este făcătorul şi meşterul a două elemente aparent potrivnice în natură, ca să nu cauţi un alt creator pentru foc, altul pentru apă, altul pentru aer şi altul pentru pămînt, pentru că aceste elemente sînt aparent contrare în virtutea contrarietăţii calităţilor lor. Unii, pornind de la această idee, au căzut în politeism.

«Dumnezeu face pace şi zideşte iele». Face pace mai cu seamă în tine, cînd îţi linişteşte mintea prin o învăţătură bună şi-ţi potoleşte pasiunile care se scoală împotriva sufletului. «Zideşte rele», adică le transformă în bine şi le aduce într-o stare mai bună, în aşa fel că încetează de a mai fi rele şi îmbracă natura binelui. «Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule» [16], adică : «Nu-mi crea acum inima, ci înnoieşte inima mea cea învechită din pricina răutăţii», şi : «Ca din cei doi să zidească un om nou» [17]; aici cuvîntul «să zidească» nu are sensul unei aduceri de la nefiinţă la fiinţă, ci al unei transformări în bine a celor deja exisitente; şi: «Dacă cineva este în Hristos este făptură nouă» [18]; şi iarăşi Moisi spune : «Nu este oare Acesta însuşi Părintele tău care te-a dobîndit, te-a făcut şi te-a zidit ?» [19 ]; faptul că aici cuvîntul «zidire» este aşezat după cuvîntul «facere», ne arată lămurit că termenul «zidire», ca totdeauna unde este întrebuinţat acest cu-vînt, are sensul unei îmbunătăţiri. Deci cînd Dumnezeu face pace, face pace în a zidi pe cele rele, adică a le transforma şi a le aduce spre o stare mai bună. Apoi, dacă înţelegi prin cuvîntul «pace» uşurarea ce o avem la terminarea războaielor, iar prin cuvîntul «rele», toate necazurile şi nenorocirile ce însoţesc războaiele, cum sînt: expediţiile în afara graniţelor ţării, oboselile, stările de veghe, neliniştile, sudoarea, rănile, uciderile, căderile oraşelor, luările în robie, surghiunurile, priveliştile pline de jale ale celor duşi în robie şi, într-un cuvînt, toate nenorocirile ce însoţesc războaiele, atunci spunem că toate acestea se întîmplă prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, Care pedepseşte prin războaie pe cei vrednici de pedeapsă. Ai fi vrut oare să nu mai fie arsă Sodoma[20], odată ce sodomiţii au săvîrşit acele nelegiuiri ? Sau ai fi vrut să nu fie distrus Ierusalimul şi nici să fie pustiit templul după cutremurătoarea nebunie săvîrşită de iudei împotriva Domnului ? Dealtfel nu era drept oare să se săvîrşească acesitea tocmai prin mîinile romanilor, cărora iudeii, duşmanii propriei lor vieţi, au vîndut pe Domnul nostru ? Deci nenorocirile războiului cad adesea şi pe bună dreptate peste cei care le merită.

Cuvintele «Eu voi omorî şi Eu voi face viu» interpretează-le, dacă vrei, în sensul de mai sus, că frica zideşte pe cei simpli.
«Voi bate şi voi vindeca». Aceste cuvinte, chiar interpretate literal, au un sens plin de folos sufletesc, că prin bătaie sădesc în noi frica de Dumnezeu, iar prin vindecare ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu.

Dar cuvintele acestea pot fi interpretate şi într-un sens mai înalt: «Cu voi omorî» pentru păcat, şi «voi face viu» pentru dreptate. Că în măsura în care omul nostru cel din afară se strică, în aceeaşi măsură cel dinăuntru se înnoieşte [21]. Dumnezeu nu omoară pe unul şi face viu pe altul, ci pe acelaşi om îl face viu prin acelea prin care îl omoară, şi-l vindecă prin acelea prin care îl bate, potrivit proverbului care spune : «Tu îl vei bate cu varga, dar vei izbăvi sufletul lui de moarte»[22]. Aşadar este bătut trupul, ca să fie vindecat sufletul; este omorît păcatul, ca să trăiască dreptatea.

Cuvintele : «S-au pogorît de la Dumnezeu rele peste porţile Ierusalimului» se interpretează prin ele însele.

— Ce rele ?
— Zgomotul carelor de război şi al călăreţilor.

Cînd auzi cuvintele : «Nu este răutate în oraş, pe care să n-o ti făcut Domnul», înţelege cuvîntul «răutate» ! Scriptura vorbeşte aici de răutatea, adică de necazul adus asupra păcătoşilor pentru îndreptarea greşelilor lor, potrivit celor spuse de Dumnezeu : «Că te-am necăjit şi te-am înfometat ca să-ţi fac bine» [23]. înainte de a ajunge nedreptatea peste măsură de mare, Dumnezeu o opreşte, după cum este oprit cursul unei ape cu stăvilare sau zăgazuri.

V

Pentru aceasta epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pămîntului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întîmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii. Deci Dumnezeu trimiite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sînt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci, Dumnezeu distruge răul; dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, dar nu bagă în trup boala. Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi piei-rea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pămînt, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întîmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor. Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău; iar păcatul depinde de voinţa noastră ? stă în puterea noastră de a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sînt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa [24] şi a fost lovit cu bube [25]; alte rele sînt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David, care, aducînd ruşine asupra casei lui, a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită[26]. Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru ani înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pămîntul, deschizîndu-se sub ei gropi şi crăpături[27]. Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni — cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborîţi în iad ? — ci prin pilda lor au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă. Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui[28]. Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, cînd auzim că apostolul spune cîndva despre Faraon: «vase ale mîniei gătite spre pieire»[29], să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu (că atunci ar fi mai drept ca vina să fie mutată asupra Creatorului), ci, cînd auzi cuvîntul «vase», înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor. După cum într-o casă mare sînt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn[30] (că libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale : vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie ; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decît cel dintîi; vas de lut este omul care gîndeşte cele pămînteşti şi se sfărîmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic), tot aşa şi vas al mîniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, datorită stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire. De aceea pentru că Faraon trebuia să fie sfărîmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rînduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturora, ca, prin păţania lui, să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat, din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învîrtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amînarea pedepsei a mărit răutatea lui,pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice margine, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici pînă la cele mai mari, totuşi nu i-a muiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa lui Dumnezeu, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui. Dar, nici aşa, Dumnezeu nu l-a dat morţii, pînă ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind, în mîndria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi, cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută.

Aflînd, deci, acestea de la Dumnezeu şi putînd singur să ştii cîte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că răul este păcatul, al cărui sfîrşit este pieirea, cunoscînd că rele care produc dureri simţurilor sînt rele aparente, că ele au, în realitate, puterea de a face bine, cum sînt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului, a căror roadă este mîntuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rînduite de Dumnezeu ! Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existenţei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de-sine-stătătoare. Răul nu este decît lipsa binelui. Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci, dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa îşi răul; nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugirilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi cînd şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii ; dar nici creat. Dacă toate sînt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine ? Nici urîtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii lumii ! Vei găsi acolo scris că «toate sînt bune şi foarte bune» [31]. Deci răul n-a fost creat împreună cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, făcute de Creator, n-au fost aduse la existenţă amestecate cu răul. Dacă creaturile materiale nu au avut în ele însele în momentul creaţiei răul, cum ar fi putut creaturile spirituale, care se deosebesc atît de mult de cele materiale, şi prin curăţenie şi prin sfinţenie, să aibă vreo părtăşanie cu răul ?

Dar mi se poate spune : Răul este o realitate şi efectele lui se văd răspîndite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde-şi are dar existenţa, dacă răul nu-i nici necreat, nici creat ?

VI

Cei care cercetează unele ca acestea să răspundă la următoarele întrebări : De unde vin bolile ? De unde beteşugurile trupului ? Că nu se poate spune că boala este necreată, dar nici că este creatură a lui Dumnezeu. Nu! Fiinţele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor şi au fost aduse la viaţă avînd desăvîrşite toate mădularele ; se îmbolnăvesc cînd îşi pierd starea naturală de vieţuire ; îşi pierd sănătatea sau prin o vieţuire rea, sau din o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci Dumnezeu a făcut trupul, nu boala ; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se înrăutăţeşte cînd se îndepărtează de starea lui naturală.

— Dar în ce constă pentru suflet binele pe care îl avea înainte de a se înrăutăţi ?

— în aceea că era aproape de Dumnezeu şi unit cu El prin dragoste. După ce sufletul a căzut din această stare, a fost stricat de fel de fel de boli.

— Dar, pe scurt, pentru ce sufletul primeşte răul ?

— Pentru că este înzestrat cu voinţă liberă, unul din titlurile de glorie ale fiinţelor înzestrate cu raţiune. Slobod de orice consitrîngere şi creat de Creator cu voinţă liberă — pentru că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, — sufletul concepe binele, cunoaşte desfătarea ce vine din săvîrşirea binelui; are capacitatea şi puterea de a-şi păstra starea sa naturală, dacă stăruie în contemplarea binelui şi în desfătarea bunătăţilor spirituale ; dar are şi capacitatea de a se îndepărta uneori de bine ; aceasta i se întîmplă cînd, săturat de desfătările cele duhovniceşti, ca îngreunat de somn şi alunecat de la cele de sus, se amestecă cu trupul, spre a se desfăta cu plăceri ruşinoase.

VII

Odinioară Adam era sus, nu în ce priveşte locul, oi prin libertatea voinţei sale, cînd, îndată ce i s-a dat viaţă, şi-a aruncat privirile spre cer; s-a bucurat de cele văzute şi a iubit nespus de mult pe Binefăcătorul său, Care-i dăruise desfătarea vieţii veşnice, îl aşezase în desfătarea paradisului, îi dăduse aceeaşi stăpînire pe care o aveau îngerii, îl făcuse să aibă acelaşi fel de vieţuire cu arhanghelii şi să audă glas dumnezeiesc. Pe lîngă toate acestea era sub paza lui Dumnezeu şi se desfăta cu bunătăţile Lui. Dar iute s-a săturat de toate aceste bunătăţi; şi ocărind oarecum saţiul, a preferat frumuseţii spirituale ceea ce părea plăcut ochilor trupului şi a preţuit mai mult sătu-rarea pîntecelui decît desfătările cele duhovniceşti. De aceea a fost izgonit îndată din rai, a pierdut acea vieţuire fericită şi a ajuns rău, nu din constrîngere, ci din nesocotinţă. A păcătuit pentru că a întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din pricina păcatului, «că plata păcatului este moartea» [32]. Cu cît se depărta de viaţă, pe atît se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, şi-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise : «lată vor pieri toţi cei care se depărtează de Tine»[33]. Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului ca să nu se păstreze pentru noi nemuritoare boala[34], întocmai ca un olar care nu vrea să bage în foc un vas de lut stricat înainte de a îndrepta, prin refacerea lui, stricăciunea pe care o are.

— Dar pentru ce n-am fost creaţi, aş putea fi întrebat, cu capacitatea de a nu mai păcătui, încît să nu mai putem păcătui, chiar dacă am voi ?

— Dar şi tu socoteşti bune slugile tale, cînd le vezi că îşi îndeplinesc îndatoririle lor de bună voie, nu cînd le ai sub lanţuri ! Aşadar şi lui Dumnezeu nu-I este dragă fapta săvîrşită prin constrîngere, ci aceea săvîrşită prin virtute ; iar virtutea se îndeplineşte prin libera alegere, şi nu prin constrîngere; iar alegerea depinde de noi şi ceea ce depinde de noi este tocmai liberul arbitru. Aşadar cel care huleşte pe Creator, că nu ne-a făcut infailibili prin fire, nu face altceva decît că preferă firii raţionale pe cea iraţională, firii libere şi active pe cea imobilă şi lipsită de iniţiativă.

Am făcut o digresiune de la subiect, dar era necesară, pentru ca nu cumva, căzînd în adînc de gînduri, să simţi şi lipsa lui Dumnezeu pe lîngă lipsa dorurilor tale. Să încetăm, dar, a corija pe Cel înţelept. Să încetăm a căuta ceva mai bun decît ceea ce a făcut El. Dacă ne scapă puterii noastre de pătrundere chiar pricinile rînduielilor mărunte ale lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră, totuşi să fie nestrămutată în sufletele noastre învăţătura că de la Cel bun nu vine nimic rău.

VIII

Ca urmare a ideii de mai sus se pune şi problema diavolului.

De unde diavolul, dacă relele nu vin de la Dumnezeu ? Ce vom răspunde ?
Acelaşi răspuns dat despre răutatea oamenilor este îndestulător şi pentru această întrebare.

— Din ce pricină este rău omul ?
— Din propria sa voinţă liberă.
— Din ce pricină a ajuns diavolul rău ?
— Din aceeaşi pricină, pentru că şi el avea libertatea voinţei şi era în puterea lui sau să rămînă lîngă Dumnezeu, sau să se înstrăineze de bine. Gavriil a fost înger şi a rămas necontenit lîngă Dumnezeu; satan a fost tot înger şi a căzut cu totul din ceata sa. Voinţa liberă l-a păstrat pe unul între cele de sus şi tot libertatea voinţei 1-a aruncat pe celălalt din cer. Era cu putinţă ca şi Gavriil să apostazieze, iar satan să nu cadă. Dar pe unul l-a salvat dragostea fără saţiu de Dumnezeu, iar pe celălalt îndepărtarea de Dumnezeu l-a arătat vrednic de a fi aruncat în adînc. Acesta este răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere de ochi ne face să fim sau cu lumina soarelui, sau cu umbra trupului nostru ; dacă ne uităm la soare, soarele este gata să ne lumineze ; dar dacă ne întoarcem spre umbră, ne cuprinde neapărat întunericul. Tot aşa şi diavolul este rău, pentru că îşi are răutatea din libertatea voinţei, şi nu pentru că firea lui era vrăjmaşă binelui.

— Dar pentru ce se războieşte cu noi ?
— Pentru că, fiind vas plin de toată răutatea, a primit şi păcatul invidiei şi ne-a pizmuit cinstea. Nu suferea să ne vadă că ducem în rai o viaţă fără de durere. Şi prin viclenii şi meşteşugiri a înşelat pe om ; folosindu-se pentru amăgire tot de dorinţa pe care o avea şi el de a fi asemenea cu Dumnezeu, i-a arătat pomul cunoştinţei binelui şi răului şi i-a făgăduit că prin mîncarea fructului lui va ajunge asemenea lui Dumnezeu : «Dacă veţi mînca dintr-insul, veţi ii ca nişte dumnezei, cunoscînd binele şi răul»[35]. N-a fost făcut, deci, duşman al nostru ; dar din pricina invidiei a ajuns în duşmănie cu noi. Vă-zîndu-se aruncat jos dintre îngeri, n-a suferit să vadă pe pămîntean înălţat, prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor.

IX

Dar pentru că a ajuns duşmanul nostru, Dumnezeu a rînduit să avem duşmănie faţă de el, prin cuvintele spuse şarpelui, instrumentul lui; ameninţarea pronunţată asupra şarpelui se referă la diavol: «Vrăjmăşie voi pune între tine şi sămînţa ei» [36]. Prieteniile cu răutatea sînt într-adevăr vătămătoare, că de obicei legea prieteniei face ca cei ce se unesc să se asemene. De aceea pe bună dreptate s-a spus : «Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune»[37]. După cum aerul respirat în locuri infectate de boală transmite încetul cu încetul celor sănătoşi boala, tot aşa tovărăşiile rele pricinuiesc mare rău sufletelor, chiar dacă nu se simte îndată vătămarea. Pentru asta este neîmpăcată duşmănia noastră faţă de şarpe. Aşadar, dacă unealta de care s-a slujit diavolul merită atîta ură, cit de mult trebuie să urîm pe cel care s-a slujit de şarpe ?

Aş putea fi întrebat:

— Pentru ce a fost aşezat în paradis acest pom cu ajutorul căruia avea să reuşească diavolul în încercarea lui împotriva noastră ? Dacă n-ar fi avut această momeală pentru ispită cum ar fi putut diavolul să ne ducă, prin neascultare, la moarte ?
— Trebuia să fie o poruncă prin care să ni se pună la încercare ascultarea. De aceea era în paradis un pom încărcat cu fructe frumoase, pentru ca, arătînd virtutea înfrînării prin abţinerea de la ceea ce-i plăcut, să fim învredniciţi pe dreptate de cununile răbdării.

Mîncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului a avut ca urmare nu numaii călcarea poruncii, ci şi cunoaşterea goliciunii. «Au mîncat, spune Scriptura, şi li s-au deschis ochii lor şi au cunoscut că sînt goi»[38]. Trebuia ca omul să nu-şi observe goliciunea, pentru ca nu cumva mintea lui să fie atrasă a-şi împlini lipsa, iar prin născocirea de îmbrăcăminte şi prin grija de trup, să fie sustras cu totul de la contemplarea lui Dumnezeu.

— Dar pentru ce n-au fost făcute odată cu facerea omului şi veşmintele ?
— Pentru că omul nu trebuia să aibă îmbrăcăminte ; nici naturală, nici confecţionată. îmbrăcămintea naturală este proprie animalelor necuvîntătoare, cum sînt penele, părul, grosimea pieilor, care iarna pot să le acopere, iar vara le ajută să suporte căldura. în acestea nu se deosebeşte animal de animal, pentru că firea lor e la fel la toate ; omul, însă, trebuia să aibă deosebite darurile bunătăţilor, potrivit dragostei lui de Dumnezeu. îndeletnicirile cu meseriile i-ar fi răpit omului tot timpul său liber; iar acest lucru trebuia evitat ca vătămător omului. De aceea şi Domnul, vrînd să ne cheme din nou la o viaţă paradisiacă, îndepărtează din suflete grija, spunînd : «Nu vă grijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mînca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca» [39]. Aşadar omul nu trebuia să aibă nici îmbrăcăminte naturală, nici confecţionată; ci altă îmbrăcăminte îi era pregătită lui, dacă stăruia în virtute ; o îmbrăcăminte care avea să înflorească peste om prin harul lui Dumnezeu şi avea să strălucească prin veşminte luminoase ca acelea ale îngerilor, mai frumoase decît varietatea florilor şi mai luminoase şi mai strălucitoare decît stelele. De aceea, Dumnezeu nu i-a dat îndată omului îmbrăcăminte, pentru că îmbrăcămintea rezervată lui trebuia să fie o recompensă a virtuţii sale ; dar la această îmbrăcăminte omul n-a putut ajunge din pricina ispitei diavolului.

Aşadar, vrăjmaş ne este diavolul din pricina căderii ce ne-a adus-o atunci prin ispita lui. Domnul, însă, a rînduit să luptăm împotriva lui, ca, ascultînd de poruncile Sale, să reparăm greşeala prin o nouă luptă şi, biruind pe duşman, să fim încununaţi. Bine-ar fi fost dacă îngerul luminat n-ar fi ajuns diavol, ci ar fi rămas în ceata în care a fost rînduit de Dumnezeu dintru început! Dar pentru că a ajuns apostat, este duşman şi al lui Dumnezeu, dar duşman şi al oamenilor, făcuţi după chipul lui Dumnezeu (că pentru aceasta este urîtor de om, pentru că este şi luptător împotriva lui Dumnezeu ; ne urăşte şi ca bunuri ale Stăpînului, dar ne urăşte şi ca asemănări ale lui Dumnezeu). înţeleptul chivernisitor şi purtător de grijă de cele omeneşti, însă, s-a folosit de răutatea diavolului pentru exercitarea sufletelor noastre întocmai ca un doctor care întrebuinţează veninul viperei pentru pregătirea medicamentelor mîntuitoare.

— Cine este deci diavolul ? Care este ceata sa ? Care e dregă-toria lui ? De unde, mai ales, şi-a căpătat numele de satan ?
— Se numeşte satan, pentru că se împotriveşte binelui. Acest sens îl are în limba ebraică, după cum cunoaştem din Cărţile Regilor : «Şi a ridicat Domnul satan (protivnic) lui Solomon pe Ader împăratul sirienilor» [40]. Se numeşte diavol, pentru că este în acelaşi timp şi colaborator al păcatului nostru şi acuzator ; se bucură de pierderea noastră, dar şi denunţă faptele noastre. Firea lui este necorporală, potrivit cuvintelor apostolului: «Lupta noastră nu este împotriva sîngelui şi trupului, ci împotriva duhurilor răutăţii» [41]. Dregătoria lui este de conducător, tot potrivit cuvintelor apostolului : «Lupta noastră este împotriva începătoriilor, împotriva conducătorilor întunericului acestuia» [42]. Locul în care-şi are sediul conducerea lui este aerian, după cum spune acelaşi apostol: «împotriva conducătorului, care stăpîneşte în văzduh, a duhului, care lucrează acum în iiii neascultării» [43]. De aceea se numeşte şi conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercitează în jurul pămîntului. Aşa spune Domnul: «Acum este judecata lumii acesteia ; acum conducătorul lumii acesteia se va izgoni afară» [44] ; şi iarăşi : «Vine conducătorul lumii acesteia şi în Mine nu va găsi nimic» [45].

X

Dar pentru că s-a spus despre oastea diavolului că «sînt duhuri ale răutăţii întru cele cereşti» [46], trebuie să se ştie că Scriptura numeşte de obicei văzduhul cer, ca în următoarele texte : «Pasările cerului» [47] şi: «Se suie pînă la ceruri» [48], adică se suie pînă în regiunile cele mai înalte ale văzduhului. Pentru aceea şi Domnul «a văzut pe satan ca un fulger căzînd din cer» [49], adică a căzut din propria sa conducere şi a ajuns jos, ca să fie călcat în picioare de cei care nădăjduiesc în Hristos. Că Domnul «a dat putere ucenicilor Lui să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului» [50].

Aşadar, pentru că a fost doborîtă tirania diavolului, iar spaţiul din jurul pămîntului a fost curăţit prin patima cea mîntuitoare, «care a împăcat cele de pe pămînt şi cele din cer» [51], ni se făgăduieşte împărăţia cerurilor. Ioan Botezătorul a spus : «S-a apropiat împărăţia cerurilor»[52], iar Domnul, în toate cuvîntările Lui, predică «Evanghelia împărăţiei» [53]. Mai înainte încă îngerii au strigat: «Slavă întru cei de sus Iui Dumnezeu şi pe pămînt pace» [54]. Chiar şi cei care se bucurau la intrarea Domnului nostru în Ierusalim strigau: «Pace în ceruri şi slavă întru cei de sus» [55]. Şi, pe scurt, nenumărate sînt strigătele de biruinţă care vestesc completa zdrobire a duşmanului ; aşa că întru cele de sus noi nu mai avem de dus vreo luptă, nici război; nu mai există nici un potrivnic care să ne îndepărteze de viaţa cea fericită ; o putem moşteni pe viitor nesupăraţi, putem să ne bucurăm necontenit de pomul vieţii, din care la început am fost împiedicaţi să ne împărtăşim, din pricina vicleniei şarpelui. Că «a pus Dumnezeu sabie de foc ca să păzească calea pomului vieţii» [56], pe care trecînd-o fără nici o piedică să dea Dumnezeu să ne desfătăm de bunătăţi, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în veci, Amin.

Sfantul Vasile cel Mare – Scrieri vol.1, OMILIA A IX-a
________________
1. Ps 3, 1.
2. Ps 4, 1.
3. Isaia, 58, 9.
4. Ps 6, 1.
5. Ps 12, 1.
6. Ps 12, 1.
7. Ps 13, l.
8. Ps., 13, 1.
9. Rom., 1, 28.
10. Rom., 1, 26—27.
11. Rom., 1, 23.
12. Isaia, 45, 7.
13. Mih., 1, 12.
14. Amos, 3, 6.
15. Deut., 32, 39.
16. Ps 50, 11.
17. Efes., 2, 15.
18. II Cor., 5, 17.
19. Deut., 32, 6.
20. Fac., 19, 24—25.
21. II Cor., 4, 16.
22. Prov., 23, 13.
23. Deut, 8, 3.
24. Iov, 1, 14—19.
25. Iov, 2, 7.
26. II Regi, 11, 28—29.
27. Num., 16, 31—33.
28. leş., 14, 28.
29. Rom., 9, 22.
30. II Tim., 2, 20.
31. Fac., 1, 31.
32. Rom., 6, 23.
33. Ps 72, 26.
34. Locul acesta a inspirat pe autorul molitfei celei mari de la slujba înmormintării.
35. Fac., 3, 5.
36. Fac., 3, 15.
37. 1 Cor., 15, 33.
38. Fac., 3, 6—7.
39. Matei, 6, 25.
40. III Regi, 11, 14.
41. Eles., 6, 12.
42. Eies., 6, 12.
43. Eles., 2, 2.

Reclame

Sistemul vrea să ne reducă la tăcere! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button