Vrednic este lucratorul de plata sa

Iata ce putem citi la http://www.ioanguradeaur.ro/345/cum-putem-imita-pe-dumnezeu/

[…]

Preotii, care îsi tin bine dregatoria, sa se învredniceasca de îndoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul si cu învatatura. Pentru ca Scriptura zice: „sa nu legi gura boului care treiera”, si: ” Vrednic este lucratorul de plata sa „. (5, 17-18) Sub denumirea de „îndoita cinste”, de aici, el numeste îngrijirea, sau mai bine zis acordarea celor necesare. Caci, când el adauga: „Sa nu legi gura toului care treiera”, si: „vrednic este lucratorul de plata sa”, aceasta învedereaza.

Prin urmare, si când zice mai sus: Pe vaduve cinsteste-le (5, 3), el vorbeste despre îngrijirea de ele cu cele necesare. „Ca pe cele ce sunt cu adevarat vaduve” sa le cinsteasca, adica pe cele ce sunt în saracie, fiindca, cu cât una este mai saraca, cu atât mai mult este vaduva. Pune aici si cele ale Legii, si cele ale lui Hristos, ca unele ce conglasuiesc.
Legea spune: „Sa nu legi gura boului care treiera.” Vezi cum el voieste ca dascalul sa munceasca? Si nu este alta oboseala si munca, ca cele ale lui. Dar cum de pune oare si ceea ce Hristos a spus: „Vrednic, zice, este lucratorul de plata sa”? Noi însa sa nu ne uitam numai la plata, ci si la aceea cum a poruncit. „Vrednic este lucratorul de plata sa”, adica vrednic este lucratorul de hrana, de întretinerea sa. Asa ca daca cineva se dezmiarda sau sta în liniste, nu este vrednic. Daca cineva nu este ca boul ce treiera, daca nu duce jugul prin spini si pâna la a fi strâns de gât cu el, si daca se opreste mai înainte de a termina lucrul, nu este vrednic. Prin urmare, trebuie sa se acorde ajutoare cu îmbelsugare dascalilor pentru întretinerea lor, ca nu cumva sa sufere, sau sa se moleseasca; ca nu cumva, ocupându-se cu cele mici, din aceasta cauza ucenicii sa fie lipsiti de cele mari; ca astfel, lucrând cele duhovnicesti, sa nu se ocupe deloc cu cele pamântesti. Astfel erau levitii; ei nu se interesau deloc de cele ale vietii, precum nici mirenii nu se interesau de cele ce priveau pe leviti, si prin lege se poruncea si cele privitoare la veniturile lor: zeciuielile (dijmele), cele venite din scule de aur, veniturile provenite din pârga, rugaciuni si celelalte de acest fel. Acelora desigur ca le-a legiuit Moise în asa fel, ca unii ce cautau numai cele prezente; eu însa nimic mai mult nu zic ca ar trebui sa aiba proestosii, decât hrana si îmbracaminte, ca nu cumva sa-si petreaca timpul cu acestea.
Dar oare ce vrea sa zica prin „îndoita cinste”? îndoita cinste catre cele vaduve,  sau catre diaconi  (slujbasi Bisericii),  sau, simplu, îndoita cinste înseamna multa cinste. Dar noi sa nu ne uitam numai la aceea ca-i învredniceste de multa cinste, ci si la faptul ca a adaugat: „cei ce îsi tin bine dregatoria”.
Si ce anume înseamna cei ce îsi tin tine dregatoria, sa ascultam pe Hristos care zice: „Pastorul cel bun, sufletul sau îsi pune pentru oi”. (Ioan 10, 11) Asadar, aceasta înseamna a tine bine dregatoria, adica a nu cruta nimic pentru îngrijirea parinteasca a pastoritilor. „Si mai ales, zice, cei care se ostenesc cu cuvântul si cu învatatura.” Unde sunt acum cei ce spun ca nu este nevoie nici de cuvânt si nici de învatatura, daca apostolul chiar si pe Timotei îl îndeamna la aceasta, zicând: Cugeta la acestea, tine-te de acestea, si iarasi: Ia aminte la tine însuti si la învatatura; staruie în aceasta, caci, facând aceasta, si pe tine te vei mântui si pe cei care te asculta? (4, 15-16).
Deci tocmai pe unii ca acestia voieste apostolul sa-i cinstim mai mult decât pe toti ceilalti, pentru care si motivul îl pune, zicând ca mult sufera ei. Când un altul nici nu privegheaza, nici nu se îngrijeste, ci sta împreuna cu ceilalti în liniste si nepasare, iar acela se zbuciuma îngrijindu-se, meditând, si mai cu seama daca este neîntrecut în cuvintele si stiintele celor de afara, apoi cum nu ar trebui sa se bucure de cinste din partea tuturor si mai mult decât altii, când el se lasa sub atâtea osteneli? Acesta este raspunzator înaintea a mii de limbi.
Unul, de pilda, l-a hulit, altul l-a laudat, un altul l-a luat în râs, un altul i-a defaimat tinerea de minte si compunerea cuvântului; pentru toate acestea îi trebuie multa putere spre a le rabda pe toate.
Mare este cu adevarat, si mai cu seama mult contribuie spre edificarea Bisericii, de a fi preotii didactici, sau învatatori ai credinciosilor; iar daca aceasta nu este, multe din cele ale Bisericii se pierd, sau se rastoarna pe dos. De aceea, împreuna cu cele spuse – de a fi primitor si blând si de a fi fara de ponos – numara si aceasta, zicând ca trebuie a fi „învatator”. Fiindca, de ce se numeste el dascal? Pentru ca sa învete pe altii filosofia vietii.
De aceea Pavel a zis: „Si mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt si întru învatatura”, fiindca este nevoie si de învatatura prin cuvânt. Si de care cuvânt vorbeste apostolul? Nu vorbeste de acel cuvânt pompos, si nici de acela care are în sine iscusinta sau eleganta celor din afara, ci de cuvântul care are într-însul multa putere, de acela care este plin de întelepciune.
In asemenea caz, el nu are nevoie de constructia frazelor, ci a cugetarilor, cum s-ar zice; nu a unei conditii din afara, straine, ci a unei dispozitii sufletesti.

[…]