Zis-a Domnul: Cine voieşte să vină după Mine!!! (Marcu 8, 34)
Să luăm aminte, iubiţilor, să luăm aminte la începutul Evangheliei de astăzi. ,,Cine vrea să vină după Mine!”. Aşa începe. Cine vrea să mă urmeze! Cine este cel care zice aceste cuvinte? Este Domnul nostru Iisus Hristos. Este Cel care a creat din nimic lumea. Este Cel care a pus legi în toată natura şi în toate fiinţele, plante, copaci, păsări, animale, soare, lună şi stele, de la cele mai mici până la cele mai mari, toate acţionează potrivit legilor fizice, toate urmează cu fidelitate itinerarul, pe care El l-a stabilit pentru fiecare. Toate se supun poruncii Lui. El stăpâneşte toată lumea fizică sau naturală. El este Făcătorul tuturor, El se numeşte şi este împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.
ânsuşi Domnul nostru Iisus Hristos l-a făcut şi pe om. Ca şi Creator ar fi putut să-l îndatoreze pe om să i se supună absolut, să împlinească voia Lui, ca şi celelalte creaturi. Dar nu a făcut-o. A suflat în el suflet nemuritor. I-a dat două însuşiri deosebite şi unice. I-a dat raţiune şi libertate. Prin raţiune omul poate să deosebească binele de rău, adevărul de minciună, virtutea de răutate. Prin libertate poate să aleagă drumul pe care-l voieşte, drumul pe care-l arată ca drept raţiunea.
Şi Hristos, Care l-a creat pe om raţional şi liber, i se adresează şi-i spune: „Cine voieşte să vină după Mine!” (Marcu 8, 34). Nicio constrângere, nicio presiune. Hristos, spre folosul omului, avea toată puterea să-l oblige pe om să asculte. Dar dacă ar fi făcut asta, atunci binele, pe care l-ar fi făcut omul, n-ar mai fi avut nicio valoare, pentru că l-ar fi făcut forţat, şi omul s-ar fi transformat într-un dispozitiv, într-un robot, care se mişcă conform voinţei mecanicului. Acum, binele pe care-l face omul are valoare, pentru că poate să nu-l facă şi să facă ceea ce-i contrar, să facă răul. Să dăm un exemplu. Cineva se plimbă pe drum. Deodată află o mare sumă de bani. Nu-l vede nimeni. Se apleacă şi o ia. Dar imediat încep gândurile: „Să o predau Poliţiei ca să se găsească posesorul ei sau să o păstrez?”. Cel care a găsit-o este sărac, foarte sărac. Abia îşi agoniseşte pâinea lui şi a familiei. Ce bucurie va simţi sărmana lui femeie, dacă se va duce şi îi va spune, că a găsit 100 de lire de aur! Cât de mult s-ar uşura familia lui! Dar în el se aude glasul lui Dumnezeu: „Nu este corect să păstrezi bani străini. Trebuie să-i predai”. Şi acest glas, glasul datoriei, biruieşte celălalt glas potrivnic, glasul interesului. Şi săracul predă banii Poliţiei.
Acesta este omul. Liber să păstreze banii, dar şi liber să-i întoarcă. în timp ce animalul nu poate să facă nicio deosebire; sare gardurile, intră pe ogoare şi în vii şi distruge totul. Nu are conceptul de pagubă, furt, tâlhărie şi omor. Orice face o face din instinctul care îl împinge să facă asta sau cealaltă fără să examineze şi să cerceteze.
***
Omul este liber. Şi către acest om liber Hristos se întoarce şi îi spune: îCine voieşte să vină după Mineââ (Marcu 8, 34). Regii pământului, ca să ţină popoarele în supunere, folosesc forţa. Cei care merg împotriva poruncilor lor, a dispoziţiilor lor, a voinţei lor, şi îndrăznesc să-i incite pe alţii la răscoală şi revoluţie împotriva stăpânirii lor, imediat sunt arestaţi şi aruncaţi în temniţă. Fără forţă, fără arme, fără tribunale şi închisori, care stat din lume poate să se menţină? Niciunul. Toate statele, şi cele care sunt considerate mult mai liberale şi democratice, se sprijină pe puterea armelor.
Ştiu însă un stat, ştiu un regat deosebit, în care regele de acolo nu are arme, nu foloseşte forţa, nu îi constrânge pe oameni să se supună. Acest regat deosebit este Biserica. Rege este Domnul Cel Răstignit. Priviţi-L, iubiţii mei creştini! Preacuratele Lui mâini, întinse, arată că îi primeşte pe toţi oamenii, toată omenirea vrea să o îmbrăţişeze. Iubirea Lui vrea să mântuiască întreaga lume. Iubirea Lui vrea să-i atragă pe toţi păcătoşii. Iubirea Lui este nesfârşită.
Dar oamenii, răi şi stricaţi, nu vor să asculte de glasul Lui, nu vor să preţuiască dragostea Lui. Ca şi primii răstignitori stau şi ei sub Crucea Lui, îşi bat joc de El, iar acum, pentru neputinţa Lui, îl scuipă şi-L hulesc, şi unii atei de azi zic: îHristoase, ai eşuat în misiunea Ta. Lumea nu este condusă prin dragoste, ci prin forţăâ. Hristos însă, de pe cruce, continuă să se adreseze întregii lumi şi fiecăruia îndeosebi şi să spună: îCine voieşte să vină după Mineââ (Marcu 8, 34).
Să dispreţuiască lumea, lumea forţei sălbatice şi a neomeniei, lumea tiranilor şi ateilor, să dispreţuiască glasul lui Hristos. Au existat, există şi vor exista până la sfârşitul veacurilor suflete alese, care vor asculta glasul lui Hristos şi îl vor urma pe drumul pocăinţei. Vreun tâlhar va striga şi astăzi: îPomeneşte-mă, Doamne!â (Luca 23, 42). Vreun sutaş se va smeri şi va mărturisi slava Lui: îCu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!â (Matei 27, 54).
***
„Cine voieşte să vină după Mine!”. Omule, două drumuri sunt înaintea ta. Un drum este larg şi spaţios. Mii şi milioane îl urmează. Este odihnitor la început. Dar, la sfârşit, acest drum este distrugere şi moarte. Celălalt drum este strâmt, este în urcuş greu, este plin cu pietre şi spini. Este un drum plin de piedici. Este drumul Golgotei. Primul drum, cel larg şi spaţios este drumul răutăţii, este drumul rătăcirii şi al stricăciunii, este drumul satanei. Celălalt drum este drumul virtuţii. Este drumul onoarei şi al datoriei. Este drumul lui Hristos. La început e greu, plin de piedici, dar la sfârşit slavă şi cinste, înviere, viaţă veşnică şi împărăţie.
„Cine voieşte să vină după Mine!” (Marcu 8, 34). Omule, te strigă Hristos. Urmează-L şi niciodată nu vei regreta!
extras din „Kyriaki”, Atena, 1998
Predica mitropolitului Augustin de Florina la Apostolul din Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci: Hristos trăieşte şi împărăţeşte!
„Mă răstignesc împreună cu Hristos; iar de-acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20)
Trăim, iubiţii mei, trăim într-o epocă de groaznică neevlavie, necredinţă şi decădere morală. Vreţi dovezi? Altădată, dacă într-un sat se ducea un străin şi înjura de cele dumnezeieşti, nici o casă nu-i deschidea uşa să-i ofere ospitalitate. Dar acum lucrurile s-au schimbat. Nu numai că străinii, care vizitează satele, înjură liber cele dumnezeieşti, dar şi cei care locuiesc la sate consideră că nu e nimic dacă înjură şi blasfemiază cele dumnezeieşti. Şi nu este doar blasfemia singurul semn rău care arată neevlavia oamenilor faţă de Dumnezeul cel Preaânalt. Există şi alte semne, care arată că lumea nu este numai neevlavioasă, ci este şi atee şi nereligioasă. Un tânăr, de pildă, care a plecat din satul său şi s-a dus la universitate şi a studiat, întorcându-se în sat, este foarte diferit. Când era mic se ducea la biserică, ţinea lumânarea şi cădelniţa şi-l ajuta pe preot şi pe cântăreţ. Atunci era un copil minunat, ce părea ca un înger. Dar acum s-a schimbat cu desăvârşire. S-a făcut necredincios. S-a făcut un diavol. Ceva mai rău decât un diavol. Pentru că diavolul, cu toată răutatea şi decăderea lui morală, crede că există Dumnezeu. Aşa cum zice Scriptura: îŞi demonii cred şi se cutremurăâ (Iacov 2, 19). Dar tânărul, care s-a dus la şcoli şi la universităţi şi a învăţat câteva lucruri din ştiinţă şi creierii lui au prins aere, stă acum la cafenea şi spune locuitorilor din sat, că ştiinţa a demonstrat că nu există Dumnezeu, nu există Hristos, nu există rai şi iad, ci există doar materia. Desigur acestea, pe care le zice el, nu le zice ştiinţa. Ştiinţa, adevărata ştiinţă, crede. Crede în Dumnezeu. Crede în Hristos. Marii oameni de ştiinţă, care au un renume mondial, (astronomi, fizicieni, matematicieni, chimişti, medici, oameni de ştiinţă din toate ramurile), îşi mărturisesc credinţa, cred în Hristos. Dar tânărul, la care ne-am referit, nici n-a deschis vreodată cărţile marilor oameni de ştiinţă, ca să citească ce cred aceştia. Chipurile, el e mai înţelept decât aceia care şi-au cheltuit viaţa în ştiinţă, şi are nesimţirea şi obrăznicia să zică: Toate câte propovăduieşte religia creştină sunt toate minciuni; minciuni sunt şi cele despre însuşi întemeietorul religiei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos. Nu există nimic. Dumnezeu, zice, Dumnezeu a murit şi trebuie să-L înmormântăm”.
***
Acest tânăr răspândeşte prin vorbele lui putoarea necredinţei consătenilor săi. Şi consătenii ce fac, când aud un necredincios că îl neagă pe Dumnezeu? Se mânie şi se revoltă, cum s-ar fi mâniat şi s-ar fi revoltat, dacă i-ar fi înjurat cineva pe vreuna din rudele lor? Nu. Ascultă cuvintele necredinciosului fără nici un protest. Ce înseamnă asta? înseamnă că credinţa în Hristos se stinge încet-âncet şi numele lui Hristos, care este mai presus de toate numele îngerilor şi oamenilor, numele Lui nu-i mai mişcă. Mai e puţin şi vor accepta tot ce zice necredinţa contemporană prin gura oamenilor ticăloşi, care nu au învăţat nici litera îaâ din abecedarul ştiinţei. Iar necredincioşii, văzând această răceală şi indiferenţă pe care o arată cei mai mulţi creştini, zic şi scriu că Hristos a murit, şi că aşa mort cum este nu mai provoacă nicio emoţie. O nouă credinţă, o credinţă în materie, credinţă în bunurile materiale se întinde şi ocupă lumea. Ce nenorocire, ce catastrofă!
Zic: A murit Hristos. Dar se înşeală. Cu toată marea amploare, pe care a luat-o în zilele noastre ateismul şi necredinţa, cu toate acestea există oameni care cred şi-L iubesc pe Hristos şi sunt gata pentru sfânt numele Lui să-şi verse şi sângele. Vreţi exemple? Acel copilaş, care în fiecare seară îşi încrucişează mânuţele şi-şi face rugăciunea înainte de a adormi; acel tânăr care nu urmează curentul contemporan al necredinţei şi al stricăciunii, ci se duce împotriva acestuia; acea femeie săracă, care se duce la biserică şi stă în faţa icoanelor şi cu lacrimi în ochi îşi face rugăciunea înaintea lui Dumnezeu; acel cioban care-şi paşte oile şi, când aude clopotul bătând, cu evlavie îşi face cruce; acel om de ştiinţă, care ca să rezolve marile probleme ale ştiinţei se roagă cu inimă fierbinte; acei astronauţi care zboară pe lună şi poartă cu ei ca pe o merinde indispensabilă Sfânta Scriptură, pe care o citesc spre însufleţire în călătoriile lor aventuriere şi periculoase; toţi aceştia vin să-i contrazică pe necredincioşii care zic că Hristos a murit.
Nu, necredincioşilor, Hristos n-a murit! Hristos trăieşte şi împărăţeşte. Trăieşte şi împărăţeşte în mica lui turmă, într-un mic număr de oameni credincioşi, trăieşte şi împărăţeşte în inimile oamenilor care cred în El. Hristos continuă şi-n veacul al XX-lea să aibă fierbinţi următori, care oricât ar fi de puţini, chiar dacă ar rămâne doar zece, aceştia sunt în stare să demonstreze că dragostea lui Hristos nu s-a stins, că Evanghelia Lui nu este o carte pe care trebuie să o îngroape în biblioteci, ca pe celelalte cărţi. Evanghelia e aplicabilă şi astăzi.
***
Iubiţii mei, dar cel care mai mult decât toţi creştinii din toate veacurile a demonstrat că Hristos n-a murit, este unul singur. Este Apostolul Pavel. O, Pavel! în gândul lui era Hristos, în simţămintele lui, Hristos. în cuvintele lui, Hristos. în scrierile lui, Hristos. în faptele lui, Hristos. Pretutindeni, Hristos. Pavel se afla într-o continuă comunicare cu Hristos. înlăuntrul lui toate lucrurile păcătoase muriseră. înlăuntrul lui trăia Hristos. Şi el, care părea cel mai nenorocit, era cel mai fericit om. Pentru că cine are în inima lui pe Hristos, are raiul. Cine nu-L are în inimă pe Hristos are iadul. Şi ar fi mai bine să nu se fi născut. Să credem asta, să înţelegem asta. Viaţa este Hristos, moartea este păcatul, care desparte pe om de Hristos. Pavel, care îl trăia pe Hristos, pe drept a zis: îDe acum nu mai trăiesc eu î cu răutăţile şi patimile mele î ci Hristos trăieşte întru mineâ (Galateni 2, 20).
„Apostolos”, Atena, 2001