I-A URMAT LUI HRISTOS
Sfânta Martiră, Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna
Autor: Arhimandritul Ioan (Krestiankin)
”Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!” a fost ultima rugăciune a Marii Ducese Elisabeta Fiodorovna, înainte să o înghită abisul negru al minei părăsite.
S-a îndreptat conștientă către această aruncare în abis, refuzând categoric să părăsească Rusia când au început nelegiuirile. I-a urmat lui Hristos și, din acel abis, lumina Învierii a izbucnit în ochii sufletului ei. Ce a purtat-o pe această aristocrată, dintr-o țară străină, până în îndepărtatul oraș Alapayevsk din Ural, Golgota ei? Ce a dat-o în mâinile acelui rău diabolic misterios, din poporul posedat demonic?
Căile lor nu s-ar fi putut întretăia mai devreme niciodată. I-a văzut pe acești oameni pentru prima și ultima oară în viața ei. Ea s-a întâlnit cu ei doar pentru ca aceștia să poată executa sentința pronunțată de o instanță dintr-un loc necunoscut. Dar aceasta este conformă cu judecata omenească. Dar judecata lui Dumnezeu? În judecata lui Dumnezeu a fost judecata omenească – ”pentru Dumnezeu” sau ”împotriva lui Dumnezeu”.
Și Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna, o fostă protestantă ce a îmbrățișat ortodoxia în noua ei patrie, Rusia, și care în Rusia a ajuns să iubească Biserica Ortodoxă, ”chiar până la moarte”, i-a răspuns răului. Indiferent ce sentință ar fi putut să o pronunțe asupra ei acel rău nou, nebunesc dezlănțit, ea a acceptat-o ca pe o sentință de sus, ca pe o ocazie trimisă ei, pentru a confirma în faptă ceea ce constituia sensul și conținutul vieții sale.
Dragostea pentru Dumnezeu și dragostea pentru oameni erau sensul vieții ei, și au dus-o pe Marea Ducesă spre cruce. Și crucea ei a crescut și a întâlnit Crucea lui Hristos, și a devenit bucuria ei.
Marea ducesă și-a pierdut soțul, care a pierit de mâinile unui terorist rău intenționat. Ea a adunat cu mâinile ei ceea ce a rămas din iubitul ei soț, și purtând în inima ei durerea acestei pierderi teribile, a mers la criminalul din închisoare cu Evanghelia, ca să-l ierte și să-l aducă la Hristos în pocăință.
Tot restul vieții sale în Rusia a devenit o lucrare a milei și o slujire pentru Dumnezeu și popor. Marea Ducesă a înjghebat o comunitate de maici și a construit Mănăstirea Marta și Maria, slujind pe toți cei lipsiți și nefericiți, după exemplul celor două surori ale Evangheliei. Ea a pus tot ce a deținut, până și ultimul bănuț, în această lucrare și i s-a dăruit în întregime până la sfârșit. Iubirea ei pentru oameni s-a întors la ea, prin dragostea reciprocă a oamenilor pentru ea.
Monahia Barbara, care a fost cu Marea Ducesă-stareță în zilele de caznă, nu a vrut să o părăsească în
fața eroicului final – moartea. Și a primit coroana de martiră, prin devotamentul ei de a se sacrifica.
În zilele îngrozitoare și înspăimântătoare din 1917, când ordinea veche a fostei Rusii s-a prăbușit, când se pregăteau să ucidă suveranitatea Rusiei, prin persoana suveranului, când tot ceea ce era sacru, a fost călcat în picioare și comoara sacră a Kremlinul se afla sub foc, Marele Ducesă Elisabeta a scris că în acest moment tragic s-a simțit atât de puternică: ”Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a Domnului. Am simțit o milă atât de profundă pentru Rusia și copiii ei”, scrie ea, ”care în prezent nu știu ce fac. Nu este un copil bolnav? … Aș vrea să-i suport suferința, să-l învăț răbdarea, să-l ajut … Sfânta Rusie nu poate pieri. Dar Rusia cea Mare, din păcate, nu mai este.” ”Rusia cea Mare, neînfricată și fără cusur, este complet distrusă.”
Din ruinele și cenușa Rusiei, din durerea unei întregi națiuni, din nenumăratele sale morți, se aude vocea sfântului sacrificiu, afirmând viața: ”Sfânta Rusie și Biserica Ortodoxă, împotriva cărora ‘porțile iadului nu vor birui’ există și există mai mult decât au facut-o vreodată”. Acestea sunt cuvintele scrise de ea, pe piatra sa de mormânt.
”Sunt sigură,” continuă Marea Ducesă, ”că Domnul care pedepsește este același Domn care iubește”. Aceasta a fost măsura maturității spirituale, măsura delicateții ei. Ea însăși devenise deja în mod voluntar un sacrificiu și Domnul acceptă sacrificiul ei pentru Rusia, pe care o iubea atât de mult. Iar acei călăreți, care au venit de cine știe unde în calea vieții ei, nu ar fi avut nici cea mai mică putere asupra ei, dacă nu le-ar fi fost dat de sus. Toți cei care erau cu Marea Ducesă Elisabeta au fost aruncați de vii în gaura de mină, cu excepția celor care s-au opus. Nu au murit imediat. Mult timp, localnicii au auzit imnul heruvimic, care se ridica de sub pământ. Și Marea Ducesă, de asemenea, în mormântul lor comun, a continuat să facă lucrarea lui Dumnezeu – capul unui rănit care era cu ea acolo, a fost legat cu apostolnicul, acoperământul ei monastic.
La trei luni de la moartea mucenicilor s-a descoperit locul unde își găsiseră odihna, și s-a văzut că marea ducesă era întinsă pe o grindă, la cincisprezece metri în jos, cu o icoană a Mântuitorului pe piept, cu care fusese binecuvântată în ziua când s-a unit cu Biserica Ortodoxă. Cei drepți trăiesc pentru totdeauna!
Iar noii mucenici ruși sunt acele jertfe așteptate ale Bisericii Universale, care completează rândurile celor uciși pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Și cine știe cât timp va mai trece până la ”neînsemnatele” vremuri apocaliptice, timp în care Biserica pământească se coace pentru Judecata Divină, care va aduce răzbunare asupra celor care trăiesc pe pământ, pentru sângele celor neprihăniți?
