,,MULTICULTURALISMUL e cheia…Cupa Mondială a fost câştigată de CROAȚIA şi dăruită Franţei de Nestor Pitana”

Finala Cupei Mondiale se va rejuca, desigur! Imediat după internarea lui Nestor Pitana, meciul poate fi reluat de la 0-0 sau, mai bine, de la 2-2, scorul real al finalei distruse de arbitrul-jucător Pitana. S-au văzut finale şi Cupe Mondiale mai bune şi mult mai bune decît Rusia 2018, dar nu asta e problema.

Rusia 2018 e primul campionat mondial decis de neghiobia consecventă a unui arbitru. Croaţia a făcut fotbal din abundenţă, a controlat meciul şi a înscris un gol magnific. Inutil. Fără un singur atac propriu zis în primele 60 de minute de joc, Franţa conducea cu 2-1, după două decizii de arbitraj stupide cum numai un doctorat biruit pe plaiuri româneşti. Apropos: prostia înfloreşte între graniţele noastre, dar nu e monopol românesc. Putem fi mândri, dar trebuie să ştim că avem rivali necruţători.

Despre meci, adică despre fotbal, e puţin de spus. Franţa a fost adusă în joc şi remorcată de arbitraj iar asta interzice orice comentariu relevant pentru fotbal. O lovitură liberă inexistentă urmată de un autogol norocos şi un penalty fără sens sunt echivalentul unei finale în care fotbalul a fost dejucat şi eliminat rapid. Ce se poate spune despre şi ce se poate juca într-un meci în care nu ştii dacă arbitrul e supus unei crize trecătoare de tembelism sau va continua să livreze aberaţii? S-a crezut că VAR, sistemul de arbitraj video, va zădărnici apariţiile masive ale erorii umane în jocul de fotbal. Ce iluzie! Ba mai mult, ce neghiobie tipică pentru vremuri în care creativitatea umană e grav subestimată, mai ales în geniul ei distructiv.

Până la urmă, finala de pe Lujniki va rămîne o sesiune de ruletă răsturnată de un crupier nărod, ajutat de înregistrări video care cer un dram de minte, nu o căruţă de incompetenţă. Dealtfel, Cupa Mondială Rusia 2018 a fost, de la un cap la altul, zdruncinată şi alterată birocratic. Un sistem demn de birocraţiile care decid că pot evita evita accidentele care strivesc primul vagon de tren prin suprimarea acestuia a produs o Cupă Mondială cu două turnee fără legătură şi noimă.

Într-o parte, măcelul general al marilor puteri cu Brazilia, Germania, Argentina, Franţa şi Belgia detonîndu-se reciproc. În cealaltă parte, balul handicapaţilor, cu Suedia, Danemarca, Anglia şi chiar Rusia poftind la mărire. Aşa a fost posibil ca, prea puţin luat în seamă, cel mai important meci al Cupei Mondiale, exceptând finala, să aibă loc pe 28 iunie, la Kaliningrad. Deja calificate, Belgia şi Anglia au trimis rezervele în teren. Belgia a făcut însă marea prostie să cîştige un meci în care ar fi trebuit să îşi marcheze suficiente autogoluri pentru a ieşi învinsă. Învinsă sau auto-învinsă în acest meci ridicol, Belgia intra pe culoarul care o ducea, poate, până în finală. Şi mai important, Anglia ar fi eşuat la primul obstacol şi ar fi scutit o lume întreagă de aerele de mare putere ale unei echipe care nu suportă mingea la picior.

Modric şi Rakitic, astre uşor brumate, nu au făcut un turneu excepţional, dar Croaţia a stat sau, mai curând, a zburat pe o mentalitate în care s-au văzut calităţi de mult pierdute în Europa de Est şi de mult suprimate în Europa de Vest.

La capătul acestor evenimente bizare, Franţa e campioană mondială in vitro. Asta nu face Franţa mai mică, dar spune că noua campioană mondială e totuna cu rezultatul unei finale nedemne şi neconcludente.

Revelaţia e Croaţia. Tocmai pentru că a urcat greu şi fără ajutorul unei pante înclinate favorabil. Franţa a arătat că poate construi un sistem extrem de prudent-defensiv după chipul şi temerile lui Didier Deschamps, disciplinarianul care a sacrificat tot pentru stabilitatea structurilor de joc. Croaţii au fost, dimpotrivă, naţionala propriilor jucători şi nu fixaţia plină de succes a unui antrenor.

Modric şi Rakitic, astre uşor brumate, nu au făcut un turneu excepţional, dar Croaţia a stat sau, mai curând, a zburat pe o mentalitate în care s-au văzut calităţi de mult pierdute în Europa de Est şi de mult suprimate în Europa de Vest. Da, Croaţia a fost mânată de un exces patriotic-naţionalist din care ţâşneşte kitschul, dar asta nu e o problemă dacă bunul gust înseamnă plictis şi conformism. Domagoj Vida arată ca un mercenar la capătul unei sesiuni de violuri într-un sat incendiat. Mai mult, Vida s-a ilustrat ca bun şi tembel militant pro-ucrainian într-un video bun de pregătit copii la şcoala de ură terminală. Ei şi? Vida şi ai lui cred în ceva, joacă numai ce e al lor şi nu fac teorii înalte la care te abonezi dacă vrei să mai ai succes şi acces în presă.

Cu adevărat important e că naţionala sau hiper-naţionala croată a blocat Franţa, a dictat jocul şi a plecat învinsă de apariţia abuzului sub forma unui arbitraj cu adevărat arbitrar. Dacă mai e ceva de spus, înainte de aplicarea amenzilor, atunci e de menţionat că Mbappe e un jucător bun. Nu un fenomen. PSG a plătit un trilion 368 de euro şi 43 de eurocenţi pe el, dar valoarea de transfer e fictivă. Mbappe are nevoie de un hectar de teren plan pentru a-şi dezvolta sprinturile şi de mult mai puţin pentru a-şi demonstra lipsa de caracter. La numai 19 ani, Mbappe a fost autorul celei mai greţoase simulări a Mondialelor, în meciul cu Uruguay. Şi al celei mai lipsite de bună cuviinţă trageri de timp, în meciul cu Belgia.

În sfârşit, pentru cine mai are chef de concluzii, Cupa Mondială a fost câştigată de Croaţia şi dăruită Franţei de Nestor Pitana, un arbitru care şi-a câştigat locul în Domul Invalizilor (mental). Cupa Mondială 2018 n-a fost rea. A fost sufocată de regulamente, decizii şi scheme fixe.

Un campionat încununat de o finală cu 6 goluri poate părea o capodoperă. Să fim sobri şi să vorbium numai după ce şi dacă am văzut alte mondiale. În 1970, 1982 şi 2006, Mondialele au atins un nivel la care Rusia 2018 nu putea ajunge nici dacă se prelungea, prin decret, până în 2024 sau cât o mai hotărî Vladimir Putin că stă la putere. Măcar o profeţie s-a adeverit însă. În 1990, Pele avea o revelaţie şi stabilea că o echipă africană va cîştiga Cupa Mondială, pînă în 2000. Aşa a fost dar în 2018 şi sub drapel francez.

Faza următoare a balului e Qatar 2022. Poate până atunci se va renunţa la finală, acel meci complicat şi întâmplător care a pus capăt bunului simţ în Rusia.

Nu ar fi trebuit să ajungem aici, la această împerechere plesnită între sport şi cultură, rasă şi culoare. Dar discuţia a fost deschisă, cu o aroganţă automată, de apostolii multiculturalismului. În zilele dinaintea finalei, o sumă de observatori fini au produs comentarii pătrunzătoare care descriu Croaţia drept o echipă populată de migranţi şi refugiaţi. Lovren şi Rakitic, copiii unor familii plecate în Germania, respectiv Elveţia, au fost repartizaţi în rolul deschizătorilor de drum: până şi Europa de Est se dă pe brazdă şi prizează doze multiculturale. Am priceput! După raţionamentul de mai sus, Kante, Umtiti, Mbappe şi Pogba sunt francezi plecaţi în Camerun sau Mali şi readuşi acasă de Federaţia Franceză.

Măgăria ideologică din jurul Cupei Mondiale a izbucnit nestăvilit după finală. Marile lumini media, de la BBC la CNN, s-au grăbit să tragă două concluzii adînci: multiculturalismul e cheia succesului şi Rusia e o ţară de pus în rama din care poate fi scoasă Elveţia. Afacerea s-a încheiat reciproc profitabil: elitele care ne îndrumă în viaţă au primit spaţiu pentru imnuri progresiste iar Putin are la picioare un public ajutat să descopere sfânta normalitate a Rusiei. Altfel spus, noile proceduri PR au atins simultan perfecţiunea şi perversiunea: mesajele cheie sunt circulate, între beneficiari, prin ţevăria Cupei Mondiale şi, deci, prin venele conectate ale publicului global.

Faza următoare a balului e Qatar 2022. Poate până atunci se va renunţa la finală, acel meci complicat şi întâmplător care a pus capăt bunului simţ în Rusia. Şi a lăsat în urmă un singur calificativ. Varianta subţire a popularului merde: degoutant!