Ev. Luca 18,18-27:
18. Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?  

19. Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.  

20. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.  

21. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele.  

22. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.  

23. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.  

24. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu!  

25. Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.  

26. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască?  

27. Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Predica IPS. Augustin de Florina la Duminica a XXX-a după Rusalii: viata vesnica:

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a XXX-a după Rusalii (a XIII-a a lui Luca, Luca 18, 18-27)

VIAŢA VEŞNICĂ

  „Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?” (Luca 18,18)

Iubiţii mei, Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr (vezi Matei 19, 22), este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? …”.

Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (vezi Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică.

Viaţa veşnică, iad şi rai!… Ce sunt acestea? Poate că unii domni moderni vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti!… Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există. Există? Dar aveţi dovezi? Desigur că avem. Care dovezi? Nu vom face aici o conferinţă filosofică, istorică sau psihologică. Vom spune pe scurt următoarele.

***

Dacă veţi deschide Istoria Universală, din primele pagini, din adâncul Antichităţii şi până astăzi, constatările de pe urma săpăturilor arheologice, monumentele şi mormintele, ca şi cel care s-a descoperit în Verghina, cu inscripţiile şi obiectele ce le conţinea, mărturisesc şi demonstrează că omul trăieşte şi dincolo de mormânt. Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic.

Dacă lăsăm la o parte istoria şi cercetăm filosofia şi ştiinţa, vom vedea acelaşi lucru. Dacă vom întreba nu pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, care după ce au luat o diplomă au închis cărţile şi joacă biliard şi cărţi, ci pe aceia cărora le-au albit tâmplele studiind, şi dacă vom întreba pe marii filozofi, ca Socrate, Platon, Aristotel, dacă le vom pune întrebarea „Există viaţa veşnică?”, ne vor răspunde: Există!

Istoria răspunde DA. Ştiinţa şi filosofia răspund DA. Dacă vom întreba şi psihologia şi ea va răspunde DA. Psihologia, nu cea de suprafaţă, ci cea a profunzimilor (abisală) spune că omul este şi o fiinţă materială, este şi o fiinţă economică, este şi o fiinţă comercială, este şi o fiinţă socială, este multilaterală şi multidimensională. Dar psihologia de astăzi mai spune că omul este o fiinţă limitrofă sau metafizică. Ce înseamnă asta? După cum aici, la graniţă, avem de o parte iubita şi martirica noastră patrie, iar de cealaltă parte un spaţiu străin, adică suntem la graniţa dintre două state, în acelaşi fel şi omul se află la graniţa dintre două lumi. Una este lumea pământească, iar cealaltă este ceea ce va să fie, cea de dincolo de lumea materială. Şi omul participă la ambele.

Dar, fraţii mei, de ce să-i întrebăm pe oamenii de ştiinţă, pe istorici şi pe filosofi? Dacă suntem creştini, ne ajunge o singură mărturie. Mărturiseşte Unul singur că există suflet; şi mărturia Lui valorează mai mult decât oricare alta. Pentru că Acesta nu a spus niciodată vreo minciună; până astăzi, veacurile nu l-au contrazis. Şi acest Unul este Domnul nostru Iisus Hristos. Ce a spus Hristos? A vorbit despre viaţa veşnică şi a confirmat că există. Şi dacă nu credem în Hristos, în cine, vă rog, vom crede?  Pentru Hristos, existenţa sufletului este o realitate neîndoielnică. Nu stă să ţină conferinţe ca filosofii. Este o realitate şi o realitate nu stă nimeni să o demonstreze. Există soare. Cine spune: Veniţi să vă demonstrez că există soare? Ar fi ceva de prisos. Aşadar, după cum soarele străluceşte în lumea fizică, în acelaşi fel în lumea supranaturală nemurirea sufletului este o certitudine neîndoielnică; există viaţă dincolo de mormânt.

După cum am spus, anticii credeau lucrul acesta. Credeau şi strămoşii noştri, şi bunicile noastre. Credeau toţi şi o semnau cu amândouă mâinile lor, nu doar cu cerneală, ci cu sângele lor. Ce? Ceea ce mărturisim în ultimele articole din Simbolul de Credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.Amin” (art. 11 şi 12).

Aceia credeau. Noi? O, astăzi sunt „zile rele”, după cum a spus Apostolul (Efeseni 5, 16)! Credinţa se împuţinează pe zi ce trece. E ca şi cum am călători în ceaţă (vizibilitate zero). Oamenii cu mici probleme de vedere nu văd nimic în faţa lor. Sau pentru a aduce o altă imagine, ne asemănăm cu păsările pe care le vânează vântul şi ca să se salveze, doar ce văd o gaură de peşteră se repezesc înăuntru, dar peştera este labirintică. Şi acolo cad captive; zboară nefericite în dreapta – stânga, neştiind unde, în întuneric, să găsească ieşirea. Aşa şi noi, captivi într-o peşteră, ne mişcăm în întuneric şi nu vedem semnalul luminos pe care-l trimite Evanghelia, chemându-ne la viaţa veşnică.

Viaţa veşnică! Aş fi vrut să fiu un Gură-de-Aur şi un Vasile (cel Mare), ca să vă pun în inimă acest mare adevăr, că există suflet nemuritor, că dincolo de mormânt există viaţă, că viaţa nu se sfârşeşte cu lopata groparului. Nu, mormânul nu este capătul; este începutul unei alte vieţi fără sfârşit. Aceasta o zice Evanghelia, aceasta este credinţa noastră.

Bogatul din Evanghelie credea că dincolo de mormânt există viaţă. Ceea ce îl preocupa era în ce mod ar putea să moştenească viaţa veşnică, care este calea care duce acolo. Şi Hristos îi răspunde : Bună este credinţa, dar care credinţă? Nu cea teoretică, care se limitează la cuvinte; nu cea negativă, care se limitează la păzirea doar a anumitor „Nu-uri…”, pe care le-am auzit astăzi (Luca 18, 20), nu cea formală, care consideră suficient să îndeplinim câteva îndatoriri religioase, să aprindem de pildă o lumânare. Desigur, nici acest gest nu este de lepădat; aprinderea unei lumânări are un simbolism. E ca şi cum ai spune: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Dar nu ajunge doar asta;  trebuie şi tu însuţi să fii o mică lumânare aprinsă în neamul tău, potrivit poruncii lui Hristos: „Voi să fiţi lumina lumii” (Matei 5, 14).

Sfinţii Bisericii noastre, pentru credinţă, au ajuns până şi la chinuri înfricoşătoare. Sfântul Iacov Persul, de pildă, care este sărbătorit pe 27 noiembrie, trăia în Persia într-o mulţime de închinători la idoli. Era singur. L-au chemat să se lepede de Hristos. Nu a putut fi înduplecat, nu a cedat. L-au ameninţat, l-au întemniţat, l-au chinuit, l-au tăiat bucăţele-bucăţele, precum face măcelarul cu carnea; i-au tăiat nasul, urechile, mâinile, picioarele, i-au dezrădăcinat dinţii. Dar acesta continua să spună: Cred în Hristos! Aceasta este credinţa care mântuieşte, aceasta este credinţa care duce în Împărăţia cea veşnică.

Fraţii şi părinţii mei! Să ne gândim serios astăzi, că  mormântul tatălui şi al mamei noastre nu sunt capătul, nimicnicia. Cine a spus-o? Dincolo de mormânt este o altă viaţă, viaţa veşnică. Să ne pregătim deci. Cel care are de gând să călătorească, îşi scoate bilet şi paşaport. Să nu fim găsiţi nepregătiţi.

Într-un palat, împăratul avea un măscărici care să-l distreze cu glumele lui. Într-o zi, vrând să se joace cu el, i-a dat măscăriciului un baston, zicându-i : – Ia-l şi dacă vei găsi unul mai prost ca tine, să i-l dai… Actorul a luat bastonul cu o oarecare amărăciune. După ani, împăratul s-a îmbolnăvit şi era în pericol să moară. S-a dus şi măscăriciul să-l vadă.

– Mor, îi spune împăratul, plec într-o călătorie lungă, fără întoarcere.
– Şi ai făcut vreo pregătire, Majestate?
– Nu.
– Ei, atunci înseamnă că l-am găsit pe cel mai prost ca mine! Ia bastonul!

Celelalte greşeli din viaţă sunt mici. Cea mai tragică greşeală este dacă în anii puţini pe care îi trăim nu ne pregătim pentru viaţa cea veşnică.

Dumnezeu să ne învrednicească ca închizând ochii faţă de lumea aceasta deşartă, să ne facem semnul crucii şi să spunem şi noi : „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul, în Sfânta Biserică a Sf. Pantelimon, Florina, 27-11-1977)

Sursa: Cartea MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS, Kiriakodromion augustinian, 92 DE PREDICI LA DUMINICILE DE PESTE AN