Sfântul Maxim Mărturisitorul: Tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru

Ale celui dintre sfinti, Parintele nostru Maxim Marturisitorul
Scurta talcuire a rugaciunii Tatalui nostru catre un iubitor de Hristos

Am primit pe insusi de Dumnezeu pazitul meu stapan, venit la mine prin preacinstita lui scrisoare, pe cel ce este totdeauna de fata si nu poate fi niciodata departe cu duhul. Caci nu dispretuieste sa fie impreuna cu slugile sale, pentru bogatia virtutii imitata in chip dumnezeiesc, odata ce insusi Dumnezeu a dat-o pe aceasta ca mijloc de intalnire chiar si cu el. De aceea, minunandu-ma de marimea coborarii lui, temerea mea fata de El am amestecat-o cu afectiune, si din amandoua, adica din temere si afectiune, am dat fiinta iubirii, constatatoare din respect si din dorinta de apropiere. Caci am voit ca temerea sa nu se desfaca de afectiune si sa devina ura, nici afectiunea dispret, ceea ce se intampla cand nu are unita cu ea temerea care cumpateaza. Am voit mai degraba ca iubirea sa se arate lege afectuoasa ce e sadita inlauntru si tinde sa se apropie de tot ce este inrudit dupa fire, inlocuind ura prin afectiune si departand dispretul prin respect. Pe aceasta temere stiind-o fericitul David, ca intrand mai mult decat toate in alcatuirea iubirii de Dumnezeu, zice: „Frica Domnului este curata si ea ramane in veacul veacului”. ” El stia insa ca aceasta este alta temere decat cea care se naste din frica de pedeapsa pentru relele savarsite. Caci aceasta se departeaza, incetand cu totul cand vine iubirea, cum arata undeva in cuvintele sale marele Evanghelist Ioan, zicand: „Iubirea scoate afara frica”. Dar cealalta e o insusire caracteristica fireasca a desavarsitei iubirii. Ea pastreaza prin sfiala ei in sfinti pentru veci nestricata legea si chipul iubirii fata de Dumnezeu si intreolalta.

Impreunand deci, precum am spus, si eu temerea de stapanul meu, cu afectiunea fata de el, pastrez in aceasta alcatuire legea iubirii. Prin respect ea ma impiedica sa scriu, ca sa nu se iveasca dispretul; prin afectiune, insa, ma sileste sa scriu ca sa nu para ura desavarsitul refuz de a scrie. Deci ascultand de porunca scriu, dar nu cate gandesc, „caci gandurile omului sunt sovaielnice”, dupa Scriptura, ” ci cate vrea Dumnezeu si cate daruieste prin harul Sau pentru a produce vreun oarecare folos.

„Sfatul Domnului, zice David, ramane in veac; gandurile inimii lui, din neam in neam”. ” Prin „sfat” a inteles, poate, sfatul lui Dumnezeu si Tatal, cu privire la coborarea (chenoza) negraita a Fiului cel Unul-Nascut in vederea indumnezeini firii noastre, sfat care imbratiseaza marginea tuturor veacurilor. „Iar prin „gandurile inimii Lui”, ratiunile Providentei si ale Judecatii, dupa care carmuieste in chip intelept viata noastra de aici si cea viitoare, ca a unor generatii diferite, dand fiecareia modul cuvenit de lucrare. Deci daca lucrul sfatului dumnezeiesc consta in indumnezeirea firii noastre, iar scopul gandurilor dumnezeiesti este sa desavarseasca pana la capat cele ce le cerem in viata noastra, e de folos sa cunoastem si sa implinim intelesul Rugaciunii Domnului, si deci sa-l si descriem. Caci la aceasta rugaciune s-a gandit si stapanul meu, miscat de Dumnezeu, cand a scris catre mine, sluga sa. Deci trebuind sa o fac acum tema a cuvintelor mele, rog pe Domnul, invatatorul acestei rugaciuni, sa-mi deschida mintea spre intelegerea tainelor din ea si sa-mi dea cuvant potrivit spre talmacirea celor ce le voi intelege. Fiindca ea infatiseaza tot scopul ascuns in chip tainic in cele spuse mai inainte, sau mai bine zis vestit limpede celor puternici la minte. Cuvantul rugaciunii cuprinde cererea tuturor acelora carora ni s-a facut pricinuitor insusi Cuvantul lui Dumnezeu smerindu-Se. El ne invata sa ne silim a ne insusi acele bunuri, pe care ni le poate procura numai Dumnezeu si Tatal prin Fiul, care mijloceste in chip natural si prin Duhul Sfant. Caci mijlocitor intre Dumnezeu si oameni este, dupa dumnezeiescul Apostol, Domnul Iisus, ” care a aratat oamenilor prin trupul sau pe Tatal cel necunoscut, iar Tatalui i-a adus pe oameni in Sine. impacati prin Duhul.

Pentru acestia, facandu-Se om in chip neschimbat, se face pricinuitorul si invatatorul unor taine noua si multe, incat multimea si marimea lor nu a putut-o cuprinde ratiunea in vreo masura oarecare. Dintre ele a daruit oamenilor, cu darnicia Sa, care intrece toate, sapte la numar, mai generale decat celelalte. Deci scopul rugaciunii este, cum am zis, sa imbratiseze tainic tocmai intelesul acestora, adica: 1. invatatura despre Dumnezeu (teologia) 2. infierea prin har. 3. egalitatea in cinste cu ingerii, 4. impartasirea de viata vesnica, 5. restaurarea firii ca sa incline spre ea insasi in chip nepatimas. 6. desfiintarea legii pacatului si 7. surparea celui rau, care ne stapaneste prin inselaciune. Sa cercetam asadar adevarul celor spuse.

Teologie ne invata Cuvantul lui Dumnezeu prin faptul ca se intrupeaza, aratand in Sine pe Tatal si pe Duhul Sfant. Fiindca intreg Tatal si intreg Duhul Sfant erau fiintial si desavarsit in Fiul si dupa ce s-a intrupat, fara ca ei sa se intrupeze, ci Unul binevoind, iar celalalt impreuna lucrand cu Fiul, care insusi si-a lucrat intruparea. Caci Cuvantul a ramas mintal si viu si neincaput de nimeni altul dupa fiinta; decat numai de Tatal si de Duhul Sfant, si atunci cand si-a facut, prin iubirea de oameni, unirea dupa ipostas cu trupul, infierea ne-o harazeste, daruindu-ne dupa har nasterea cea mai presus de fire, de sus, prin Duh. Pe aceasta o pazeste si o pastreaza, impreuna cu Dumnezeu, libera vointa a celor ce s-au nascut, cultivand cu dragoste adevarata harul daruit si sporind prin implinirea sarguincioasa a poruncilor frumusetea daruita prin har si inaintand prin golirea de patimi atata in dumnezeire, cat S­a golit pe Sine Cuvantul lui Dumnezeu de slava majestatii Sale, pentru mantuirea noastra, facandu-Se cu adevarat om.

Egali in cinste cu ingerii i-a facut pe oameni, intai fiindca „a impacat prin sangele crucii Sale cele din cer si cele de pe pamant” si a surpat puterile vrajmase care umpleau locul dintre cer si pamant, aratand ca, in privinta impartirii darurilor dumnezeiesti, ceata Puterilor ceresti si pamantesti e una, firea omeneasca vestind intru veselie slava lui Dumnezeu impreuna cu Puterile de sus prin una si aceeasi vointa. Apoi fiindca, dupa implinirea lucrarii Sale pentru noi, s-a inaltat la cer cu trupul primit, unind prin Sine cerul cu pamantul. Prin aceasta a unit cele sensibile cu cele inteligibile si a aratat firea cea creata ca una de la o extremitate la alta a partilor ei, unificata in ea insasi prin virtute si prin cunoasterea primei Cauze. Astfel, prin toate cate a savarsit tainic a aratat, cred, ca ratiunea este legatura de unire intre cele despartite; iar lipsa ratiunii insemneaza dezbinarea celor unite. Prin aceasta ne-a indemnat sa invatam sa ne insusim ratiunea prin faptuire, ca sa ne unim nu numai cu ingerii prin virtute, ci si cu Dumnezeu prin cunostinta, negand toate cele ce sunt.

Partasi de viata dumnezeiasca ne face, dandu-Se pe Sine de mancare, cum numai El stie si cei ce au primit de la El o astfel de simtire mintala, incat prin gustarea acestei mancari sa cunoasca prm cunostinta adevarata ca „bun este Domnul”. ” Prin aceasta, pe cei ce mananca ii umple de o calitate dumnezeiasca ce-i indumnezeieste, ca Unul ce este in chip vadit si se numeste „Paine a vietii si a puterii”.

Firea o readuna in ea insasi, nu numai intrucat, facandu-Se om, si-a pastrat voia nepatimasa si nerazvratita impotriva firii (neclintindu-se din temelia ei cea dupa fire, nici macar impotriva celor ce L-au rastignit; dimpotriva, alegand mai bucuros moartea pentru ei decat viata, cum arata si caracterul voluntar al patimii, sporit prin dragostea de oameni a Celui ce a patimit), ci si intrucat a desfiintat dusmania, pironind pe cruce zapisul pacatului, pentru care avea firea razboiul neimpacat cu ea insasi. Prin aceasta a chemat pe cei de departe si pe cei de aproape, adica pe cei de sub lege si pe cei din afara legii si „surpand peretele din mijloc al despartiturii, adica desfiintand legea poruncilor cu invataturile ei, a zidit pe cei doi intr-un singur om nou, facand pace si impacandu-ne” prin Sine cu Tatal si intreolalta, ca pe unii care nu mai avem o voie ce se impotriveste ratiunii firii, ci, precum in privinta firii, tot asa si in privinta voii, ramanem neschimbaciosi. Iar firea a facut-o din nou curata de legea pacatului, neingaduind ca intruparea Sa cea pentru noi sa fie anticipata de placere. Pentru ca zamislirea Lui s-a facut in chip minunat, fara de samanta, iar nasterea, mai presus de fire, fara stricaciune; caci Dumnezeu, nascandu-Se din Maica, ii strangea prin nastere legaturile fecioriei mai mult decat firea. Si a slobozit de sub domnia legii toata firea in cei ce voiesc sa imite moartea Lui de bunavoie, prin omorarea din simtire a madularelor celor de pe pamant. Caci taina mantuirii se lucreaza numai in cei ce vor, nu si in cei ce raman sub stapanirea care-i robeste.

In sfarsit surparea tiraniei celui rau, care ne stapanea prin inselaciune, o face intinzand trupul biruit in Adam ca arma impotriva lui si biruindu-l. Prin aceasta a aratat trupul, inghitit mai inainte de moarte, inghitind pe inghititoarea moarte si stricand viata aceleia (a mortii) prin moartea fireasca. Trupul Lui s-a facut Vicleanului otrava, ca pe toti cati izbutise sa-i inghita cata vreme i-a stapanit prin moarte, sa-i verse arara. Iar neamului omenesc acelasi trup ii daruieste viata, impingand ca pe o framantatura toata firea spre invierea vietii. Caci mai ales pentru aceasta Cuvantul, fiind Dumnezeu, se face om (cu adevarat strain lucru la auzire!) si primeste de bunavoie moartea trupului. Deci cererea tuturor acestora, cum am zis, vom afla ca se cuprinde in cuvantul Rugaciunii.

Caci el spune „Tata”, pomeneste „Numele” Tatalui si „imparatia” Lui. Iar pe cel ce se roaga, il arata ca fiind „fiu” dupa har al acestui „Tata”. El vrea ca cei din cer si cei de pe pamant sa ajunga la o singura vointa. Porunceste apoi sa se ceara „painea cea spre fiinta” si cere oamenilor sa se impace, unind firea cu ea insasi prin porunca de a ierta si de a i se ierta, ca sa nu mai fie taiata prin deosebirea dintre vointe. Invata apoi pe oameni sa se roage, sa nu cada in ispita, ca lege a pacatului, si sa fie izbaviti de cel viclean. Si se cadea ca insusi Pricinuitorul si Datatorul acestor bunuri sa fie si invatator al lor, ca sa dea cele spuse in aceasta rugaciune ca reguli de viata ucenicilor care cred in El si imita vietuirea Lui in trup. Prin ele a aratat „comorile ascunse ale intelepciunii si ale cunostintei”, aflatoare cu adevarat in El, trezind dorinta celor ce se roaga spre dobandirea lor.

Scriptura a numit, cred, aceasta invatatura „rugaciune”, deoarece cuprinde cererea darurilor date oamenilor de Dumnezeu prin har. Caci de Dumnezeu insuflatii nostrii Parinti au spus hotarat ca rugaciunea este cererea acelora ce le-a daruit Dumnezeu, in chip cuvenit cu El insusi, oamenilor, precum votul este fagaduinta sau promisiunea acelora pe care oamenii, slujind cu adevarat lui Dumnezeu, I le aduc Lui. Ei au adus ca marturie in sprijinul   acestui   cuvant  al   lor   Scriptura.  De  pilda: „Fagaduiti si dati Domnului Dumnezeului nostru”. Sau: „Cate am fagaduit, voi da Domnului, Mantuitorului meu”. Acestea se spun despre vot. Iar despre rugaciune urmatoarele: „si s-a rugat Ana, zicand: Doamne Adonai, Dumnezeule al Puterilor, daca auzind vei auzi pe roaba ta, daruieste-mi mie un rod al pantecelui”. Sau: „S-a rugat Ezechia, regele Iudei, si Isaia, fiul lui Amos, proorocul, catre Domnul”. Sau: „Iar cand va rugati, ziceti Tatal nostru cel din ceruri…” cuvinte spuse de Domnul ucenicilor. Astfel votul este pazirea poruncilor, intarita prin voia celui ce a dat votul; iar rugaciunea, cererea pe care o face cel ce pazeste bunurile poruncilor, ca sa se prefaca el insusi in bunurile acelea. Sau mai bine, votul este lupta pentru virtute, pe care aducand-o cineva lui Dumnezeu, Acela o primeste cu multa placere, iar rugaciunea este cununa virtutii, pe care Dumnezeu o daruieste cu bucurie.
Deci fiindca s-a aratat ca rugaciunea este cererea bunurilor procurate de Cuvantul cel intrupat, luandu-L pe El insusi ca invatator al cuvintelor rugaciunii Sale, ne vom ingadui sa pornim la talcuirea lor, dezvaluind cu grija, atat pe cat se poate, intelesul fiecarui cuvant, stiind ca insusi Cuvantul obisnuieste sa harazeasca, in chip folositor, putere intelegerii celui ce graieste.

„Tatal nostru, care esti in ceruri, sfinteasca-se Numele Tau, vie imparatia Ta”.

Domnul invata in aceste cuvinte pe cei ce se roaga, ca se cuvine sa inceapa odata cu invatatura despre Dumnezeu. El da aici o invatatura tainica despre modul existentei Cauzei facatoare a lucrurilor. El insusi fiind, dupa fanta, Cauza lucrurilor. Prin cuvintele rugaciunii e aratat „Tatal”. „Numele” Tatalui si „imparatia” Tatalui, ca sa invatam de la inceput sa chemam si sa veneram Treunea cea una. Caci „Numele” lui Dumnezeu Tatal care subzista fiintiaL este insusi Fiul cel Unul nascut; iar „imparatia” lui Dumnezeu si Tatal, care de asemenea subzista fiintial. este Duhul Sfan:. Fiindca ceea ce Matei numeste aici imparatie. in alta parte, un alt Evanghelist a niunit Duh Sfant, zicand: „Vie Duhul Tau cel Sfant si sa ne curateasca pe noi”. Caci Tatal nu are Numele ca pe ceva dobandit, iar imparatia nu o cugetam ca o demnitate care i se adauga. Pentru ca El nu a inceput sa fie, ca sa fi inceput sa fie si Tata sau imparat. El nu a inceput mei sa existe, nici sa existe ca Tata sau ca imparat. Iar daca, fiind din veci, este si Tata si imparat din veci, atunci si Fiul si Duhul Sfant exista impreuna cu Tatal, fiintial din veci, fiind in chip natural din El si in El, mai presus de cauza si de ratiune, nu ivite, din pricina cauzei; dupa El. Caci relatia arata deodata cu ea si pe cele ce le leaga prin relatie, neingaduind sa fie privite acestea una dupa alta.

Incepand deci aceasta rugaciune, suntem indemnati sa veneram Treimea de o fiinta si mai presus de fiinta, ca una ce este cauza facerii noastre. Pe langa aceasta suntem invatati sa vestim si harul infierii ce ni s-a dat noua, fiind invredniciti sa numim pe Cel ce ne este Facator dupa fire, Tata dupa har. Iar aceasta ne obliga ca, cinstind numele Nascatorului nostru dupa har, sa ne silim sa intiparim in viata noastra trasaturile Celui ce ne-a nascut, adica sa-I sfintim numele pe pamant, sa ne asemanam Lui ca Unui Tata, sa ne aratam fii prin fapte si sa preamarim pe Fiul natural al Tatalui, Pricinuitorul acestei infieri, prin tot ce gandim si facem.
Si sfintim Numele Tatalui nostru cel dupa har, care este in ceruri, omorand pofta pamanteasca si curatindu-ne de patimile aducatoare de stricaciune. Caci sfintirea consta in desavarsita oprire si omorare a poftei din simtire. Ajunsi la aceasta stare se domolesc latraturile necuviincioase ale iutimii, nemaiexistand pofta care sa o starneasca si sa o induplece sa lupte pentru placerile ei, o data ce a fost omorata prin starea de sfintenie a ratiunii. Caci iutimea fiind avocatul poftei, inceteaza sa se infurie cand pofta e omorata.

Iar dupa lepadarea iutimii si a poftei, cu drept cuvant vine, cum zice rugaciunea, stapanirea imparatiei lui Dumnezeu si Tatal, in cei ce se invrednicesc sa spuna dupa desfacerea de acelea: „vie imparatia Ta”, adica Duhul Sfant. „Peste cine, zice, ma voi odihni, daca nu peste cel bun si smerit, care tremura de cuvintele Mele?”. De aici este vadit ca imparatia lui Dumnezeu si Tatal este a celor smeriti si blanzi. „Fericiti, zice, cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul”. Se intelege ca nu pamantul acesta, care detine, dupa fire, locul de mijloc al lumii, l-a fagaduit Dumnezeu mostenire celor ce-L iubesc pe El. Caci spune: „Cand vor invia din morti, nu se vor insura si nu se vor marita, ci vor fi ca ingerii din ceruri”. Sau: „Veniti binecuvantatii Parintelui Meu si mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii”.  Iar in alta parte, zice altuia, care a lucrat cu tragere de mima: „Intra intru bucuria Domnului rau”. Iar dupa El. dumnezeiescul Apostol zice „Va suna din trambita si cei mora in Hristos se vor scula cei dintai intru nestricaciune. Apoi noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti deodata in nori, intru intampinareaa Domnului in vazduh si asa vom fi totdeauna cu Domnul”. Acestea fiind fagaduite celor ce-L iubesc pe Domnul, cine va putea spune, daca priveste la cuvantul Scripturii si daca e miscat de ratiune si doreste sa fie slujitor al ratiunii, ca cerul si imparatia gatita de la intemeierea lumii, apoi bucuria Domnului cea ascunsa in taina si petrecerea si locuirea neincetata si cu totul nedespartita a celor vrednici cu Domnul e tot una cu „pamantul”? Deci „pamant” socotesc ca numeste deprinderea si puterea intarita si cu desavarsire neclintita a neschimbatei statornicii a celor blanzi in bine. Caci aceasta este totdeauna cu Domnul si are o bucurie neincerata, ca una ce a primit imparatia gatita de la inceput si s-a invrednicit de fixitatea si de randuiala cea din cer. Ea e statornicita in ratiunea virtutii, ca intr-un oarecare pamant asezat la mijlocul intregii lumi. In temeiul acestei ratiuni, cel bland stand la mijloc intre munele bun si faima rea. ramane iara patima, fara sa se umple de laude (inaltandu-se sau umplandu-se de slava desarta) si iara sa se intristeze de ocari. Caci desfacandu-si dorinta de la lucrurile de care e libera ranunea dupa fire, nu simte cand il supara momelile lor, ca unul ce s-a linistit de orice agitatie in legatura cu ele si si-a indreptat toata puterea    sufletului    spre    slobozenia    dumnezeiasca, nemaiurmarind nici un interes. Acesta slobozenie dorind Domnul sa o impartaseasca ucenicilor Sai, zice: „Luati jugul Meu peste voi si invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre”. Odihna numeste stapanirea imparatiei dumnezeiesti, care e ca o domnie ce slobozeste pe cei vrednici de toata robia.

Iar daca da stapanirea netrecatoare a imparatiei celor smeriti si blanzi, cine va fi atat de neiubitor si de nedoritor al bunurilor dumnezeiesti, ca sa nu doreasca la culme smerenia si blandetea, spre a primi pecetea imparatiei dumnezeiesti, cat e cu putinta omului, purtand in duhul lui, prin har, forma nestirbita a Celui ce este in mod firesc, dupa fiinta, marele imparat Hristos?

In acest om, zice marele Apostol, „nu este barbat si femeie”, adica manie si pofta. Caci mania alunga silnic ratiunea si scoate afara din legea firii cugetarea. Iar pofta face mai iubite decat Cauza si Fiinta cea unica si singura de dorit si nepatimitoare, cele de dupa ea si de aceea socoteste mai de cinste trupul decat duhul. De asemenea face mai atragatoare posesiunea celor vazute decat slava si stralucirea celor inteligibile, tragand mintea prin lucrarea placerii simtuale de la privirea dumnezeiasca si inrudita a celor spirituale. In acest om nu mai e decat ratiunea, care s-a dezbracat, prin abundenta virtutii, chiar si de iubirea si de afectiunea cea mai nepatimasa, dar totusi naturala fata de trup. Caci duhul a biruit cu desavarsire firea si a convins mintea sa se odihneasca pana si de la filosofia activitatii morale, cand se intalneste cu ratiunea cea mai presus de fiinta, printr-o contemplatie simpla si neimpartita. Pentru ca daca omul a izbutit sa ajunga la aceasta stare in care poate taia si lepada usor cele ce curg in timp, nu este nimeri, ca o data ce s-a dovedit slobod de cele sensibile si a trecut peste ele, sa se impovareze iarasi cu chipul fapturii morale ca cu un cojoc.

Aceasta o arata mai limpede marele Ilie, indicand aceasta taina prin cele ce le-a savarsit in chip simbolic. Acesta cand a fost rapit a dat cojocl adica starea (sau lucrarea) de mortificare a trupului, in care era fixata maretia frumusetii sale morale, lui Elisei, ca ajutor al duhului impotriva a toata puterea vrajmasa si ca unealta de lovire a firii nestatornice si cugetatoare, al carei chip era Iordanul, ca sa nu fie impiedicat ucenicul sa treaca spre tara sfanta, inecandu-se in pofta tulbure si lunecoasa dupa cele materiale. El insa a plecat slobod spre Dumnezeu,
neoprit de nici unul din lucruri, prin vreo afectiune fata de ele, simplu prin dorinta si necompus prin vointa, spre cel simplu prin fire, facandu-si calatoria prin virtutile generale ce se imboldesc una pe alta si se ridica impreuna ca niste cai de foc. Caci stia ca ucenicul lui Hristos trebuie sa lepede dispozitiile neegale, a caror deosebire ii vadeste alterarea si nestatornicia, daca patima poftei provoaca revarsarea sangelui in jurul inimii, iar mania pusa in miscare fierberea sangelui.

Deci cel ce a ajuns sa traiasca, sa se miste si sa fie in Hristos, s-a eliberat de aparitia naprasnica a dispozitiilor neegale, nemaipurtand in el, ca pe un barbat si femeie, afectiunile opuse ale acestor patimi, prin care ratiunea e robita, fiind denaturata de schimbarile lor nestatornice. Caci in ratiunea nerobita de aceste afectiuni el are zugravita maretia chipului dumnezeiesc, care indupleca sufletul sa se prefaca prin hotararea libera a voii sale spre a deveni dupa asemanarea dumnezeiasca si sa se faca lacas atotstralucit al marei imparatii care subsista fiintial cu Dumnezeu si Tatal tuturor, adica al Duhului Sfant, lacas care primeste, daca se poate spune, puterea cunostintei firii dumnezeiesti, atat cat e cu putinta. in aceasta stare, nasterea celor rele inceteaza si a celor bune ia fiinta, sufletul pazind in sine. intocmai ca Dumnezeu, prin harul chemarii Sale, neatins ipostasul bunurilor daruite. in acest sufle: Hristos se naste pururea de bunavoie in chip mistic, facandu-Se corp prin cei mantuiti si facand sufletul ce-L naste maica fecioara, intrucat acesta nu mai are, ca sa spun pe scurt, prin Teo afectiune, ca pe un barbat si femeie, semnele firii aflatoare sub stricaciune si facere.

Sa nu se mire nimeni ca am pomenit stricaciunea inainte de facere. Caci privind fara patima, cu dreapta judecata, firea celor ce apar si pier, va afla limpede ca orice facere incepe din stricaciune si sfarseste in stricaciune. Dar patimile ce caracterizeaza cele supuse facerii si stricaciunii, cum am spus, nu le are Hristos sau vietuirea si ratiunea lui Hristos sau dupa Hristos. Caci s-a spus: „in Hristos Iisus nu este barbat si femeie”, iar prin aceasta se indica semnele si patimile firii, care e supusa stricaciunii si facerii. Intr-o asemenea vietuire nu mai este decat    ratiunea  imbibata de cunostinta dumnezeiasca, si miscarea unitara a voii, care nu alege decat virtutea.

„Nici elin si iudeu”. Prin acestea se indica deosebirea invataturilor despre Dumnezeu, sau mai adevarat vorbind opozitia dintre ele. Cea dintai invatatura sustine nebuneste niste principii, impartind unicul principiu in lucrari si puteri potrivnice; ea nascoceste slujirea la multi zei, care se dezbina in ea insasi, impreuna cu multimea celor ce se inchina, si se face de ras prin marea varietate a slujirii. Cealalta invatatura sustine, e drept, un singur principiu, dar ingust si nedesavarsit si aproape inconsistent, fiind lipsit de ratiune si de viata. De aceea cade intr-un rau tot asa de mare ca si invatatura de mai inainte, anume in latura opusa a aceleia, in ateism, marginind la o singura persoana principiul unic si socotindu-l ca subzistand fara Cuvant si Duh, sau strabatut de Cuvantul si de Duhul ca de niste simple calitati. Acesta nu-si da seama ca ce Dumnezeu mai poate fi acela, care e lipsit de acestea? Sau cum se va impartasi Dumnezeu de acestea, ca de niste accidente, asemenea fiintelor rationale supuse facerii? Nici una dintre aceste doua invataturi nu este, cum am spus, in Hristos. In El este numai invatatura evlaviei adevarate si legea neclintita a cunoasterii tainice a lui Dumnezeu (a teologiei mistice), care respinge desirarea dumnezeirii, ca prima invatatura si nu primeste comprimarea dumnezeirii, ca cea de a doua. Aceasta, ca sa nu dezbine dumnezeirea prin inmultirea fiintei, caci aceasta este greseala elineasca, nici s-o faca patimitoare prin reducerea la un singur ipostas, socotind-o lipsita de Cuvant si Duh, sau imbibata de Cuvant si Duh ca de niste simple calitati, caci aceasta este greseala iudaica, dupa care dumnezeirea nu este: Minte, Cuvant si Duh. invatatura cea intru Hristos ne invata pe noi, cei chemati de har prin credinta la cunostinta adevarului, sa cunoastem o unica fire si putere a dumnezeirii, adica un unic Dumnezeu, contemplat in Tatal, Fiul si Duhul Sfant, subzistand fiintial ca o singura Minte necauzata, nascatoare a singurului Cuvant fara inceput, subsistent dupa fiinta, si izvor al singurei Vieti eterne ce subzista fiintial ca Duh Sfant. Ne invata sa cunoastem Treimea in unime si unimea in Treime. Nu numai pe una in alta, caci nu este Treimea in unime ca un accident in fiinta, sau intors unimea in Treime, caci este fara calitati. Nici ca pe altceva si altceva, caci nu se deosebeste prin eterogenitatea firii unimea de Treime, fiind o fire unica si simpla. Nici pe una inaintea alteia, caci nu se deosebeste printr-o putere mai mica Treimea de unime, sau unimea de Treime. Nu se deosebeste unitatea de Treime nici ca ceea ce-i comun si general partilor subordonate, ca sa fie contemplata numai prin cugetare, caci aceasta unitate este o fiinta existand de sine in sens propriu si o putere cu adevarat puternica prin ea insasi. Nu este nici una prin alta; caci nu este la mijloc vreo relatie ca intre efect si cauza, acolo unde e totul unul si acelasi si fara nici o relatie. Dar nu este nici una din alta; caci nu provine Treimea din unitate, fiind nefacuta si explicandu-se prin sine insasi. Ci aceeasi se zice si se cugeta cu adevarat unitate si Treime. Este unitate prin ratiunea fintei, Treime prin modul existentei. Aceeasi este intreaga unitate, neimpartita de ipostase; si aceeasi intreaga Treime, neconfundata prin unitate. Ca sa nu se introduca prin impartire multime de zei, sau sa se inlature prin confuzie orice Dumnezeu, invatatura lui Hristos straluceste prin ocolirea amandurora.

Iar    prin    invatatura    lui    Hristos    inteleg    noua propovaduire a adevarului, in care „nu este barbat si femeie”, adica semnele si patimile firii celei supuse stricaciunii   si   nasterii;   „nici   elin   si   iudeu,   adica invataturile potrivnice despre dumnezeire. In ea nu este „nici taiere imprejur si netaiere imprejur”, adica slujirile corespunzatoare ale acestora, Caci cea dintai necinsteste firea   vazuta de dragul simbolurilor legii si ocaraste pe Creatorul insusi, socotindu-l Facator al unor lucruri rele; iar cea de a doua indumnezeieste firea de dragul patimilor si ridica faptura impotriva Creatorului, sfarsind amandoua in acelasi rau, in batjocorirea lui Dumnezeu. Nu este „nici barbar si scit”, adica despartirea si ridicarea firii impotriva ei insasi, prin vointa, dezbinare prin care s-a inradacinat in oameni legea stricacioasa si potrivnica firii, a uciderii intreolalta. „Nici rob sau slobod”,   adica  impartirea aceleiasi firi impotriva voii, care face fara cinste ceea ce este dupa fire de aceeasi cinste, avand ca lege ajutatoare, ce   tiranizeaza   demnitatea   chipului,   bunul   plac   al stapanitorilor.

„Ci toate si intru toate este Hristos”, care zugraveste in duh forma  imparatiei fara de inceput prin cele mai presus de fire si de lege. Aceasta forma, precum s-a aratat mai inainte, e caracterizata prin smerenia si blandetea inimii, a caror unire desavarseste pe omul zidit dupa Hristos. Caci oricine e smerit este desigur si bland, si oricine e bland este desigur si smerit; smerit, ca unul ce se stie pe sine avandu-si existenta ca dar; bland ca unul ce intelege intrebuintarea ce trebuie sa o faca de puterile daruite lui dupa fire, facandu-le sa slujeasca ratiunii spre nasterea virtutii si refuzand cu totul sa puna lucrarea lor la dispozitia simtirii. De aceea el este cu mintea intr-o neintrerupta miscare spre Dumnezeu, iar cu simtirea ramane nemiscat, nemaivrand sa simta nicidecum nimic din cele ce supara cu adevarat trupul si nelasand sa se intipareasca in suflet nici o umbra de intristare, ca sa nu se clatine dispozitia pricinuitoare de bucurie din el. Caci nu socoteste ca o lipsa de placere durerea cea dupa simtiri. Fiindca el cunoaste o singura placere: unirea sufletului cu Cuvantul, a carei lipsa este un chin fara de sfarsit, care se intinde in chip firesc peste toate veacurile. De aceea, lasand trupul si toate ale trupului, se duce intins spre convietuirea cu Dumnezeu, gandindu-se la singura paguba pe care ar putea-o avea, chiar daca ar stapani toate bunurile pamantului: nedobandirea asteptatei indumnezeiri dupa har.

Sa ne curatim deci pe noi insine de toata intinaciunea trupului si a duhului, ca sa sfintim numele dumnezeiesc. Iar aceasta o facem stingand pofta, devenita in chip necuviincios desfranata din pricina patimilor, si legand iutimea, infuriata in chip dezordonat de placeri, cu ratiunea, ca sa primim imparatia lui Dumnezeu si Tatal, care vine la noi prin blandete.

Iar acum sa potrivim cuvantul urmator al rugaciunii, ca cele de mai inainte, zicand: „Faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant”.

Cel ce aduce lui Dumnezeu inchinare in chip tainic, numai prin facultatea ratiunii, despartita de pofta si de iutime, implineste pe pamant voia lui Dumnezeu, cum o fac in cer cetele ingerilor. Acela prin toate s-a facut impreuna slujitor si impreuna vietuitor cu ingerii, precum zice marele Apostol: „Iar petrecerea noastra este in ceruri”. Caci in ingeri nu se afla pofta ce slabeste vigoarea mintii prin placere, nici iutimea ce se infurie si latra la cei inruditi fara cuviinta, ci numai ratiunea care duce in chip firesc spre prima ratiune pe cei rationali. Numai de aceasta se bucura Dumnezeu si numai pe ea o cere de la noi robii sai. Aceasta o arata, zicand catre marele David: „Caci ce este Mie in cer si ce am voit de la tine pe pamant?” Nimic nu are Dumnezeu in cer, care sa I se aduca de sfintii ingeri, decat slujirea rationala. Pe aceasta cerand-o si de la noi, ne-a invatat sa zicem cand ne rugam: „Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant”.

Prin urmare sa ne miste si pe noi ratiunea noastra spre cautarea lui Dumnezeu; puterea poftei spre dorirea Lui; iar iutimea sa lupte pentru pastrarea Lui. Mai bine zis, mintea sa se intinda intreaga spre Dumnezeu, intarita de iutime ca de un tonic si aprinsa de dorul poftirii dusa la culme. Imitand astfel pe ingerii din cer, ne vom afla slujind lui Dumnezeu prin toate, infatisand pe pamant aceeasi vietuire ca si ingerii, neavand mintea miscata spre nimic din cele de dupa Dumnezeu, intocmai ca aceia.

Vietuind astfel in urma votului ce-L dam, vom primi, ca pe o „paine spre fiinta” si spre viata, pentru hrana sufletelor noastre si pentru pastrarea si buna folosire a celor daruite noua, pe Cuvantul care a zis: „Eu sunt painea care s-a coborat din cer si da viata lumii”. Caci El ni se face toate, pe masura noastra a celor ce suntem nutriti prin virtute si intelepciune, si se face corp, precum singur stie, prin fiecare din cei ce ne mantuim, in chip felurit, cata vreme suntem inca in acest veac, dupa intelesul cuvantului rugaciunii, care zice: „Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi”. Prin „astazi” socotesc ca se indica veacul acesta. Cel ce ar voi sa redea mai dezvaluit acest loc al rugaciunii ar putea zice: „Painea noastra pe care ne-ai gatit-o la inceput spre nemurirea firii, da-ne-o noua astazi, cat ne aflam inca in viata aceasta muritoare, ca sa biruiasca moartea pacatului hranirea cu painea vietii si a cunostintei, de care calcarea poruncii dumnezeiesti nu l-a lasat pe primul om sa se faca partas; caci daca ar fi mancat sa se sature din aceasta mancare, nu ar fi fost cuprins de moartea pacatului”.

Dar cel ce se roaga sa primeasca aceasta paine spre fiinta desigur nu o primeste intreaga, precum este painea insasi, ci cat poate el sa primeasca. Painea vietii se da pe Sine tuturor celor ce o cer, ca iubire de oameni, dar nu in acelasi fel tuturor. Ci celor care au facut lucruri mari mai mult, iar celor mai putini in fapte mai putin, fiecaruia cat poate primi vrednicia mintii lui. Spre acest inteles al cuvintelor de fata ne-a adus Mantuitorul insusi, poruncind apriat invataceilor sa nu-si faca grija catusi de putin de hrana ce cade sub simturi. Caci zice: „Nu va grijiti in sufletul vostru ce veti manca si veti bea, nici pentru trupul vostru, cu ce va veti imbraca. Ca toate acestea le cauta neamurile lumii. Ci cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua”. Cum ne-ar indemna deci sa cerem cele de care a poruncit mai inainte sa nu ne ingrijim? Este vadit ca nu ne-a indemnat sa cerem prin rugaciune cele de care ne-a randuit prin porunca sa nu ne ingrijim. Caci prin rugaciune se poate cere numai ceea ce putem cauta in temeiul poruncii. Asadar ceea ce nu ni s-a ingaduit sa cautam prin porunca desigur ca nu e ingaduit sa cerem nici prin rugaciune. Iar daca Mantuitorul a poruncit sa cautam numai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea, cu drept cuvant a randuit ca aceasta sa o ceara si prin rugaciune cei ce se doresc dupa darurile dumnezeiesti. Prin aceasta, asigurand darul celor cerute in chip firesc prin rugaciune, a unit voia celor ce cer cu voia Celui ce ofera darul, facand prin aceasta unire afectuoasa cele doua vointe una si aceeasi.

Iar daca ni se porunceste sa cerem prin rugaciune si painea cea de toate zilele, prin care se intretine viata noastra de aici, sa nu trecem hotarele rugaciunii, privind in chip lacom inainte la multe perioade de ani si sa uitam astfel ca suntem muritori si avem o viata care trece ca umbra. Ci sa cerem prin rugaciune, fara ingrijorare, doar painea trebuincioasa zilei. Sa aratam astfel ca facem, prin intelepciunea cea dupa Hristos, din viata noastra o meditatie (o pregatire) in vederea mortii, armonizandu-ne dispozitia vointei cu firea si despartind sufletul de grija celor trupesti, mai inainte de a veni moartea. Aceasta, pentru ca sa nu se lipeasca de cele stricacioase, intorcand spre materie dorinta lui cea dupa fire, si sa se deprinda cu lacomia, care ne lipseste de abundenta bunurilor dumnezeiesti.

Sa fugim asadar cu toata puterea de iubirea celor materiale si sa stergem afectiunea fata de ele, ca pe un praf de pe ochii nostri mintali. Sa ne multumim numai cu cele ce sustin, dar nu si cu cele ce indulcesc viata noastra de aici. Si numai pentru ele sa ne rugam, cum am invatat, lui Dumnezeu, ca sa ne putem pazi sufletul nerobit si nimic din cele vazute sa nu-l retina de dragul trupului. Sa ne aratam mancand pentru a trai, nu traind pentru a manca. Caci primul lucru este propriu firii rationale; al doilea celei nerationale. Sa fim pazitori intocmai ai rugaciunii, aratandu-ne prin fapte ca imbratisam cu hotarare o unica si singura viata, pe cea in Duh, si in vederea dobandirii ei o folosim pe cea de fata. De dragul aceleia sa incuviintam folosirea acesteia, atata cat sa nu renuntam de a o sustine pe aceasta numai cu paine si de-a pazi vigoarea ei naturala atata cat sa nu ne fie spre stricaciune. Sa nu urmarim sa traim (pur si simplu), ci sa traim lui Dumnezeu, facand din trup un inger (vestitor) al sufletului, strabatut de ratiune prin virtuti, iar din suflet un vestitor al lui Dumnezeu prin fixarea in cele bune. Iar aceasta paine sa o marginim in chip firesc la o singura zi, rusinea de datatorul rugaciunii oprindu-ne sa intindem cererea pentru ea la o a doua zi.

Armonizand astfel in chip real starea noastra launtrica cu sensul rugaciunii, vom putea sa ne apropiem si de celelalte cuvinte ale ei, zicand:”Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”.

Asadar dupa primul inteles al cuvantului de mai inainte, trebuie sa se ceara prin rugaciune painea nestricacioasa a intelepciunii in veacul acesta, al carui simbol este „astazi”, paine de care ne-a despartit la inceput incalcarea poruncii. Dar cel ce vrea sa faca aceasta nu trebuie sa cunoasca decat unica placere a dobandirii celor dumnezeiesti, al caror datator este, dupa fire, Dumnezeu, iar pazitor, dupa vointa, hotararea libera a celui ce le-a primit; si nu trebuie sa se teama decat de o singura durere: de pierderea acestor daruri, fapt care se produce prin sfatul diavolului si prin lucrarea insasi a celui ce, obosit de moleseala vointei, nu pazeste darul cel de pret prin dispozitia vointei. El nu trebuie deci sa aiba vointa inclinata spre nimic din cele vazute si prin urmare sa nu se lase abatut de nici una din intamplarile dureroase ce-i vin asupra trupului. Cel ce face asa cu adevarat iarta fara patima celor ce i-au pacatuit lui. Caci bunul spre care se straduieste dorinta lui nu poate sa i-l rapeasca nimeni, fiind socotit dupa fire cu neputinta de rapit.

Acela se infatiseaza pe sine lui Dumnezeu pilda de virtute – daca e ingaduit sa spunem asa – cerand Celui ce nu poate fi imitat sa-l imite pe el, zicand: „si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. El roaga adica pe Dumnezeu ca precum a fost el oamenilor, asa sa-i fie si lui Dumnezeu. Deci daca, precum a iertat el greselile celor ce i-au pacatuit lui, vrea sa i se ierte si lui din partea lui Dumnezeu, e vadit ca precum Dumnezeu iarta fara patima pe cei ce-i iarta, la fel si el iarta celor ce i­au gresit, aratandu-se fara patima fata de cele ce i s-au intamplat. El nu ingaduie nici unei amintiri suparatoare sa se intipareasca in minte, ca sa nu fie dovedit ca sfasie firea prin inclinarea (dispozitia) voii, dezbinandu-se de vreun om, om fiind si el. Unindu-se astfel inclinarea voii cu ratiunea firii, se infaptuieste impacarea lui Dumnezeu cu firea. Caci altfel nu e cu putinta firii dezbinate in ea insasi   prin   inclinarea   voii,   sa   primeasca   pogorarea dumnezeiasca si negraita. Poate de aceea vrea Dumnezeu sa se infaptuiasca mai intai impacarile intre noi; nu ca sa invete de la noi sa se impace cu cei ce I-au gresit si sa ierte pedeapsa multelor si infricosatelor faradelegi, ci ca sa ne curete pe noi de patimi si sa se arate ca dispozitia celor iertati conlucra bucuros cu harul. Este vadit ca inclinarea voii unindu-se cu ratiunea firii, alegerea libera a celor ce au ajuns la aceasta stare nu va mai fi potrivnica lui Dumnezeu. Caci nu se poate cugeta nimic contrar ratiunii firii, care este atat lege naturala, cat si lege dumnezeiasca, atunci cand ratiunea a castigat miscarea voii ca sa lucreze potrivit cu ea. Si daca nu este nimic contrar in ratiunea firii, cu drept cuvant inclinarea voii miscandu-se in armonie cu ratiunea firii, va avea in toate lucrarea sa de armonie cu Dumnezeu. Iar lucrarea aceasta inseamna o dispozitie activa, strabatuta de harul Celui bun prin fire, spre savarsirea virtutii.

Deci in aceasta dispozitie se afla cel ce se roaga cerand painea cunostintei. Dar in aceeasi dispozitie se va afla si cel ce. silit de fire. cere numai painea zilnica, dar iarta greselile celor ce i-au gresi:, ca unul ce cunoaste ca dupa fire esre muritor. Acesta, asteptand in fiecare zi. ca unul ce nu e sigur de cele viitoare, ceea ce tme de fire (sa moara), o ia inaintea fini prin dispozitia vointei, facandu-se de bunavoie mort fata de lume. dupa cuvantul care zice: „Pentru Tine. Doamne, murim in fiecare zi; pentru Tine ne-am socotit ca oile de junghiere”. De aceea se impaca cu toti, ca sa nu duca cu sine vreun semn al rautatii veacului de acum. cand se va muta la viata tara batranete, si sa ia de la Judec atonii si Mantuitorul tuturor rasplata egala a celor ce le-a facut aici.

Deci le este spre folosul amandurora dispozitia curata fata de cei ce i-au suparat, pentru toate motivele.Dar mai ales pentru intelesul cuvintelor, care au mai ramas si care sunt:”Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne mantuieste de cel rau”.

Scriptura arata prin acestea ca cel ce nu iarta desavarsit celor ce i-au gresit si nu-si infatiseaza lui Dumnezeu inima curata de orice suparare, stralucind de lumina impacarii cu aproapele, nu va dobandi darul celor cerute, si va fi predat ispitei si celui rau, dupa o dreapta judecata, ca sa invete ca numai asa se curateste de pacate, daca scoate din el supararile impotriva altora. „Ispita” numeste aici legea pacatului, pe care n-a avut-o primul om cand a venit la existenta; iar „cel rau” este diavolul, care a amestecat in firea oamenilor aceasta lege si a convins pe om, prin amagire, sa-si mute dorinta sufletului de la ceea ce este ingaduit la ceea ce este oprit, si sa se abata spre calcarea poruncii dumnezeiesti, al carei efect a fost pierderea nestricaciunii daruite lui dupa har.

Sau iarasi „ispita” numeste aici consimtirea de bunavoie a sufletului cu patimile trupului; iar „cel rau” e modul in care dispozitia patimasa se preface in fapta. Judecatorul cel drept nu va izbavi de nici una din acestea pe cel ce nu iarta greselile celor ce i-au gresit, chiar daca cere aceasta cu vorba prin rugaciune. Ba chiar ingaduie ca acesta sa fie intinat de legea pacatului si paraseste pe cel invartosat si aspru la inima, ca sa fie luat in stapanire de cel rau, ca unul ce a ales mai bine patimile de necinste, al caror semanator este diavolul, decat firea, al carei Facator este Dumnezeu. Nu-l impiedica sa consimta de bunavoie cu patimile trupului, nici nu-l izbaveste de chipul in care dispozitia impatimita de ele se preface in fapta, deoarece acela, socotind de mai mica insemnatate firea decat patimile inconsistente, a ignorat, in ardoarea pentru ele, ratiunea firii. Caci daca s-ar fi lasat miscat de ea, ar fi cunoscut ce este legea firii si ce este tirania patimilor, care nu s-a nascut din fire, ci s-a adaugat prin libera alegere a voii. Ar fi stiut ca pe cea dintai sa o cultive, pastrand-o prin lucrarile firesti, iar pe cea de a doua sa o alunge departe de dispozitia voii si sa pazeasca firea prin ratiune, ca sa staruie in ea insasi, curata si neintinata, fara ura si dezbinare. Astfel ar a facut dm dispozitia voii iarasi o tovarasa a firii, ca sa nu aduca dm alta parte nimic ce nu ofera ratiunea arii. Prin aceasta ar fi alungat once ura si orice distanta fata de cel inrudit dupa fire. ca rostind aceasta rugaciune sa fie auzit si sa primeasca har indoit de la Dumnezeu, pentru harul simplu, adica iertarea greselilor de mai inainte si apararea si izbavirea de cele viitoare, nefiind lasat sa ajunga in ispita si sa fie robi: de cel rau, pentru un singur lucru si anume pentru faptul de a fi iertat din roata mima celor apropiati.

Drept aceea si noi, ca sa infatisez din nou pe scurt intelesul celor spuse, daca vreni sa fim izbaviti de cel rau si sa nu fini dusi in ispita, sa credem lui Dumnezeu si sa iertam greselile celor ce ne-au gresit noua. „Caci de nu veti ierta, zice, oamenilor pacatele lor. nici Tatal vostru cel din ceruri nu va iena voua”. Facand aceasta, nu numai ca vom lua iertarea greselilor, ci vom birui si legea pacatului, nefiind parasiti ca sa ajungem in ispita lui: iar pe sarpele cel viclean, nascatorul legii pacatului de care ne rugam sa fim mantuiti, il vom calca in picioare. Caci insusi Hristos, care a biruit lumea, ne este noua conducator in aceasta lupta si ne inarmeaza cu legile poruncilor. El este cel ce prin lepadarea legiuita a patimilor leaga firea cu ea insasi prin iubire si misca dorinta noastra nesaturata spre El insusi, care este painea vietii, a intelepciunii, a cunostintei si a dreptatii. El ne va face. prin implinirea voii Tatalui, impreuna slujitori cu ingerii, pe noi cei ce prin purtarea noastra in viata ne-ani aratat vrednici imitatori ai bme placutei vietuiri ceresti. Si de acolo iarasi ne va ridica la cea mai inalta treapta a celor dumnezeiesti, la Parintele luminilor, si ne va face partasi ai firii dumnezeiesti, prin impartasirea de Duhul dupa har, iar in temeiul acestui fapt vom fi fii ai lui Dumnezeu, purtand in chip neprihanit intreg pe insusi pricinuitorul harului, pe Fiul dupa fire al Tatalui, intreg, fara marginire, pe Cel de la care, prin care si in care avem si vom avea existenta, miscarea si viata.
Aceasta taina a indumnezeirii sa ne fie tinta spre care sa privim in rugaciune, ca sa cunoastem ce am fost si ce ne-a facut pe noi coborarea (chenoza) prin trup a Celui Unuia-Nascut, si de unde si unde ne-a ridicat prin puterea dreptei Sale de oameni iubitoare, pe noi cei ce ne aflam in locul cel mai de jos al lumii, la care ne coborase povara pacatelor. Si asa sa iubim si mai mult pe Cel ce ne-a gatit noua, cu atata intelepciune, aceasta mantuire. Iar prin cate facem sa aratam rugaciunea implinita si sa ne dovedim propovaduitori ai lui Dumnezeu, ai Celui ce ne este cu adevarat Tata dupa har. Sa nu ne aratam mai degraba, prin patimile de necinste, avand tata al vietii pe Vicleanul, care unelteste pururea sa se instapaneasca silnic peste fire si sa nu schimbam din negrija viata noastra cu moartea. Caci fiecare din cei doi (Dumnezeu adica si diavolul) impartaseste celor ce le urmeaza ceea ce are propriu: unul harazeste celor ce-l iubesc viata vesnica; celalalt sadeste in cei ce se apropie de el, prin strecurarea ispitelor de bunavoie, moartea.

Caci dupa Scriptura, chipul ispitelor e indoit: unul e prin placere, altul prin durere. Cel dintai e ales de bunavoie, iar celalalt fara voie. Cel dintai este nascatorul pacatului si de el ni s-a poruncit sa ne ferim dupa invatatura Domnului, care zice: „Si nu ne duce pe noi in ispita”; sau: „Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita”. Iar celalalt este pedepsitorul pacatului, chinuind prin dureri si necazuri dispozitia iubitoare de pacat. De va rabda cineva acest fel de ispita, mai ales acela care nu e pironit de rau, va auzi pe marele Iacob strigand: „Ganditi-va la toata bucuria, fratii mei, cand veti cadea in ispite felurite, ca incercarea credintei voastre lucreaza rabdare, iar rabdarea dovedirea, iar dovedirea sa-si aiba lucrul desavarsit”. Dar amandoua ispitele, pe cea de voie si pe cea fara de voie, le unelteste cu viclesug cel rau: pe cea dintai, semanandu-si neghina si atatand sufletul prin placerile trupului, ca sa-l induplece sa-si desfaca dorinta de iubirea dumnezeiasca; iar pe cea de a doua o doreste si o cere cu viclenie, voind sa strice firea prin durere, ca sa sileasca sufletul doborat de dureri sa puna in miscare gandurile de ocara impotriva Facatorului.

Dar cunoscand noi planurile vicleanului, sa ne rugam sa nu ne vina ispita de bunavoie, ca sa nu ne desfacem dorinta de iubirea de Dumnezeu; si sa rabdam barbateste pe cea fara de voie, venita cu ingaduinta lui Dumnezeu, ca sa ne aratam punand mai presus decat firea pe Facatorul firii.

Deci fie ca toti cei ce chemam numele Domnului nostru Iisus Hristos sa ne izbavim de dulcetile celui rau si sa ne slobozim de durerile viitoare, prin impartasirea de ipostasul bunurilor viitoare, care ni se va arata in insusi Hristos, Domnul nostru, Singurul slavit, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, de toata faptura. Amin.