Fericita Olga, care a strălucit ca un luceafăr pe pămîntul Rusiei, fiind mai înainte întunecată cu întunericul închinării idoleşti, a răsărit mai înainte de a sosi ziua prealuminată a sfintei credinţe, luminîndu-se de Soarele Hristos. Ea era de neam strălucit, strănepoata lui Gostomislu, bărbatul cel mai vestit, şi care, mai înainte de cnejii Rusiei, a strălucit în marele Novgorod, cu al cărui sfat, Ruric, cu fraţii săi, a fost chemat de la domnia nemţească la marea domnie a Rusiei.
Olga s-a născut în satul Vibuţca, care acum este aproape de cetatea Pscov, cetate care în acel timp nu era. Deci, Olga, măcar că a fost crescută de părinţii săi în păgînătatea închinării la idoli, însă ea s-a dat la bună învăţătură, pentru că era foarte înţeleaptă şi întreagă la minte. Aceasta se va arăta din cuvîntul ce ne stă înainte. Murind Ruric, marele domn al Rusiei, a lăsat după dînsul pe fiul său, Igor, care, fiind încă mic cu anii, l-a încredinţat lui Oleg, ruda sa, pînă cînd va veni în vîrstă.
După aceasta, Oleg, adunînd oaste multă, s-a dus în Kiev, luînd cu dînsul şi pe micul Igor, moştenitorul tronului. Acolo, omorînd pe Oscold şi pe Dira, a luat Kievul în stăpînirea sa şi s-a făcut singurul stăpînitor al tuturor părţilor Rusiei, păzind acea mare domnie nepotului său Igor Ruricovici; iar el, de la începutul stăpînirii sale, uneori stătea în Kiev, alteori în marele Novgorod, de unde îşi ocîrmuia stăpînirea sa.
Tînărul Igor, ajungînd la vîrsta tinerească, se îndeletnicea cu vînatul. Deci, i s-a întîmplat lui odată, că, umblînd prin cetăţile şi satele de prin jur ale stăpînirii sale şi alergînd după vînat, s-a dus pînă în acea parte, unde acum sînt hotarele cetăţii Iscovului, aproape de satul Vibuţca, ce s-a zis mai sus. Deci, vînînd, a văzut de cealaltă parte a rîului un vînat dorit de el, dar nu putea să treacă rîul, deoarece nu avea luntre. După puţin timp a văzut pe un tînăr venind pe rîu într-o luntre şi, chemîndu-l pe acela la mal, i-a poruncit să-l treacă rîul.
Deci, plecînd ei, Igor s-a uitat la faţa acelui vîslaş şi a cunoscut că nu este tînăr, ci fecioară foarte frumoasă la faţă. Era fericita Olga, despre care ne este nouă vorba. Igor, la vederea ei îndată s-a rănit cu inima şi aprinzîndu-se cu poftă spre dînsa, a început a grăi cuvinte tinereşti şi înşelătoare. Ea, înţelegînd tulburarea gîndului său şi aprinderea spre poftă, a început a grăi către dînsul, nu cu judecată tinerească, ci bătrînească, tăindu-i vorba, şi zicînd astfel:
„Pentru ce te tulburi, domnule, şi gîndeşti la deşertăciuni? Văd că voieşti să mă necinsteşti, ceea ce nu se cade, căci eu niciodată nu voiesc să aud de aceasta. De aceea te rog, stăpîne, ascultă-mă şi leapădă-te de aceste gînduri necuviincioase şi fără de ruşine, de care chiar tu trebuie să te ruşinezi. Adu-ţi aminte şi gîndeşte-te în tine, că eşti domn, iar domnului i se cade să fie luminător tuturor spre lucruri bune, întocmai ca un ocîrmuitor şi judecător drept. Iar tu în ce fel de fărădelege voieşti să cazi acum? De vei face singur răutăţi, biruindu-te de pofta cea necurată, apoi cum vei putea să opreşti pe alţii de la fapte rele şi să conduci cu dreptate stăpînirea ta? Deci, lasă-ţi pofta ta de ruşine, de care şi oamenii cei de jos se îngreţoşează. Apoi să ştii şi aceasta că, deşi mă vezi singură aici şi neputincioasă împotriva puterii tale, însă nu mă vei putea doborî; că de voi fi biruită de silirea ta, atunci îndată adîncul rîului acesta îmi va fi scăparea. Căci mai bine este să mor în curăţie şi apa aceasta să-mi fie mormînt, decît să-mi fie batjocorită fecioria”.
Unele cuvinte ca acestea şi altele multe, grăindu-le despre curăţie fericita Olga către Igor, el îndată şi-a venit în fire, ruşinîndu-se de a sa nebunie şi, neputînd să răspundă nimic împotrivă, tăcea, ruşinîndu-se. Deci, trecînd rîul, a plecat. Domnul Igor se mira de buna înţelegere şi de curăţia acestei tinere fecioare. Iată un început bun şi vrednic de mirare al fericitei Olga. Căci ea, încă neştiind pe Dumnezeu şi nici auzind de poruncile Lui, a arătat o nevoinţă ca aceea cu întreaga ei înţelepciune, păzindu-şi fecioreasca sa curăţie cu dinadinsul şi vorbind cuvinte înţelepte din priceperea cea cu minte bărbătească, a îmblînzit pofta cea sălbatecă a tînărului domn, aducîndu-l pe el în simţire.
Nu după multă vreme, domnul Igor s-a dus iarăşi la Kiev cu rudenia sa, Oleg. El a voit să aşeze acolo scaunul domniei a toată Rusia. Şi aceasta a făcut-o astfel, pentru că şedea cu domnia în Kiev, iar în marele Novgorod, precum şi în celelalte cetăţi mari ale Rusiei, punea neamuri de ale sale. Deci, venind vremea marelui cneaz Igor să se însoţească cu nunta şi aducîndu-se multe fecioare frumoase, care dintr-însele ar fi fost vrednică de împărăteasă, voievodul n-a iubit pe nimeni. Ci, aducîndu-şi aminte de înţeleapta şi frumoasa Olga, a trimis îndată pe Oleg, rudenia sa, şi, aducînd-o cu mare cinste în Kiev, s-a însoţit cu ea prin nuntă legiuită. După ce a murit Oleg, ruda şi învăţătorul voievodului, Igor a început a fi singur stăpînitor în tot pămîntul Rusiei şi avea de la început războaie mari cu popoarele dimprejur. El a mers pînă la Constantinopol, unde, robind multe părţi greceşti şi punînd dajdie, s-a întors cu izbîndă şi cu slavă. După aceea a vieţuit în linişte, avînd pace cu toate ţările, cu care se învecina. El a avut de la Olga un fiu, numit Sviatoslav, care mai în urmă a fost tatăl marelui domn Vladimir. Igor stăpînea singur în domnia cea mare cu bună sporire, avînd scaunul în Kiev; iar bogăţia îi curgea de pretutindeni cu îndestulare, că şi cetăţile cele îndepărtate îi dădeau dajdie şi multe daruri.
Sfîrşitul lui a fost în acest chip: deoarece acum se uşurase de multe războaie şi avea petrecere paşnică, a voit să-şi vadă stăpînirea sa. Deci, a început a umbla prin cetăţi şi prin ţările pămîntului Rusiei, luînd de la dînşii obişnuitele dajdii. Venind la Drevleni, şi-a adus aminte de răutatea celor de mai înainte, că la începutul domniei sale, ei se depărtaseră de el şi numai prin război i se supuseră. Pentru aceea, a îndoit dajdia asupra lor şi i-a împovărat. Ei, mîhnindu-se, s-au sfătuit cu voievodul lor Maldit care se numea şi Nizchin şi au zis:
„Dacă lupul se obişnuieşte la oi, atunci scoţînd una cîte una, ar mînca toată turma, dacă nu l-ar ucide. Tot astfel şi noi, dacă nu-l vom ucide pe Igor, apoi el ne va pierde pe toţi”.
Astfel, sfătuindu-se ei, aşteptau vreme prielnică să-l omoare pe Igor. Deci, cînd domnul Igor a trimis la Kiev dajdia luată de la Drevleni, iar el rămăsese încă la dînşii cu puţini tovarăşi, atunci ei au găsit vremea nimerită şi fără de veste au năvălit asupra lui şi i-au tăiat pe toţi tovarăşii, iar pe el l-au ucis sub cetatea lor, Corostena, îngropîndu-l acolo.
Astfel a fost sfîrşitul marelui domn Igor Ruricovici, marele stăpînitor al pămîntului Rusiei şi înfricoşătorul popoarelor dimprejur. După moartea lui Igor, a luat domnia povăţuitorul său Oleg, stăpînind singur treizeci şi doi de ani.
Marea doamnă Olga, auzind în Kiev despre uciderea bărbatului său, a plîns după dînsul foarte mult împreună cu fiul său Sviatoslav. Asemenea au plîns şi toţi locuitorii Kievului. Drevlenii, după uciderea marelui domn, au luat mare îndrăzneală şi s-au sfătuit să ia pe doamna Olga de soţie voievodului lor Maldit Nizchin, iar pe Sviatoslav, moştenitorul lui Igor, fiind copil mic, să-l omoare în taină, ca astfel voievodul lor să fie stăpînitor în toată Rusia. Deci, ei îndată au trimis în Kiev la Olga douăzeci de bărbaţi vestiţi cu luntrele, pe de o parte s-o roage ca să se însoţească cu voievodul lor, iar pe de alta, dacă nu va voi, s-o ameninţe ca şi de nevoie să fie femeia stăpînului lor. Bărbaţii trimişi, mergînd pe apă, au ajuns la Kiev şi au stat la mal.
Doamna Olga, auzind de venirea lor, i-a chemat la dînsa şi a zis către ei:
„Bine aţi venit, cinstiţi oaspeţi!”
Ei au răspuns:
„Bine v-am găsit”.
Doamna a zis:
„Spuneţi, pentru ce aţi venit la noi?”
Bărbaţii au răspuns:
„Locuitorii drevleni, ne-au trimis la tine, zicînd astfel: „Să nu te mînii că am ucis pe bărbatul tău, căci era ca un lup care răpea şi jefuia, iar domnii noştri sînt buni. Ei au lărgit pămîntul drevlenilor, mai ales domnul nostru acum este mai bun decît Igor. El este blînd, iubitor şi milostiv spre toţi, tînăr de ani şi frumos la faţă. Deci, să mergi după voievodul nostru, ca să ne fii nouă stăpînă, nu numai peste pămîntul Rusiei, dar şi peste cel al drevlenilor”.
Olga, ascunzîndu-şi jalea şi durerea inimii după bărbat, s-a prefăcut veselă şi a zis către ei:
„Cuvintele voastre îmi sînt plăcute, căci acum nu voi mai învia pe bărbatul meu. Deci, a petrece în văduvie nu este fără primejdie, nici aş putea, precum se cade, a ocîrmui o domnie atît de mare, fiind femeie şi fiul meu este încă copil mic. Deci, voi merge de bună voie după voievodul vostru, fiind tînăr, căci şi eu nu sînt încă bătrînă. Acum vă duceţi să vă odihniţi în luntrele voastre, iar mîine dimineaţă vă voi chema la ospăţ cinstit, pe care îl voi face vouă, ca toţi să ştie pricina venirii voastre şi voinţa mea. După aceea, voi merge la voievodul vostru. Însă voi, cînd trimişii noştri vor veni să vă cheme la ospăţ, să ştiţi cum să păziţi cinstea voievodului care v-a trimis, cum şi pe a voastră, ca în ce chip aţi venit la Kiev, aşa să mergeţi şi la palatele ospăţului. Kievenii să vă aducă în luntrii purtate pe capete, ca toţi să vadă cinstea voastră şi să cunoască dragostea mea către voievodul vostru, pentru care vă cinstesc cu mare cinste înaintea oamenilor mei”.
Ei s-au bucurat şi s-au dus la luntrele lor.
Însă, Doamna Olga se gîndea cu ce fel de moarte să-i piardă, ca să se răzbune pentru uciderea bărbatului său. Deci, a poruncit ca din acea noapte, să sape o groapă adîncă în curtea domnească, care era afară de cetate, unde erau şi palate foarte frumoase, că acolo gătise locul pentru ospăţul făgăduit. Făcîndu-se dimineaţă, doamna a trimis bărbaţi ca să cheme pe trimişii voievodului la ospăţ. Ei, şezînd în luntre ca nebunii, ziceau:
„Noi nu vom merge pe jos, nici călări, nici în carete, ci precum sîntem trimişi în luntre de marele nostru voievod, tot aşa să ne duceţi pe capetele voastre la doamna voastră”.
Kievenii, rîzînd de nebunia lor, le-au zis:
„Voievodul nostru este ucis, iar doamna noastră merge după voievodul vostru şi sîntem ca nevrednicii. Deci, facem ceea ce ni se porunceşte.”
Punîndu-i pe cîte unul în luntrişoare mici, îi duceau astfel, umflîndu-se ei şi mîndrindu-se. Şi dacă i-au dus în curtea domnească, despre care s-a zis mai înainte, doamna Olga, privind din palate spre ei, a poruncit să-i arunce în groapa cea adîncă, care era gătită pentru dînşii. Apoi ea, ducîndu-se singură la groapă şi uitîndu-se într-însa, a strigat, zicînd:
„Vă este plăcută cinstea aceasta?”
Ei au răspuns:
„O, amar nouă, că am ucis pe Igor, căci bine n-am aflat, ci în schimb am cîştigat rele”.
Atunci Olga a poruncit să arunce pămînt peste ei.
Marea doamnă Olga, făcînd aceasta, a trimis degrabă la drevleni, zicînd:
„Dacă voiţi cu adevărat să mă luaţi pentru voievodul vostru, apoi să trimiteţi la mine oameni mai mulţi şi mai vestiţi decît cei dintîi, ca să mă ducă cu cinste la voievodul vostru. Să-i trimiteţi fără de întîrziere, mai înainte pînă ce nu mă opreşte poporul din Kiev”.
Drevlenii au trimis la dînsa, cu mare bucurie şi cu sîrguinţă, cincizeci de bărbaţi aleşi, care după voievod erau bătrîni mai de frunte în pămîntul drevlenilor. Cînd au sosit ei în Kiev, doamna Olga a poruncit să gătească pentru dînşii o baie mare. După aceea a trimis la ei să-i poftească, ca mai întîi după osteneala drumului, să se spele în baie şi să se odihnească, apoi să vină la dînsa. Ei, bucurîndu-se de aceasta, au intrat în baie. Dar cînd au început a se spăla, îndată slujitorii au întărit uşile, închizîndu-le bine şi împresurînd baia cu paie şi cu vreascuri, i-a dat foc după porunca doamnei. Astfel au ars toţi boierii drevlenilor cu slugile lor în acea baie.
După aceea, Olga a trimis iar veste la drevleni, înştiinţîndu-i de grabnica sa venire spre însoţire cu voievodul lor şi le-a poruncit să se gătească ospăţ la acel loc, unde ei au ucis pe bărbatul său. Deci, ea venea la el ca să facă pomenire şi ospăţ bărbatului său cel dintîi, mai înainte de nunta a doua, după obiceiul păgînesc şi după aceea să facă nunta. Drevlenii s-au bucurat mult de aceasta şi au pregătit toate cu îndestulare. Marea doamnă Olga a mers la drevleni, după făgăduinţa sa, cu mulţi oameni pregătiţi nu atît pentru nuntă, cît pentru război. Şi cînd s-au apropiat de Corestina, cetatea lor de scaun, drevlenii au ieşit în întîmpinarea ei, împodobiţi în haine luminoase, unii călări, alţii pe jos.
Ei au primit-o cu bucurie şi veselie mare, iar ea a mers mai întîi la mormîntul bărbatului său, plîngîndu-l şi săvîrşind pome-nirea. Şi, după vechiul obicei păgînesc, a poruncit ca deasupra mormîntului să grămădească o movilă mare. Zis-au drevlenii către ea:
„Stăpînă doamnă, am ucis pe bărbatul tău că era nemilostiv spre noi, ca un lup răutăcios, iar tu eşti milostivă, ca şi domnul nostru şi de acum vom petrece bine”.
Răspuns-a Olga:
„Nu sînt mîhnită acum de bărbatul cel dintîi, pentru că am săvîrşit asupra lui, cele ce se cădea a le săvîrşi. Acum este timpul ca să merg la a doua nuntă, veselindu-mă cu voievodul vostru”.
Atunci au întrebat-o drevlenii de solii lor cei dintîi şi cei de al doilea. Răspuns-a doamna:
„Vin după noi pe altă cale cu toată bogăţia mea”.
După aceea Olga, lepădînd hainele de doliu, s-a îmbrăcat cu haine luminoase de nuntă, precum se cuvine cinstei domneşti, arătîndu-se că este bucuroasă şi veselă. Deci, ea a poruncit drevlenilor să mănînce, să bea şi să se veselească. Iar oamenilor săi le-a poruncit să servească pe drevleni, să mănînce cu ei şi să nu se îmbete. După ce s-au îmbătat toţi drevlenii, fără de veste a poruncit doamna oamenilor săi, ca cu armele pregătite pentru aceasta, adică cu săbiile, cu cuţitele şi cu suliţele să ucidă pe drevleni, încît mai mult de 5000 au căzut ucişi. Astfel marea doamnă Olga a amestecat veselia drevlenilor cu sînge şi, răzbunînd uciderea bărbatului ei, s-au întors la Kiev.
În al doilea an, adunînd Olga putere de oaste, s-a dus la drevleni cu fiul său Sviatoslav Igorovici, povăţuindu-l spre răzbunarea morţii tatălui său. Deci, au ieşit şi drevlenii împotriva lor cu putere mare. Luptîndu-se cu putere amîndouă părţile şi kievenii biruind pe drevleni şi tăindu-i, i-au gonit pînă la Corestina, cetatea cea de scaun, şi drevlenii s-au ascuns în ea. Dar Olga a bătut asupra lor un an întreg, stînd nedepărtată de cetate. Văzînd că nu este cu înlesnire a lua cetatea cu bătălie, înţeleapta doamnă s-a dat la purtarea de grijă cea cu meşteşug şi a trimis la cei din cetate, zicîndu-le:
„Nebunilor, pentru ce voiţi să muriţi de foame, nevrînd să vă plecaţi mie? Iată alte cetăţi mi s-au supus şi îmi dau dajdii, petrecînd acum fără frică prin cetăţi şi prin sate, lucrîndu-şi ţarinile lor”.
Ei au zis:
„Am voi şi noi să ne supunem ţie, dar ne temem ca să nu te răzbuni asupra noastră pentru bărbatul tău”.
Olga a trimis iarăşi la ei, zicînd:
„M-am răzbunat de mai multe ori pe mai marii voştri şi pe ceilalţi, iar acum nu-mi trebuie decît supunere şi dajdie din partea voastră”.
Drevlenii au voit să-i dea dajdii, precum voia singură, iar Olga a zis către ei:
„Ştiu că acum aţi sărăcit de războaie şi nu puteţi să-mi daţi dajdie de miere, ceară sau alte lucruri oarecare. Deci nici eu nu voiesc să vă îngreunez cu dajdii mai mari, ci să-mi daţi o dajdie mică, ca semn de supunere. Să-mi daţi cîte trei porumbei şi cîte trei vrăbii de la casa fiecăruia şi îmi este destul, văzînd supunerea voastră”.
Drevlenii socotind această dajdie întru nimic şi batjocorind încă şi înţelegerea ei femeiască, îndată au adunat cu sîrguinţă mare de fiecare cîte trei porumbei şi vrăbii, trimiţîndu-i la ea cu plecăciune. A zis Olga bărbaţilor care veniseră din cetate la ea:
„Iată acum v-aţi supus mie şi fiului meu, deci să locuiţi cu pace. Iar eu de dimineaţă mă voi depărta de cetatea voastră şi mă voi duce la locul meu”.
Liberînd pe acei bărbaţi şi auzind cei din cetate de aceste cuvinte ale Doamnei, s-au bucurat.
Olga a împărţit păsările la ostaşii ei, poruncindu-le ca seara tîrziu, să lege la fiecare porumb şi vrabie peticuţe mici, întocmite cu pucioasă aprinsă şi la toate să le dea drumul în văzduh. Făcîndu-se aceasta, păsările au zburat în cetatea de unde erau luate şi fiecare porumb a intrat în cuibul lui şi fiecare vrabie în locul ei şi îndată s-a aprins cetatea în mai multe locuri. În vremea aceea, Olga a poruncit puterilor sale ostăşeşti să se apropie de cetate din toate părţile şi să-i bată, iar oamenii cetăţii, neputînd suferi focul, au fugit şi, ieşind, cădeau în mîinile potrivnicilor lor. Astfel a fost luată cetatea.
În acea luptă a fost ucisă o mulţime nenumărată din poporul drevlenilor; unii au ars în foc împreună cu femeile şi copiii lor, iar alţii s-au înecat în rîul de sub cetate. În vremea aceea, a pierit şi voievodul drevlenilor, iar cei ce au rămas vii i-au dus pe mulţi în robie şi pe cei din urmă i-au lăsat să petreacă la locurile lor, punîndu-le dajdie grea. Astfel a răsplătit Olga drevlenilor moartea bărbatului său, iar pămîntul lor l-a supus ei.
Întorcîndu-se ea la Kiev cu biruinţă, cîrmuia toate părţile stăpînirii ruseşti, nu ca o femeie, ci ca un bărbat puternic şi înţelept, stăpînind şi ostăşindu-se cu tărie împotriva vrăjmaşilor. Duşmanilor era înfricoşată, iar popoarelor ei iubită. Fiind milostivă şi bună la obicei, nimănui nu-i făcea strîmbătate, pedepsind cu milostivire pe cei răi, iar celor buni răsplătindu-le cu daruri, fiecăruia măsurîndu-le după lucruri şi după vrednicie. Ea era înţeleaptă în toate lucrurile, miluind pe cei săraci, scăpătaţi şi lipsiţi, fiind plecată spre cei ce cer milă, auzind iute rugăminţile şi împlinind toate cererile drepte.
Lucrurile ei, deşi se făceau în necredinţă păgînească, erau plăcute lui Dumnezeu şi vrednice darului creştinesc, căci ea avea o viaţă înfrînată şi curată, fiindcă n-a voit să se mărite după alt bărbat, ci petrecea în văduvie curată, păzind sceptrul monarhiei ruseşti fiului său, pînă la vîrsta lui. Fiul ei, după ce a crescut şi s-a îmbărbătat, i-a încredinţat lui toată ocîrmuirea domniei celei mari. Iar ea, uşurîndu-se de toate grijile şi gîlcevile, petrecea fără de grijă, neîncetînd cu facerile de bine.
Cînd s-a apropiat vremea cea bine primită, în care Preabunul Dumnezeu voia să lumineze cu lumina sfintei credinţe pe ruşii cei orbiţi cu necredinţa, să-i aducă la cunoştinţa adevărului şi să-i povăţuiască la calea mîntuirii, a binevoit ca începătura acestei luminări s-o facă prin neputinciosul vas femeiesc, prin fericita Olga, spre ruşinarea bărbaţilor celor împietriţi la inimă. Căci precum mai înainte mironosiţele au propovăduit Învierea Domnului şi prin împărăteasa Elena s-a arătat la toată lumea cinstita Cruce pe care S-a răstignit Hristos, scoasă din sînul pămîntului, tot astfel şi după aceea pe pămîntul Rusiei, prin minunata femeie, Elena cea nouă, doamna Olga, a voit a sădi sfînta credinţă. Pe ea a găsit-o Duhul Sfînt vas ales Preasfîntului Său nume, ca să-l poarte în ţările Rusiei.
Deci, a răsărit în inima ei raza darului Său cel nevăzut, deschizînd ochii minţii ei spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu pe care nu-L ştia. Ea acum a înţeles înşelăciunea şi rătăcirea păgîneştii necurăţii şi arătat ştia că idolii pe care oamenii cei fără de minte îi cinsteau, nu sînt zei, ci lucru neînsufleţit, făcut de mîini omeneşti. De aceea, nu numai că nu-i cinstea, ci îi dispreţuia. Dreapta şi buna credinţă o căuta cu tot sufletul, ca un bun negustor pe mărgăritarul cel de mult preţ, pe care a şi aflat-o. Căci povăţuindu-se prin dumnezeiasca purtare de grijă că Unul este adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului şi a toată făptura, în care cred grecii şi că afară de Acela nu este alt Dumnezeu şi, îndemnîndu-se de dorinţa adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu ca o nelenevoasă, a voit ca însăşi ea să meargă la greci şi să vadă rînduiala slujbei creştineşti, ca să ştie desăvîrşit cele despre adevăratul Dumnezeu.
Luînd cu sine nişte vestiţi boieri şi curteni ai Rusiei, au mers la Constantinopol în corăbii, avînd cu ea avere multă. Acolo a fost primită cu mare cinste de împărat şi de patriarh, cărora le-a adus şi daruri multe, vrednice de unele feţe ca acelea. Ea a învăţat acolo credinţa creştinească, ascultînd cu osîrdie în toate zilele dumnezeieştile cuvinte, luînd aminte la podoabele bisericeşti, la cîntare şi la toată rînduiala dreptei credinţe creştineşti. Ea se aprindea cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezînd în El cu neîndoire şi dorea să primească Sfîntul Botez.
Împăratul grecesc, într-acea vreme fiind văduv, voia să se însoţească cu dînsa, căci pe de o parte se biruia de frumuseţea feţei ei, iar pe de alta, era îndemnat de buna ei înţelegere, de slava, de vitejia şi de mărimea ţărilor Rusiei. Deci, a zis către dînsa:
„O, doamnă Olga, tu eşti vrednică să fii împărăteasă creştină şi să locuieşti împreună cu noi în această cetate a împărăţiei noastre”.
Astfel îi vorbea el despre însoţire. Dar ea se arăta ca şi cum nu se lepăda de însoţirea împăratului, însă mai întîi cerea Botezul, zicînd:
„Pentru Sfîntul Botez am venit aici, iar nu pentru nuntă. După ce mă veţi boteza, atunci vom vorbi şi despre însoţire. Căci nu se cade ca femeia cea nebotezată şi necreştină să meargă după bărbat creştin”.
Atunci, împăratul se sîrguia ca s-o boteze degrabă, iar patriarhul, după ce a învăţat-o din destul despre dreapta credinţă, a pregătit de botez.
Cînd s-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez, Olga s-a rugat ca însuşi împăratul să fie primitorul ei din sfînta scăldătoare, căci zicea:
„Într-alt mod nu voiesc să mă botez, dacă nu-mi va fi însuşi împăratul tată din botez. Deci, mă voi duce fără a mă boteza şi voi veţi da lui Dumnezeu răspuns pentru sufletul meu!”
Deci, împăratul s-a învoit la dorinţa ei şi fericita Olga a fost botezată de preasfinţitul patriarh. Însuşi împăratul s-a făcut ei tată de botez, primind-o din sfînta scăldătoare şi i-a pus numele ei Elena, ca şi cea dintîi împărăteasă între creştini, Elena, maica marelui Constantin.
După botez, slujind preasfinţitul patriarh, a împărtăşit-o cu Preacuratele Taine ale lui Hristos şi a binecuvîntat-o, zicîndu-i:
„Binecuvîntată eşti tu între femeile Rusiei, că ai lăsat întunericul şi ai căutat pe Unul adevăratul Dumnezeu şi te-ai logodit cu viaţa cea fără de moarte. De acum vor începe a te ferici toţi fiii Rusiei”.
Astfel a binecuvîntat-o patriarhul. Tot atunci s-au botezat mulţi din cei ce veniseră cu dînsa, din amîndouă părţile şi s-a făcut bucurie în Constantinopol pentru botezul marii doamne a Rusiei, iar împăratul a făcut ospăţ împărătesc într-acea zi şi s-a veselit, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos.
După aceasta, împăratul iarăşi i-a vorbit fericitei Elena despre nuntă, însă dînsa i-a răspuns:
„Cum ai putea să iei de soţie pe fiica ta cea din Botez? Acesta este lucru spurcat şi lepădat, nu numai în legea creştinească, dar şi în cea păgînească, ca tatăl să aibă de soţie pe fiica sa”.
Împăratul a zis către dînsa:
„O, Olga, m-ai întrecut cu meşteşugul”.
Fericita Olga a zis către împărat:
„Ţi-am spus de mai înainte că nu pentru aceea am venit aici, ca să împărăţesc cu tine, căci mi-e destulă împărăţia Rusiei şi fiul meu. Ci să mă fac mireasa Împăratului cel fără de moarte, Hristos Dumnezeu, pe Care L-am iubit cu tot sufletul meu şi să mă învrednicesc împărăţiei Lui celei veşnice”.
Atunci împăratul, părăsind dorinţa sa deşartă şi dragostea trupească, a iubit-o cu dragoste duhovnicească, ca pe fiica sa şi dîndu-i daruri mari, a trimis-o cu pace. Ea, ducîndu-se din Constantinopol, a mers la preasfinţitul patriarh, ca să ia binecuvîntare de cale şi a zis către dînsul:
„Părinte preasfinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întorc cu pace în ţara mea, unde petrece fiul meu în păgîneasca rătăcire împreună cu toţi oamenii cei întăriţi în necurăţia cea veche, care sînt împietriţi, ca Domnul să mă izbăvească acolo de toate răutăţile cu sfintele tale rugăciuni”.
Patriarhul a zis către dînsa:
„Fiica mea cea în Sfîntul Duh credincioasă şi binecuvîntată, Hristos, în Care prin Sfîntul Botez te-ai îmbrăcat, singur să te păzească de tot răul, precum a păzit pe Noe în corabie, pe Lot din Sodoma, pe Moise cu poporul Israil de Faraon, pe David de Saul, pe Daniil din gurile leilor şi pe cei trei tineri în cuptor. Tot aşa şi pe tine să te izbăvească de toată ispita, că binecuvîntată eşti în neamul tău, iar nepoţii şi strănepoţii tăi te vor ferici în anii cei de pe urmă”.
O binecuvîntare ca aceasta, luată de la preasfinţitul patriarh, fericita Elena a considerat-o mai scumpă decît toate darurile. Ea a luat învăţătură pentru curăţie şi rugăciune, pentru post şi înfrînare şi pentru toate lucrurile cele bune, care se cuvin vieţii creştine celei plăcute lui Dumnezeu. A mai luat de la dînsul cinstita cruce, sfintele icoane, preoţi, cărţi şi multe alte sfinţite lucruri şi s-a dus întru ale sale. Se mai povesteşte încă şi aceasta, că cinstita cruce pe care ea a luat-o din mîinile preasfinţitului patriarh, avea deasupra această scriere:
„Pămîntul Rusiei s-a înnoit către Dumnezeu prin Sfîntul Botez, pe care l-a primit fericita Olga”.
Această cruce, după fericitul sfîrşit al Sfintei Olga, a fost păzită de credincioşii ce rămăseseră după dînsa, pînă în timpul marelui domn al Kievului, Iaroslav Vladimirovici, care, zidind cea mai mare şi cea mai frumoasă biserică a Sfintei Sofia, a pus într-însa crucea aceea în partea dreaptă a altarului. Dar acum nu se mai află, căci prin risipirile cele multe, cele dintr-însa s-au pustiit. Deci, să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Sfînta Olga.
Venind în Kiev, Elena cea nouă, marea doamnă Olga, a început ca un soare a izgoni, prin lumina credinţei, întunericul păgînătăţii idoleşti, luminînd pe cei întunecaţi, zidind biserici în numele Sfîntului Nicolae la movila Oscoldova şi pe mulţi din Kiev i-a întors la credinţa în Hristos. Pe fiul său Sviatoslav, însă, n-a putut nicidecum să-l aducă la înţelegerea cea adevărată şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, pentru că nu lua aminte la cuvintele ei. Toată îndeletnicirea lui era în lucrurile oştilor, fiind bărbat viteaz şi iubitor de războaie, şi toată viaţa sa şi-a petrecut-o mai mult la oaste şi în războaie decît în casă. Iar către maica sa, care îl învăţa credinţa creştinească, zicea:
„De voi primi botezul şi credinţa creştină, apoi boierii, voievozii şi toate popoarele se vor depărta de mine şi nu voi mai avea cu cine să mă lupt împotriva vrăjmaşilor, ca să apăr moştenirea noastră”.
Astfel răspundea voievodul Sviatoslav. Pe cei ce voiau să se boteze, nu-i oprea însă, dar nu mulţi din boieri primeau Sfîntul Botez, căci pe cei ce se botezau îi batjocorea. Pentru că la necredincioşi, credinţa creştină este o nebunie, iar din poporul cel simplu mulţi veneau la sfînta biserică.
Deci, Sfînta Olga se ducea în marele Novgorod şi în celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi pretutindeni aducea pe oameni la credinţa lui Hristos, iar idolii îi sfărîmau şi în locurile lor puneau cinstitele cruci, de la care, după aceea, multe minuni se săvîrşeau spre încredinţarea necredincioşilor.
După aceea s-a dus în patria sa, în satul Vibuţca, în care s-a născut. Acolo a început a învăţa pe oameni şi pe rudeniile sale cunoştinţa de Dumnezeu. Iar cînd s-a dus la malul rîului Mare, care curgea de la miazăzi spre miazănoapte şi în dreptul locului acela era un alt rîu numit Iscova, care curgea de la răsărit şi se vărsa în rîul cel mare. Atunci era în locurile acelea o pădure mare şi dumbrăvi multe şi ea a văzut de cealaltă parte a rîului trei raze prealuminoase, coborîndu-se din cer spre acele locuri strălucind; dar nu numai sfînta singură a văzut acea lumină minunată, ci şi toţi cei care erau cu dînsa. Fericita Olga s-a bucurat foarte mult şi a mulţumit lui Dumnezeu de acea slăvită vedenie, care înainte îi însemna ei luminarea părţilor acelora prin darul lui Dumnezeu. Deci, întorcîndu-se la suita sa, a proorocit zicînd:
„Să vă fie în ştiinţă că, prin voia lui Dumnezeu, în acest loc strălucit de trei raze strălucitoare, are să fie biserica Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi şi o să zidim cetate mare slăvită şi întru toate îndestulată”.
Aceasta zicînd, s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, punînd cruce acolo, este încă şi astăzi într-acel loc casă de rugăciune.
Propovăduitoarea lui Hristos, înconjurînd multe cetăţi ale lui Hristos, s-a întors în Kiev, unde făcea multe fapte bune. Dacă întru necredinţă fiind, era plină de fapte bune, cu cît mai ales luminîndu-se prin sfînta credinţă, se împodobea cu toate faptele bune, sîrguindu-se să placă lui Dumnezeu cel cunoscut din nou, Ziditorul şi Luminătorul său. Apoi, aducîndu-şi aminte de vedenia care a văzut-o la rîul Iscova, a trimis acolo mult aur şi argint spre zidirea bisericii Sfintei Treimi, poruncind ca lîngă dînsa să se sălăşluiască oamenii. Deci, în scurt timp s-a făcut cetatea cea mare Iscovul, care se numea de la rîul Iscov şi se preamărea într-însa numele Preasfintei Treimi.
Într-acel timp, marele domn Sviatoslav, lăsînd pe maica sa, Sfînta Olga, în Kiev şi cu dînsa şi pe fiii săi, Iaroslav, Oleg şi Vladimir, a plecat împotriva bulgarilor. Luptîndu-se el în pămîntul lor, le-a luat optzeci de cetăţi şi în cetatea lor cea de scaun anume, Pereiaslaveţ, i-a plăcut a petrece. Iar fericita Olga, rămînînd în Kiev, învăţa pe fiii lui Sviatoslav credinţa creştinească, pe cît ei puteau să înţeleagă. Însă n-a îndrăznit a-i boteza, ca să nu facă vreun rău fiului ei cel nesupus, ci i-a lăsat pe ei în voia Domnului. Sviatoslav, zăbovind mult la bulgari, pecenegii au venit fără de veste asupra hotarelor Kievului şi, înconjurînd cetatea, se luptau asupra ei. Iar Sfînta Olga cu nepoţii săi stătea închisă. Ei nu puteau să ia cetatea pentru că Domnul, păzind pe Olga, credincioasa roaba sa, a apărat cetatea de vrăjmaşi cu rugăciunile ei.
Înştiinţîndu-se Sviatoslav despre năvălirea pecenegilor asupra Kievului, s-a sîrguit degrabă a veni cu puterea sa şi fără de veste a năvălit în oştile pecenegilor, pe care, bătîndu-i, i-a izgonit departe. Deci, intrînd în Kiev, s-a închinat maicii sale, care era bolnavă. El voia să o lase şi să se ducă la război împotriva bulgarilor, dar fericita Olga, plîngînd, a zis către dînsul:
„Pentru ce mă laşi, fiul meu, şi unde te duci? Căutînd cele străine, pe ale tale cui le încredinţezi, căci fiii tăi sînt încă mici, iar eu bătrînă şi bolnavă şi de acum aştept sfîrşitul meu şi ducerea mea la doritul meu Hristos, întru care cred. Acum, de nimic nu mă îngrijesc, decît numai de tine, că mult te-am rugat şi te-am învăţat să laşi păgînătatea idolească şi să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu pe care eu L-am cunoscut. Dar n-ai băgat de seamă rugămintea mea şi ştiu că, pentru neascultarea ta către mine, pe pămînt nu te aşteaptă bun sfîrşit, iar după moarte munci veşnice, care sînt pregătite necredincioşilor. Însă acum, măcar această rugăminte de pe urmă a mea să o împlineşti: Nu te duce nicăieri, pînă ce nu mă voi duce din viaţa aceasta. Iar după ce mă vei îngropa, atunci te vei duce unde vei voi. După moartea mea însă, să nu-mi faceţi nimic deasupra mormîntului, după obiceiul vostru păgînesc, ci preoţii mei să-mi îngroape păcătosul meu trup, precum este obiceiul creştinesc. Să nu îndrăzniţi a grămădi movilă deasupra mea, nici să faceţi privelişte. Ci să trimiteţi aur preasfinţitului patriarh din Constantinopol, ca acela să săvîrşească rugăciuni către Dumnezeu pentru sufletul meu şi să ospăteze cu milostenie pe săraci”.
Sviatoslav, auzind acestea, a plîns şi a făgăduit că va face toate cele poruncite de dînsa, afară numai că nu primeşte sfînta credinţă. După trei zile, fericita Olga, venind la slăbiciunea cea de pe urmă, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi de viaţă făcătorul Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi a făcut întru totul rugăciunea cea cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care ea o avea ajutătoare, după Dumnezeu. De asemenea, chema într-ajutor pe toţi sfinţii şi mai ales făcea rugăciune pentru luminarea pămîntului Rusiei, pentru că vedea înainte cele ce aveau să fie. Ea, de multe ori, în zilele vieţii sale, spunea înainte, prooroceşte, că Dumnezeu va lumina poporul Rusiei şi mulţi dintr-înşii vor fi sfinţi mari. Acest lucru ea îl cerea degrabă de la Dumnezeu, ca să se împlinească mai aproape de sfîrşitul său. Fiind încă cu rugăciunea în gură, cinstitul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti şi a intrat în mîinile lui Dumnezeu ca un drept. Astfel s-a mutat ea de la cele pămînteşti la cele cereşti şi s-a învrednicit a intra în cămara nemuritorului Împărat, Iisus Hristos Dumnezeu. Ea s-a numărat întîia sfîntă din ceata sfinţilor din pămîntul Rusiei. Fericita Olga, numită Elena din Sfîntul Botez, a murit la 11 Iulie.
Ea a petrecut în însoţire de la fecioria sa 42 de ani; iar mai înainte de însoţire era tînără şi în putere desăvîrşită, avînd 20 de ani. După moartea bărbatului său, în anul al zecelea, s-a învrednicit de Sfîntul Botez, iar după Botez a vieţuit cu dumnezeiască plăcere 15 ani. Astfel că toţi anii vieţii ei erau aproape nouăzeci. După dînsa a plîns fiul ei Sviatoslav, marele domn, nepoţii, boierii, dregătorii şi tot poporul şi au îngropat-o cu cinste după obiceiul creştinesc.
După moartea Sfintei Olga s-au împlinit proorociile ei despre răul sfîrşit al fiului său şi despre buna luminare a pămîntului Rusiei. Astfel, fiul ei Sviatoslav, după cîţiva ani, precum scrie Cuviosul Nestor al Pecerscăi, a fost ucis în război de voievodul pecenegilor, care se chema Curia. Acesta, tăindu-i capul, a făcut pahar de băut din ţeasta capului, ferecînd-o în aur şi scriind pe dînsa cuvintele acestea:
„Cel ce caută cele străine, pierde pe ale sale!”
El bea cu paharul acela cu boierii săi cînd benchetuia.
Astfel marele domn al Kievului, Sviatoslav Igorovici, care era viteaz şi nebiruit în războaie, şi-a trecut această viaţă, după proorocia maicii sale, căci n-a ascultat-o. Şi s-a împlinit proorocia ei şi despre pămîntul Rusiei. Pentru că, trecînd 20 de ani după moartea Sfintei Olga, Vladimir, nepotul ei, a primit Sfîntul Botez. Şi astfel toate părţile Rusiei le-a luminat cu sfînta credinţă. Apoi, zidind o biserică de piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a numit-o „Deseatniţe”, căci Vladimir a dat pentru dînsa a zecea parte din averea sa.
Deci, sfătuindu-se cu Preasfinţitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pămînt, întregi şi nevătămate, cinstitele moaşte ale Sfintei Olga, care erau pline de plăcută mirosire, şi le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ei nu le-au ţinut în ascuns, ci le-au pus la vedere, pentru că cei ce alergau la dînsele cu credinţă îşi cîştigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la aceste cinstite moaşte se dau multe tămăduiri la toate neputinţele.
Nu se cuvine a trece cu vederea nici aceasta: în peretele bisericii, deasupra mormîntului ei, era o ferestruie. Şi atunci cînd cineva se apropia de sfintele ei moaşte cu credinţă neîndoită, ferestruia aceea se deschidea singură şi se arăta celui ce stătea afară, ca să vadă cinstitele ei moaşte făcătoare de minuni, de la care cei vrednici, vedeau ieşind o minunată strălucire, şi de o vedere ca aceea, de orice boală era cuprins cineva din cei ce aveau credinţă, îndată cîştigau sănătate. Însă celui ce se apropia cu puţină credinţă, nu i se deschidea ferestruica, nici nu putea să vadă cinstitele moaşte, chiar de-ar fi intrat în biserică, ci vedea numai mormîntul. Unul ca acela nu putea să cîştige nici tămăduire. Iar cei ce credeau, cîştigau toate cele spre folosul sufletelor şi trupurilor, cu rugăciunile Sfintei şi dreptei Olga, care din botez s-a numit Elena, şi cu ajutorul darului Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin
Sursa:
http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiul/07-11-sf_olga.html
Citiți vă rog și:
RUSIA KIEVEANA: Imparateasa Olga, primul Sfant rus. Ba mai mult, intocmai cu Apostolii
