Declinul Patriarhiei Constantinopolului. O privire de ansamblu scrisă în 1938 de Sfântul Ioan Maximovici

Declinul Patriarhiei Constantinopolului

O privire de ansamblu scrisă în 1938

Sfântul Ioan Maximovici, episcop de Shanghai și de San Francisco

Următorul articol, care face parte dintr-un raport despre toate Bisericile Autocefale, făcut de Arhiepiscopul Ioan pentru cel de-al Doilea Sobor din Diaspora al Bisericii Rusești din Străinătate, care a avut loc în Iugoslavia în 1938, prezintă condițiile istorice ale stării actuale a Patriarhiei Constantinopolului. Ar fi putut fi scris astăzi, cu excepția câtorva mici puncte, care s-au schimbat de atunci. Îl reproducem aici, pentru a aduce mai multă claritate în actuala criză ecleziastică (sau spirituală) din jurul Patriarhiei Ecumenice și a Ucrainei.

Primatul Bisericilor Ortodoxe este deținut de Biserica Noii Rome, Constantinopol, care este condusă de un patriarh având titlul de Ecumenic și, prin urmare, este numit și Patriarhia Ecumenică, și care, din punct de vedere teritorial, a atins punctul culminant al dezvoltării sale la sfârșitul secolul al XVIII-lea. La acea vreme cuprindea întreaga Asie Mică, întreaga Peninsulă Balcanică (cu excepția Muntenegrului) împreună cu insulele adiacente, deoarece celelalte biserici independente din Peninsula Balcanică au fost desființate și au devenit parte a Patriarhiei Ecumenice. Patriarhul Ecumenic primise de la sultanul turc, chiar înainte de ocuparea Constantinopolului de către turci, titlul de Millet Bash, și anume capul poporului, și a fost considerat ”șeful” întregii populații ortodoxe din imperiul turcesc. Totuși, acest lucru nu a împiedicat conducerea turcă să îndepărteze patriarhii, din orice motiv, și să ceară noi alegeri, colectând în același timp o mare taxă de la patriarhul nou ales. Se pare că această ultimă circumstanță a avut o mare importanță în schimbarea patriarhilor de către turci și de aceea s-a întâmplat adesea să se permită din nou accesul pe tronul patriarhal unui patriarh pe care l-au eliminat, după moartea unuia sau mai multor succesori ai săi. Astfel, mulți patriarhi și-au ocupat eparhia de mai multe ori, fiecare fiind însoțită de colectarea unei taxe speciale de la aceștia, de către turci.

Pentru a aduna suma pe care a plătit-o pentru accederea sa la tronul patriarhal, un patriarh a făcut o colectă de la mitropoliții subordonați lui și ei, la rândul lor, au făcut colectă de la clerul subordonat lor. Acest mod de a-și gestiona finanțele a lăsat o amprentă asupra întregii ordini a vieții Patriarhiei. În cadrul Patriarhiei a fost evidentă și ”Marea Idee” grecească, adică încercarea de a restabili Bizanțul, la început într-un sens cultural, dar mai apoi și într-un sens politic. Din acest motiv, în toate posturile importante au fost desemnați oameni loiali acestei idei și ocupate, în cea mai mare parte, de grecii din partea Constantinopolului numită Fanar, unde se afla și Patriarhia. Aproape întotdeauna jilțurile episcopale au fost umplute de greci, chiar dacă în Peninsula Balcanică populația era în primul rând slavă.

La începutul secolului al XIX-lea la popoarele balcanice a început o mișcare de eliberare, care se străduiau să se elibereze de autoritatea turcilor. Au apărut statele Serbia, Grecia, România și Bulgaria, la început semi-independente și apoi complet independente de Turcia. În paralel cu aceasta, au fost formate și noi biserici locale, separat de Patriarhia Ecumenică. Chiar dacă a fost fără voie, sub influența împrejurărilor, Patriarhii Ecumenici au permis autonomia Bisericilor în principatele vasale și mai târziu au recunoscut independența totală a Bisericilor din Serbia, Grecia și România. Doar problema bulgară a fost complicată ținând seama, pe de o parte, de nerăbdarea bulgarilor care nu au obținut încă independența politică și, pe de altă parte, datorită îndărătniciei grecilor. Declarația din proprie inițiativă a autocefaliei bulgare, întemeiată pe baza unui firman al sultanului, nu a fost recunoscută de Patriarhie, iar într-o serie de eparhii s-a stabilit o ierarhie paralelă.

Jurisdicțiile bisericilor nou formate au coincis cu granițele noilor state, care au crescut tot timpul în detrimentul Turciei, în același timp dobândind noi eparhii din partea Patriarhiei. Cu toate acestea, în 1912, când a început războiul balcanic, Patriarhia Ecumenică avea aproximativ 70 de mitropolii și mai multe episcopii. Războiul din 1912-13 a separat de Turcia o parte semnificativă a Peninsulei Balcanice cu astfel de centre spirituale, cum ar fi Salonic și Athos. Războiul mondial din anii 1914-18 a deposedat pentru o vreme Turcia de întreaga Tracie și de coasta Asiei Mici cu orașul Smyrna, care însă ulterior a fost pierdut de Grecia în 1922, după marșul fără succes al grecilor spre Constantinopol.

Aici, Patriarhul Ecumenic nu a putut la fel de ușor să permită ieșirea de sub autoritatea sa a eparhiilor care fuseseră desprinse din Turcia, așa cum se făcuse anterior. Se vorbea deja despre anumite locuri care de mai înainte au fost sub autoritatea spirituală a Constantinopolului. Cu toate acestea, Patriarhul Ecumenic a recunoscut în 1922 anexarea la Biserica Sârbă a tuturor ariilor din granițele Iugoslaviei; el a fost de acord să includă în Biserica Greciei o serie de dioceze aflate în statul grec, păstrând totuși jurisdicția asupra Athosului; și în 1937 a recunoscut chiar și autocefalia micii Biserici Albaneze, pe care inițial nu o recunoscuse.

Frontierele Patriarhiei Ecumenice și numărul eparhiilor sale au scăzut semnificativ. În același timp, Patriarhia Ecumenică a pierdut, de asemenea, și Asia Mică, deși aceasta a rămas în jurisdicția sa. În conformitate cu tratatul de pace dintre Grecia și Turcia din 1923, a avut loc un schimb de populație între aceste puteri, astfel încât întreaga populație greacă din Asia Mică a trebuit să se reinstaleze în Grecia. Orașele ortodoxe, având o importanță deosebită în chestiuni spirituale și glorioase în istoria lor bisericească, au rămas fără niciun locuitor de credință ortodoxă. În același timp, Patriarhul Ecumenic și-a pierdut semnificația politică în Turcia, deoarece Kemal Pașa l-a lipsit de titlul de șef al poporului. De fapt, în prezent, sub Patriarhul Ecumenic, există cinci eparhii în limitele Turciei, pe lângă Athos și cu locurile învecinate lui, din Grecia. Patriarhul este extrem de obstrucționat în manifestarea chiar a drepturilor sale incontestabile în guvernarea bisericii în limitele Turciei, unde este privit ca un funcționar oficial turc obișnuit, fiind în plus sub supravegherea guvernului. Guvernul turc, care intervine în toate aspectele vieții cetățenilor săi, doar ca privilegiu special i-a permis, ca și patriarhului armean, să poarte părul lung și hainele clerice, interzicând acest lucru restului clerului. Patriarhul nu are dreptul de ieșire liberă din Turcia și, în ultimul timp, guvernul este și mai insistent, urmărind să-l îndepărteze în noua capitală Ankara (anticul Ancyra), unde acum nu există creștini ortodocși, dar în care este concentrată administrația, cu toate ramurile vieții guvernamentale.

O asemenea alungare a ierarhului din orașul Sfântului Constantin, care a fost odată capitala lumii cunoscute, nu a cauzat ca respectul față de el să fie zdrobit printre creștinii ortodocși, care respectă Scaunul Sfinților Hrisostom și Grigorie Teologul. De la înălțimea acestui Scaun, succesorul Sfinților Ioan și Grigorie ar putea ghida spiritual toată lumea ortodoxă, doar dacă ar avea fermitatea lor în apărarea dreptății și a adevărului și în răspândirea viziunii recentului Patriarh Ioachim al III-lea. Cu toate acestea, la declinul general al Patriarhiei Ecumenice, s-a adăugat direcția activităților sale, după Războiul Mondial. Patriarhia Ecumenică a dorit să supraviețuiască pierderii eparhiilor care i-au părăsit jurisdicția și, de asemenea, pierderii semnificației sale politice în limitele Turciei, asumându-și zone în care până în prezent nu a existat o ierarhie ortodoxă și la fel bisericile din acele state, în care guvernul nu este ortodox. Astfel, la 5 aprilie 1922, Patriarhul Meletius a desemnat un Exarh al Europei Occidentale și Centrale cu titlul de Mitropolit al Thyatirei, cu reședința în Londra; la 4 martie 1923, același patriarh l-a sfințit pe arhimandritul ceh Sabbatios ca Arhiepiscop de Praga și a toată Cehoslovacia; pe 15 aprilie 1924, a fost înființată o Mitropolie a Ungariei și a întregii Europe Centrale, într-o vizită la Budapesta, chiar dacă acolo era deja un episcop sârb. În America a fost înființată o arhiepiscopie sub tronul ecumenic, apoi în 1924 o eparhie a fost înființată în Australia, printr-o vizită la Sydney. În 1938, India a fost subordonată Arhiepiscopului Australiei.

În același timp, s-a procedat la supunerea unor părți separate ale Bisericii Ortodoxe Ruse, care au fost rupte de Rusia. Astfel, la 9 iunie 1923, Patriarhul Ecumenic a acceptat în jurisdicția sa Dioceza Finlandei ca o Biserică finlandeză autonomă; pe 23 august 1923, Biserica Estonă a fost supusă în același fel, la 13 noiembrie 1924, Patriarhul Grigorie al VII-lea a recunoscut autocefalia Bisericii poloneze sub supravegherea Patriarhiei Ecumenice – adică autonomie. În martie 1936, Patriarhul Ecumenic a acceptat Letonia în jurisdicția sa. Fără a se limita la acceptarea în jurisdicția sa a Bisericilor din regiuni care s-au desprins din granițele Rusiei, Patriarhul Fotie l-a acceptat în jurisdicția sa pe Mitropolitul Eulogius în Europa de Vest, împreună cu parohiile subordonate lui și, la 28 februarie 1937, un arhiepiscop din America, aflat în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, l-a sfințit episcop pe Theodore-Bogdan Shpilko pentru Biserica Ucraineană din America de Nord.

Astfel, Patriarhul Ecumenic a devenit de fapt „ecumenic” [universal] pe tot teritoriului care este teoretic supus lui. Aproape întregul glob pământesc, în afară de micile teritorii ale celor trei Patriarhii și de pe teritoriul Rusiei Sovietice, care conform ideii liderilor Patriarhiei, intră în componența Patriarhiei Ecumenice. Amplificându-și fără limite dorințele de a supune părți ale Rusiei, Patriarhii de la Constantinopol au început chiar să declare necanonicitatea anexării Kievului la Patriarhia Moscovei și să declare că Mitropolia Sud-Rusească a Kievului existentă anterior, ar trebui să se supună Tronului Constantinopolului. Un astfel de punct de vedere nu este doar clar exprimat în Tomosul din 13 noiembrie 1924, în legătură cu separarea Bisericii Poloneze, dar este, de asemenea, foarte bine promovat de Patriarhi. Astfel, Vicarul Mitropolitului Eulogiu din Paris, care a fost sfințit cu permisiunea Patriarhului Ecumenic, și-a asumat titlul de Chersonese; adică Chersonese, care este acum pe teritoriul Rusiei, este supusă Patriarhului Ecumenic. Următorul pas logic pentru Patriarhia Ecumenică ar fi să declare întreaga Rusie ca fiind sub jurisdicția Constantinopolului.

Cu toate acestea, puterea spirituală reală și chiar granițele actuale ale autorității nu corespund într-o asemenea măsură unei astfel de auto-măriri a Constantinopolului. Să nu mai vorbim de faptul că aproape oriunde autoritatea Patriarhului este destul de iluzorie și constă în cea mai mare parte în confirmarea episcopilor care au fost aleși în diferite locuri sau trimiterea lor din Constantinopol, multe ținuturi pe care Constantinopolul le consideră supuse neavând nicio turmă sub jurisdicția lor.

Autoritatea morală a Patriarhilor de la Constantinopol a ajuns, de asemenea, la un nivel foarte scăzut,  având în vedere instabilitatea lor extremă în chestiuni spirituale. Astfel, Patriarhul Meletie al IV-lea a organizat un ”Congres pan-ortodox”, cu reprezentanți ai diferitelor biserici, care a decretat introducerea noului Calendar. Acest decret, recunoscut numai de o parte a Bisericii, a produs o schismă furioasă în rândul creștinilor ortodocși. Patriarhul Grigorie al VII-lea a recunoscut decretul consiliului Bisericii Vii cu privire la înlăturarea Patriarhului Tihon, nu cu mult timp înainte declarând Sinodul de la Constantinopol ”mărturisitor”, ca apoi să intre în comuniune cu ”Renovații” din Rusia, care continuă până acum.

În concluzie, Patriarhia Ecumenică, cuprinzând teoretic aproape întregul univers și extinzându-și autoritatea doar asupra câtorva eparhii și în alte locuri având doar o supervizare superficială și primind anumite venituri pentru aceasta, persecutată de guvern la domiciliu și nesusținută de nicio autoritate guvernamentală în străinătate: după ce și-a pierdut importanța ca stâlp al adevărului și a devenit ea însăși o sursă de divizare și, în același timp, posedând o iubire de putere exorbitantă – reprezintă un spectacol jalnic, care amintește de cele mai rele vremuri din istoria Tronului de la Constantinopol.

Din Cuvânt Ortodox (Orthodox Word), vol. 8, nr. 4 (45), Julie-August 1972, paginile 166-168, 174-175

Sfântul Ioan Maximovici, episcop de Shanghai și de San Francisco