Uneori scriitorii, artiştii, oamenii care mînuiesc alte instrumente decît cele ale rigorii ştiinţifice, pot oferi chei tulburătoare pentru înţelegerea unor evenimente istorice. O explicaţie tulburătoare legată de Primul Război Mondial era furnizată, în urmă cu peste douăzeci de ani, de un mare romancier francez, Michel Tournier.
Iată viziunea sa: Marele Război (pentru că aşa îl numesc francezii) a fost de fapt o înţelegere între adulţii Europei pentru a-şi ucide copiii. O crimă premeditată, deci, depăşind în oroare şi monstruozitate tot ceea ce comisese omenirea ca formă a răului pînă atunci. Dintr-un impuls diabolic, dar care poate a fost expresia unui egoism iraţional şi sinucigaş, elitele adulte (şi îmbătrînite) ale Europei şi-au spus: „Ne vom ucide copiii, dar indirect, deghizînd crima în război“. În consecinţă, elitele politice, economice şi militare ale Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Austro-Ungariei şi Rusiei au făcut un pact. Elitele germane s-au angajat să-i ucidă pe tinerii francezi, iar elitele franceze să-i ucidă pe tinerii germani. Tîrgul (nesemnat, dar subînţeles) dintre marile puteri a fost foarte simplu: „Noi îi ucidem pe copiii voştri şi voi îi ucideţi pe copiii noştri“. Imperiul ţarist s-a angajat să-i ucidă pe tinerii germani, iar Imperiul german s-a angajat să-i ucidă pe tinerii ruşi, şi aşa mai departe…
La ora la care Michel Tournier interpreta în acest fel raţiunile profunde ale Primului Război Mondial, istoricii europeni începuseră, la rîndul lor, să-şi modifice privirea asupra celor întîmplate între 1914 şi 1918. Explicaţiile avînd în centrul lor lupta pentru reîmpărţirea coloniilor, rivalitatea ancestrală dintre Franţa şi Germania sau voinţa eroică a popoarelor de a fi libere nu mai erau credibile. Un element nou (ca o revelaţie), greu de adoptat de altfel de către istoricii şi cercetătorii riguroşi, se strecoară de vreo zece ani în majoritatea analizelor legate de prima mare tentativă de sinucidere a civilizaţiei europene. Acest element este absurdul.
Credo quia absurdum. Nu îi este oare atribuită lui Tertulian sintagma cred pentru că este absurd? Oricît de mult am răsuci şi analiza informaţiile, mărturiile, documentele şi cifrele legate de Primul Război Mondial, pînă la urmă, cînd ajungem la morţi, se impune o evidenţă: în proporţie de 90%, cei ucişi pe diversele fronturi au fost bărbaţii tineri ai Europei. Şi mai grav este faptul că Europa şi-a exterminat atunci prima generaţie cît de cît educată. Sfîrşitul secolului al XIX-lea fusese marcat de progrese galopante. În toată Europa începuse alfabetizarea generală şi obligatorie. Tinerii soldaţi trimişi la moarte pe front ştiau, în marea lor majoritate, să scrie şi să citească, dovadă miliardele de scrisori trimise de ei în cei patru ani de conflict.
Pare absurd, dar acesta este adevărul: Europa, care în 1914 domina în mod incontestabil lumea, a decis brusc să-şi ucidă copiii. Păcat sinistru, poate cel mai grav din panoplia creştină. Dacă uciderea tatălui de către fiu poate fi, metaforic vorbind, cît de cît înţeleasă (fiul vrea să-i ia locul tatălui în conducerea clanului), uciderea fiului de către tată este absurdă. Biblia, de altfel, conţine o parabolă grăitoare în acest sens: cînd Abraham vrea să-şi sacrifice fiul (pe Isaac) pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu, acesta din urmă îi ordonă printr-un înger mesager să nu comită o astfel de impietate. Nici ordinea morală divină şi nici ordinea morală profană nu aprobă uciderea fiului de către tată, sau mai bine spus a copiilor de către adulţi.
Şi totuşi, Europa a făcut-o în urmă cu un secol, păcat monstruos, care o urmăreşte încă şi în virtutea căruia, dacă nu se scutură de el, riscă să iasă din istorie.
Spun toate aceste lucruri pentru că astăzi reflexul de ucidere a copiilor nu a dispărut, el s-a transferat pe tărîmul educaţiei. E ca şi cum aceiaşi malefici adulţi şi ar spune: azi nu ne mai putem ucide copiii printr-un război deghizat, dar le putem vida creierul, îi putem transforma în mutanţi, le putem pune în mînă tehnologii diabolice prin care ei înşişi se vor transforma într-un fel de zombi, în soldaţi disciplinaţi ai societăţii de consum, în indivizi aneantizaţi, fără spirit critic.
Că sîntem, că nu sîntem de acord cu acest tip de explicaţie, realitatea rămîne aceeaşi: Europa, care îşi mai păstrează încă un rest de prestigiu cultural pe planetă, riscă să-şi înstrăineze mental generaţiile tinere.
Franţa se trezeşte uşor în acest moment şi operează un viraj de 180 de grade în materie de învăţămînt pentru a se întoarce la valorile tradiţionale. Mai precis, după lungi decenii de experienţe extravagante şi nocive în domeniul învăţămîntului, noul ministru de resort se întoarce la principiile demodate şi spune: trebuie să-i învăţăm pe copii să scrie, să citească, să socotească, să se recunoască în moştenirea greacă şi romană, să înveţe respectul, disciplina şi munca, să accepte uniforma în această fază a vieţii lor şi mai ales să se iniţieze în a gîndi cu capul lor şi nu cu capul altora.
Scriu aceste rînduri pentru că mă îngrozesc cînd răsfoiesc manualele româneşti de istorie şi de literatură. Oare chiar sîntem noi, europenii, şi printre ei noi, românii, total, dar total condamnaţi să nu învăţăm nimic, dar nimic, din greşelile trecutului?
