Rolul "Bisericii" Catolice in genocidul impotriva sarbilor din Croatia

Realizând că este imposibil să salveze reputația clerului croat, apologeții „Bisericii” Catolice încearcă să reabiliteze arhiepiscopul Aloysius (Stepinac) de la Zagreb, susținând că fie nu știa despre crimele oribile ale clerului și ale turmei sale sau s-a luptat activ împotriva lor. Nici o varianta nu este plauzibilă. Stepinac era un om bine informat și prea înfometat de putere pentru a nu-și controla propria eparhie. În ceea ce privește afirmația că Stepinac „s-a luptat împotriva clerului subordonat lui”, nu găsim semne ale acestei lupte. În calitate de lider al clerului militar din Croația, Stepinac nu a făcut nimic pentru a împiedica pe cei aflați sub autoritatea sa să comită aceste crime oribile. Mai mult decât atât, le-a acordat ucigașilor icoane și cruci în loc să îi excomunice. El a susținut „Poglavnikul” [liderul Ustașei Ante Pavelić] și programul său, a acceptat premiile sale, a susținut toate noile autorități în orice mod și a încurajat public tot ce se întâmpla în Croația14 . Prin urmare, cel puțin în calitate de propagandist și administrator care a ascuns crimele, a fost implicat în genocid.
Stepinac a jucat un rol major în neutralizarea oricărei posibile opoziții față de genocid la Vatican. În 1941, a susținut în mod activ recunoașterea diplomatică a statului independent al Croației de către Vatican, pe care acesta din urmă la făcut de facto. În plus, Papa Pius al XII-lea urma să se întâlnească cu delegații Ustașei croate din Roma, deși Roma primea rapoarte despre atrocitățile lor. Datorită eforturilor diplomatice ale Arhiepiscopului Stepinac, împreună cu indispoziția totală a Papei de a crede aceste rapoarte, au rămas „o voce plângând în pustie”15 , așa cum era. Ca rezultat, Ante Pavelic nu s-a îngrijorat de poziția Vaticanului. Un reprezentant al „statului independent al Croației”, Nikola Rusinovic, a scris că în timpul unei discuții cu subsecretarul de stat al Vaticanului Giovanni Battista Montini despre crimele regimului Ustașei, acesta din urmă a menționat că „Vaticanul privește orice informație negativă despre Croația cu suspiciune. 16 „Singura persoană de la Vatican care protestase împotriva genocidului sârbilor a fost eruditul teolog Eugen Disserant, dar a fost tratat ca un idiot care nu putea fi crezut. Pius al XII-lea și-a închis urechile față de aceste dovezi, nu numai datorită atitudinii sale aservite față de Hitler și Mussolini, ci și pentru că admira zelul lui Ante Pavelic și a subiecților săi în răspândirea „adevăratei credințe” printre „schismatici”, și a fost impresionat de hotărârea sa brutală de a implementa un proiect catolic de scară largă, care ar deveni o fortăreață împotriva „amenințării socialiste”, în contrast cu liberalismul democrațiilor occidentale. Mai mult, el a fost atras de o șansă de a elimina principalul rival al romano-catolicismului din Balcanii de Vest, și anume Biserica Ortodoxă Sârbă. Cât despre sutele de mii de creștini ortodocși uciși, el credea că „războiul va șterge toate păcatele” și „Câștigătorii nu sunt judecați”. În caz de eșec, puteau (foarte ușor n.t.) să se dezică de „sălbaticii naționaliști croați” 17 .

După încheierea războiului, Vaticanul a participat activ la operațiunea „ratlines”(căile șobolanilor n.t.) pentru a ajuta Ustașa, inclusiv clericii catolici, să scape de justiție. Printre cei care au ajutat Ustașa din Roma au fost austriacul (un croat după descendență) Aloyse Gudal și Colegiul Pontifical Croat al Sfântului Ieronim condus de Krunoslav Draganovic. Prin sprijinul său, un număr mare de lideri și clerici ai Ustașei care au colaborat cu ei (conduși de episcopul Ivan (Saric)) au fugit din Croația cu aurul furat și s-au ascuns în Roma18 . Nu se poate exclude faptul că Pavelic a scăpat de pedeapsă din cauza mijlocirii lui Pius al XII-lea: Când un ofițer de informații american a încercat să-l vâneze pe „Poglavnikul sângeros”, pontiful a insistat asupra deportării lui19 .
Cu toate acestea, un număr de măcelari, inclusiv cei din rase, au primit pedeapsa justă. După război, autoritățile iugoslave au arestat unii preoți care fuseseră implicați în aceste crime. Câteva sute de preoți catolici au fost urmăriți penal și, după o procedură legală, mulți au fost condamnați la pedeapsa capitală. Desigur, Arhiepiscopul Aloysius (Stepinac) a fost adus în fața justiției; el a fost condamnat la șaisprezece ani de închisoare și muncă grea pentru colaborarea și implicarea sa în genocid. Cu toate acestea, el și-a îndeplinit pedeapsa timp de doar cinci ani, a fost scutit de munca forțată și a fost mai târziu închis prin arest la domiciliu în satul natal Krasic. Prin standardele zilelor acelea, el „a scăpat cu nimic mai mult decât o frică bună”. În timp a fost declarat „martir” și „victimă a comunismului”. În 1998, Stepinac a fost beatificat de Ioan Paul al II-lea, iar în 2015 a fost canonizat de Papa Francisc. Canonizarea lui Stepinac echivalează cu scuiparea a sute de mii de victime ale genocidului (dezlănțuită de Ustașă) și cu recunoașterea implicării Vaticanului în aceste crime. Papa Pius al XII-lea nu a reacționat la teroarea din Croația, deși a fost bine informat despre aceasta 20 . Papa nu a excomunicat pe nici unul dintre călăi, în timp ce el excomunică toți comuniștii în 1949. În plus, acest pontif a fost un susținător îndelung al regimului inuman al Ustașei pe arena mondială și a preferat să ajute sute dacă nu mii de criminali de război să scape prin „ratlinele”(căile șobolanilor n.t.) Vaticanului.
Dar cum putem explica această neomenie și dispreț total față de valorile creștine?
Există un concept de înșelare duhovnicească sau „prelest” (în limba rusă), în tradiția ascetică ortodoxă, care are legătură cu influența și înșelăciunea demonică. Nu fără motiv Hristos ne-a avertizat că: Da, vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu (Ioan 16: 2). Din păcate, această orbire spirituală este un fenomen natural în ascetismul și teologia romano-catolică, în special în învățătura sa despre mântuirea prin fapte bune. Căci „lucrările bune” sunt atestate în funcție de scopul lor; și, după cum știm, „scopul scuză mijloacele”. Acești măcelari probabil credeau că erau „martiri ai conștiinței”, luând asupra lor toate aceste păcate „pentru un viitor mai mare și mai luminos al națiunii croate” și pentru triumful „credinței catolice sfinte”. Justificându-se, s-ar putea să-și fi amintit unele versete din Vechiul Testament, cum ar fi acesta: Cel neprihănit se va bucura când va vedea răzbunarea; își va spăla picioarele în sângele celor răi (Psalmul 58:10 – Biblia Catolica). Și este foarte posibil ca, în timp ce comiteau violuri în masă și crimă, să intre într-o stare de extaz religios.
Și ar trebui să fim conștienți de asta și luăm aminte.
Protopop Vladimir Vasilik
Tradus de Dmitry Lapa
Pravoslavie.ru
7/23/2018
1   Iugoslavia în secolul al XX-lea: Eseuri despre istoria politică. Ed. KV Nikiforov, AI Filimonova, AL Shimyakin și alții. Indrik, 2011. P. 396.
2   V.I. Kosik. Biserica Ortodoxă Croată (de la înființare până la dezorganizare) (1942-1945). Moscova, Institutul de Studii Slavice al Academiei Ruse de Științe, 2012. P. 15.
3   Ibid. Pp. 15-16.
4   V.V. Vasilik. Cu privire la traditia trezviei, un raspuns lui Viktor Granovsky // Adevarul despre generalul Vlasov. Sankt Petersburg, 2009. P. 85.
5   Ibid. P. 86.
6   Ibid. P. 87.
7   M.A. Rivelli, Arhiepiscopul genocidului. Sankt-Petersburg, 2011. P. 103.
8   Fumič I. Djeca – învață ustaškog režimua. – Zagreb: Narodne novine, 2011.
9   Viktor Novak, Magnum Crimen: Pola vijeka klerikalizma u Hrvatskoj. Zagreb, 1948. p. 605.
10   Marco Aurelio Rivelli, Arhiepiscopul Genocidului: Mons. Stepinac, Vaticanul și Dictatura Ustaše din Croația, 1941-1945 (în limba rusă). Moscova, 2011. P. 119.
11   Ibid. P. 123.
12   Sima Simic. Prelungirea timpului Alte perioade de timp. Титоград, 1958.
13   Radoslav I. Cubrilo, Биљана Р. Ивковић, Dusan çakovið, Јован Адамовић, Milano À. Родић și alții. Српска Крајина. – Београд: Матић, 2011. – p. 152.
14   M.A. Rivelli. Ibid. Pp. 120-150.
15   Dedijer Vladimir. Vatikan i Jasenovac. Dokumenti. – Beograd: Izdavacka radna organizacija «Rad», 1987.
16   Ibid. P. 139.
17   Citiți mai multe despre poziția Vaticanului privind genocidul sârbilor: Michael Phayer. Biserica Catolică și Holocaustul, 1930-1965. – Indianapolis: Indiana University Press, 2000;
18   Ibid. P. 40.
19   Michael Phayer. Pius al XII-lea, Holocaustul și Războiul Rece. – Indianapolis: Indiana University Press, 2008. p. 223.
20 Dedijer Vladimir. Vatikan i Jasenovac. Dokumenti. – Beograd: Izdavacka radna organizacija «Rad», 1987.