X

„Acriviștii” din România au cimentat relația cu episcopul Artemie, în timp ce continuă să-i batjocorească pe episcopii mărturisitori

de teolog Mihai-Silviu Chirilă

Image result

Bine este când sunt frații [de schismă] împreună!

Pe siteul preotului Staicu există un articol despre sinaxa ținută în această duminică în Serbia, la care ni se spune că au participat și reprezentanți din România. Textul se numește sugestiv “Bine este când sunt frații împreună”, sugerând același cuget schismatic cu cei ce se află în comuniune cu un episcop care și hirotonit singur trei episcopi, și este semnat de “un grup de ieromonahi, monahi și monahii”, neasumându-și nimeni nominal participarea la acea sinaxă. Cu alte cuvinte, au semnat cu toții articolul, dar l-au dat anonim.

Întrebări: Dacă totul este atât de roz și de frumos, cum scrie articolul în continuare, iar întâlnirea a fost a unor mărturisitori cinstiți ai Ortodoxiei, de ce niciunul dintre “mărturisitorii” români prezenți în Serbia nu și-a asumat acest lucru și nu semnează relatarea? De ce nici proprietarul siteului nu lămurește dacă a fost sau nu prezent? Cum se face că ditamai “sinaxa internațională” de la Satu Mare este reprezentată la un asemenea eveniment important de către “un grup de ieromonahi, monahi și monahii” anonim?

Articolul ne spune că după o Sfântă Liturghie la care au participat 50 de preoți a avut loc sinaxa, despre care autorii nu ne spun mai nimic, decât că la ea au luat cuvântul ctitorul mănăstirii din localitate, un preot din Rusia și “alte persoane”. Oare să nu se fi spus nimic demn de a fi menționat într-o ditamai sinaxa?

În schimb, se acordă un spațiu foarte larg unei discuții particulare cu episcopul sârb Artemie, care răspunde la câteva întrebări, dând câteva linii directoare ale luptei în continuare, sau, ca să folosim expresia autorului articolului, “s-au clarificat câteva probleme cu care se confruntă în prezent rezistența anti-ecumenistă”.

După ce episcopul le întărește convingerile extremiste, pe care acriviștii” le propovăduiesc de la întâlnirea de la Roman încoace, potrivit cărora “cei ce nu s-au îngrădit de ecumeniști, dar se laudă că mărturisesc credința… sunt mai periculoși decât ecumeniștii” și “despre situația celor care chipurile din neștiință sunt în comuniune cu ecumeniștii, vlădica Artemie a spus că nu există justificare, deoarece acest lucru înseamnă nepăsare” și le dă unele sfaturi preoților români: “să îi urmăm pe Sfinții Părinți” și “să-și găsească fiecare o casă, un loc, o bisericuță în care să slujească”, discuția se pierde într-o argumentare inutilă cu privire la rolul horepiscopilor în istoria Bisericii, punctată din plin cu expresii de genul “dușmanii ortodoxiei care îl acuză de schismă”, “dușmanii credinței noastre vor să demonstreze în chip mincinos că horepiscopii au fost destituiți de Sinodul din Laodiceea, dar aceasta este o minciună nerușinată, o hulă și o insultă la adresa Istoriei Bisericii și neamului nostru” (autorul ignoră faptul că despre dispariția instituției vorbește în Sintagma ateniană canonistul Valsamon, iar canonistul care vorbește despre încercarea sinodului de la Laodiceea de a suprima horepiscopatul este chiar canonistul sârb Nicodim Milaș).

Din această argumentare, care s-ar dori o justificare istorico-canonică a hirotonirii unilaterale de horepiscopi de către episcopul Artemie, lipsesc câteva explicații fundamentale:

  1. Cu cine s-a consultat episcopul Artemie în Patriarhia Sârbă când a întemeiat instituția horepiscopilor, fiind evident că de unul singur nu putea lua această decizie, conform canoanelor 34 apostolic și 9 Antiohia?
  2. Ce legătură este între societatea ruralizată din Dacia Aureliană, Valahia rurală sau Maramureșul aflat sub dominația austriacă și Serbia contemporană, care, spre deosebire de Dacia aureliană, Valahia rurală și Maramureșul medieval are o Biserică Ortodoxă canonică și funcțională și nu are nevoie de o ierarhie paralelă și de o episcopie paralelă (Episcopia de Rașka care nu se află în exil tocmai a canonizat o sfântă martiră săptămâna trecută), chiar dacă se confruntă, ca și celelalte Biserici locale, cu erezia ecumenismului? Unde s-a mai văzut în istoria Bisericii să se creeze structuri paralele pe timp de erezie?
  3. Cea mai importanta întrebare: ce se întâmplă când trece la Domnul episcopul Artemie: vor accepta antiecumeniștii sârbi un episcop trimis de BOS sau va deveni unul dintre “horepiscopi” urmaș al episcopului Artemie?
  4. Este referirea la lunga tradiție a horepiscopatului pe teritoriul românesc o încercare de justificare “istorico-canonică” a unei posibile hirotoniri, la un moment dat, de astfel de horepiscopi și pe teritoriul românesc, “pentru lucrarea de propovăduire a credinței”?

Pentru a concluziona, din relatarea pe care preotul Staicu o prezintă se pot desprinde câteva realități:

  1. Participanții la Sinaxa din Serbia se tem să își asume identitatea: fie au sentimentul că ceva nu este în regulă cu noii lor parteneri de luptă antiecumenistă, fie se tem de reacția care i-ar putea arăta lumii ca având o orientare schismatică (chiar dacă nu și-au asumat identitatea, nu e greu de presupus această identitate: de exemplu, există o întrebare țintită pusă episcopului Artemie despre cei ce practică deasa împărtășanie, or, dintre membrii grupării Sava-Staicu-Rădeni există un ieromonah care s-a remarcat în mod special prin insistența pe această temă; o analiză similară a întregului document ar putea ajuta la stabilirea identității tuturor celor ce l-au scris, dar acest lucru nu ne interesează pe noi, ar trebui să îi intereseze pe cei ce încă îi mai citesc și îi mai urmează).
  2. Chiar dacă nu o mărturisesc deschis, proprietarul siteului și cei ce au consemnat cele petrecute în Serbia îl acceptă pe episcopul Artemie ca fiind episcop canonic (în sensul ca nu a gresit hirotinind de unul singur episcopi) și îl consideră singurul episcop rămas în Ortodoxie la ora actuală (măcar și pentru faptul că pe toți ceilalți îi batjocoresc la grămadă sau în particular, după cum vom vedea mai jos).
  3. Din prezentarea modului în care se percep creștinii din Serbia, se poate deduce că cei din Episcopia Rașka în Exil au un program misionar de luptă contra ecumenismului care îi include și pe creștinii din celelalte țări ortodoxe: “Creștinii din Serbia sunt tot mai conștienți de necesitatea îngrădirii de erezia ecumenistă, fiind un exemplu pentru alte țări ortodoxe… Sunt speranțe că activitatea misionară va spori și din ce în ce mai mulți credincioși din Serbia și de pretutindeni le vor urma exemplul și vor întrerupe comuniunea cu cei care acceptă panerezia ecumenistă, având Canonul 15, I-II Constantinopol drept temei canonic” (s.n.).

Mitropolitul Pireului nu a slujit cu patriarhul ecumenist Bartolomeu

În paralel cu prezentarea acestui eveniment din Serbia, pe siteul preotului Staicu este prezentat un alt eveniment, de data aceasta din Grecia, în care mitropolitul Pireului, Înaltpreasfințitul Serafim, este din nou criticat pentru faptul că a asistat la canonizarea cuviosului Iacov Tsalikis. Articolul este și de această dată anonim (sau traducătorul uită pur și simplu să pună numele autorului pe care îl traduce) și trece cu vederea câteva aspecte esențiale:

  1. IPS Serafim a participat la o canonizare de sfânt local, la care erau obligați să participe toți arhiereii greci, iar o neparticipare la acest eveniment ar fi fost în primul rând o împietate față de cuviosul care era canonizat în acea zi.
  2. Mitropolitul Pireului nu a coliturghisit cu patriarhul ecumenist Bartolomeu, nici nu s-a împărtășit împreună cu acesta cu ocazia acelui eveniment.

La un moment dat, autorul, prezumat a fi grec, vorbește despre “iconomia” promovată de “«ucenicii» lui Chirilă”. Acest lucru ne spune fie că autorul textului este monahul Sava Lavriotul, care îl cunoaște pe Mihai-Silviu Chirilă, fie poate fi chiar preotul Staicu însuși, care să fie și traducător, și autor în același timp. Este greu de crezut că un teolog grec serios ar putea vorbi în asemenea manieră despre părintele profesor T. Zisis sau ar ști ceva despre “ucenicii lui Chirilă”.

Indiferent cine este autorul, acesta se lansează într-o teorie elucubrantă, potrivit căreia “conducătorul grupării de ecumeniști ascunși este Mitropolitul Serafim de Pireu… iar pr. Teodoros Zisis este omul lui în rândul celor îngrădiți”.

Puse cap la cap cu afirmațiile din articolul dedicat participării la sinaxa din Serbia, aceste teorii ne dau o impresie clară despre direcția spre care se îndreaptă minciunoacrivismul promovat în România de un preot care, până în septembrie anul trecut, era adeptul unei iconomii laxe (lucru care se vede printr-o simplă lectură a siteului său), după care, certându-se sistematic cu toți adepții liniei pe care mergea, a descoperit brusc acrivismul radical, punându-se în slujba ideilor unor monahi atoniți rămași fără nicio credibilitate și public în Grecia și veniți să conducă în România pe cei pe care i-au încurajat într-o viziune extremistă foarte periculoasă pentru mântuirea lor.

Un detaliu pentru cei ce spun că episcopul Artemie nu și-a făcut sinod: O simplă privire la fotografia cu care ilustrăm acest articol ne arată pe Sfânta Masă patru mitre episcopale. Oare ce formează patru mitre episcopale adunate în jurul aceluiași Sfânt Potir?

Categorii
Înșelări
cuvinte cheie

Articole asemănătoare

9 comentarii

  1. Artemie a hitonit doar trei arhierei? Va inselati, a hirotonit 23 de arhierei. Iata, poate din Serbia vine ajutorul de la Domnul. Da Doamne!

  2. Eleonor, iertati-ma, puteti sa imi faceti dovada ca a hirotonit 23 de arhierei? asa ceva nu am mai auzit, daca e adevarat, va rog sa ne spuneti de unde stiti

  3. Precizez ca atunci cand spun ca minciunoacrivistii l-au acceptat pe episcopul Artemie ca fiind canonic ma refer strict la faptul ca nu i-au gasit nicio problema canonica in faptul ca a hirotonit de unul singur episcopi.

    Nu fac niciun proces de intentie, nu afirm ca l-ar fi acceptat ca arhiereu al lor, carora sa ii dea ascultare canonica, deoarece nu am de unde sti asta. Totul se desfasoara in mare secret, dupa cum se vede.

  4. Ofer spre analiză fratelui Mihai Silviu Chirilă:

    Jean Claude-Larchet, Biserica Trupul Lui Hristos, I, Natura și structura Bisericii, p. 78:

    Un episcop care ar mărturisi dreapta credință, dar ar fi schismatic ( e cazul, de exemplu, al episcopilor care țin calendarul vechi) ar mărturisi prin însuși acest fapt o erezie eclesiologică. Nu poți fi ortodox dacă nu aparții Bisericii.
    În afara comuniunii cu Biserica, episcopii nu pot fi considerați drept urmași ai Apostolilor și nu pot spune că se situează cu adevărat pe linia succesiunii apostolice, fiindcă nu există apostolicitate în afara Bisericii

    Sfântul Iustin Popovici conchide:

    Numai în Biserică – în această neasemuită a-tot- Taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este izvorul şi criteriul Tainelor, şi nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii şi nici nu pot fi gândite în afară de trupul Bisericii.

    Din Biserica cea una, unică şi de nedespărţit a lui Hristos, s-au despărţit şi au căzut în felurite vremuri ereticii şi schismaticii, şi prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale Bisericii şi de un trup cu trupul ei Dumnezeu-omenesc. Astfel au căzut mai întâi gnosticii, apoi, arienii, pneumatomahii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, uniaţii… şi, pe rând toţi ceilalţi care aparţin legiunii eretico-schismatice

    Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existenţa altor Taine în afara ei, nici nu le socoteşte Taine, până la venirea prin pocăinţă din „biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

    Ce este această moștenire pe care Sfinții Apostoli o transmit urmașilor lor? Pe Hristos – deplin în trupul Bisericii, El – Capul veşnic al trupului Bisericii de dragul mântuirii şi îndumnezeirii omului. El – deplin în Biserică prin harul Sfântului Duh şi prin dreapta credinţă în El, credinţa ortodoxă. Este Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, cu toate bogățiile nepieritoare ale minunatei Sale Persoane divino-umane, Hristos, Capul Bisericii, singurul Ei Cap. Dacă nu transmite lucrul acesta, succesiunea apostolică nu mai este apostolică, iar aceasta înseamnă de fapt că nu mai există succesiune apostolică, nu mai există ierarhie apostolică, nu mai există Biserică apostolică. Iar acolo unde El, Dumnezeu-Omul, este înlocuit cu un om, fie acesta de o sută de ori „infailibil”, acolo I se taie capul Dumnezeu-Omului, şi nu mai e Biserica. Taina sfântă a zilei Duhului Sfânt, a Cincizecimii, este următoarea: duhul omului trebuie să fie umplut și desăvârșit de Duhul Sfânt, adică să se sfințească, să se lumineze și să se îndumnezeiască prin Duhul Sfânt. Această taină sfântă se săvârșește neîncetat în Biserica lui Hristos, și de aceea Biserica este cu adevărat o Cincizecime continuă… Începând cu Sfânta Cincizecime, ziua Sfântului Duh, fiecare suflet, creat după chipul lui Dumnezeu, din Biserica lui Hristos este un rug aprins [în stadiul luminării], care în chip neîncetat arde fără să se mistuie, în Dumnezeu și către Dumnezeu, astfel încât întotdeauna o limbă de foc se află deasupra și înlăuntrul lui [în stadiul desăvârșirii].

    Părintele Ioannis Romanidis:

    Acolo unde nu există dogmă ortodoxă, Biserica nu poate garanta validitatea Tainelor. În afara Bisericii nu este mântuire. Hristos dăruieşte tuturor oamenilor harul mântuitor. Când cineva este mântuit în afara Bisericii vizibile, aceasta înseamnă că Hristos Însuşi l-a mântuit. Chiar dacă o astfel de persoană este un eterodox, el este totuşi mântuit datorită lui Hristos şi nu a „facţiunii desprinse” din care face parte. În acest caz, mântuirea nu este acordată de «biserica» de care aparţine, deoarece una este Biserica care mântuieşte, şi anume, Hristos. Nu-L putem separa pe Hristos de Biserică, nici Biserica de Hristos. În tradiţiile papale şi protestante, este trasată o distincţie clară între Trupul lui Hristos şi Biserică.
    Întreruperea tradiției îndumnezeirii semnifică despărțirea de succesiunea apostolică, anume de comuniunea Tainei Crucii și Învierii și implică chiar căderea din adevăr. O dovadă evidentă a întreruperii succesiunii apostolice este absența cinstirii sfinților și a sfintelor icoane și, de asemenea, absența minunilor lucrate prin ele.

    Sfântul Nicolae Velimirovici:

    Există, într-adevăr, și unii teologi (Episcopi, diaconi, preoți, monahi, mireni n.n.) în Biserica Ortodoxă, care merg pe urmele teologilor eretici. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafară se mențin în Biserica Ortodoxă doar așa – de dragul menținerii. Biserica ca întreg îi respinge pe asemenea teologi și nu îi recunoaște ca fiind ai săi, dar îi rabdă din două motive: primul, pentru că-i așteaptă să se pocăiască și să se schimbe, iar al doilea, pentru ca nu respingându-i să facă din rău mai rău, adică să-i împingă cu capul în jos în prăpastia ereticilor mărind prin aceasta numărul ereticilor și pierzând sufletele lor. (Numai un Sinod ar putea să-i taie.

    Episcopii nu au introdus încă hotărârea din Creta în Crez. În parohii deocamdată se rostește Crezul neștirbit! Dacă acești episcopi, preoți, diaconi, monahi, mireni sunt convinși 100% că ce s-a legiferat în Creta este valid atunci cred că ei (dar numai aceștia intră nu și ceilalți care nu au aceste convingeri eretice 100%) intră sub incidența explicației Părintelui Ioannis Romanidis: Acolo unde nu există dogmă ortodoxă, Biserica nu poate garanta validitatea Tainelor! Harul nu lucrează, nu vine să vindece pe cineva, atunci când acesta nu are o conștiință dogmatică ortodoxă!)

    Episcopul Artemie ar putea avea dreptate numai în cazul în care legiferarea din Creta s-ar introduce în Crez și în practica curentă a parohiilor, în cultul Bisericii. Dar cu amendamentul Părintelui Ioannis Romanidis:

    „Aceasta nu înseamnă că omul ajunge ca un alt papă în Biserică, pentru că Biserica se exprimă infailibil doar ca Trup, adică sobornicește!”

    Deocamdată nu se vorbește pe față de așa ceva și nici nu cred că toți ceilalți episcopii, preoții, diaconi, monahi, mireni ar mărturisi aceste erezii. Părerea mea!

    În această privință avem exemplul concludent al Sfântului Maxim Mărturisitorul care avea criteriul validității Tainelor stabilit prin faptul că nu socotea că mai sunt valide Tainele acolo unde au fost caterisiți respectivii clerici care susțineau din convingere absolută o credință eretică și totodată unde avusese loc și condamnarea sobornicească / anatematizare ereziei pe care o răspândeau aceia:

    „Pentru că prin cele nouă Capitole [puncte] de unire întocmite la Alexandria [în iunie 633] și prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraș de Serghie [în 638] ca și prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-lea al indictiei [în 647-648], acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade [Ecumenice]; și pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos depunându-se din treaptă [caterisindu-se] pe ei înșiși de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiți de ei inșiși și de către cei din Roma și caterisiți, pe lângă aceasta, și de Sinodul care a avut loc aici în anul al 8-lea al indictiei [Sinodul Lateran, în 649], ce fel de Taină vor mai săvârși? Ce fel de Duh se va pogorî asupra hirotoniilor săvârșite de unii ca aceștia?”

    Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) și tovarășii săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarul. „Vieți” – actele procesului – documentele exilului, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 125.

    Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Vol. I, partea a doua, Sinodul Ecumenic al IV lea, de la Calcedon, Canonul 2, p. 189:

    „Horepiscopul era episcopul unei localiltăţi mai mici şi depindea de episcopul şef; el putea hirotoni presbiteri şi diaconi numai cu permisiunea episcopului şef”

    Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni, Omilia a-XI-a:

    „Un bărbat sfânt a spus ceva care se pare că e îndrăzneț dar cu toate acestea a spus.

    «Vina dezbinării este gravă, de neiertat, şi suferinţa nu o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în Împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pământ a Împărăţiei cerurilor. Hristos ne-a dat pacea, ne-a învăţat să fim uniţi şi solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse şi necălcate legăturile dragostei şi ale înţelegerii; nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frăţească (Sfântul Ciprian al Cartaginei, „Despre unitatea Bisericii ecumenice“, XIV, p. 444, PSB 3, 1981)»

    Ia spune-mi tu cu ce scop mărturisești (credința ortodoxă)? Nu oare pentru slava lui Hristos? Deci tu care ți-ai dăruit viața lui Hristos cum de jefuiești Biserica pentru care Hristos Și-a vărsat sângele. O astfel de faptă o socotesc ca o dovadă de mare înșelăciune, căci văd că tocmai aceștia crescuți și născuți în Biserică unde au fost inițiați în Taine, tocmai aceștia se pun în rândurile adversarilor (ereticilor). Acestea le-am zis pentru cei care se arată indiferenți față de cei care se dezbină de Biserică. Dacă cei care nu au comuniune cu noi mărturisesc dogme contrare alor noastre [infailibilitatea papală, filioque etc] trebuie să nu mai avem cu ei nicio [părtășie] comuniune; dar dacă ei cugetă la fel ca noi, și totuși s-au dezbinat, atunci cu atât mai mult nu trebuie să avem comuniune cu ei. Din ce cauză s-au dezbinat? Pentru că ei sunt în patima iubirii de stăpânire. De ce îmi spui «Ei au aceeași credință, ei sunt la fel de ortodocși ca și noi» Dacă e așa, atunci de ce ei nu sunt cu noi? Este un Domn, o Credință, un Botez, zice Pavel. Dacă ale lor sunt bune, ale noastre desigur că sunt rele; dar când ale noastre sunt bune nu mai încape îndoială că ale lor sunt rele. Spune-mi: oare este suficient că ei își spun ortodocși? Atunci cum de a slăbit și a încetat harul Hirotoniei de la ei? Ce folos pot să aibă toate celelalte dacă nu se transmite harul [în Taine]? De aceea trebuie a combate această abatere (schisma) la fel ca pe aceea de la credință (erezia). Dacă sunt aceleași dogme, aceleași Taine, de ce atunci un alt stăpân [începătorul schismei] sare pe deasupra [creează o supra biserică, paralelă] în altă «biserică»? Mădularele Trupului lui Hristos le rupi în bucăți și nu tremuri?!

    Sfântul Ierarh Ilarion cel nou (Troitsky) / Archbishop Hilarion (Troitsky), The Unity of the Church and the World Conference of Christian Communities [Unitatea Bisericii şi Conferinţa mondială a comunităţilor creştine] (Montreal: Monastery Press, 1975):

    Hristos nu a scris niciodată un curs de dogmatică. Formularea exactă a principalelor dogme creștine s-a făcut la câteva secole după viața pământească a Mântuitorului.
    Dacă Tainele sunt lucrătoare în afara Bisericii Celei Una a lui Hristos, dacă plinătatea vieţii bisericeşti în har nu este limitată la hotarele Bisericii, atunci există mai multe «biserici» şi «nu semi-biserici», atunci articolul nouă din Crez […şi întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică…] trebuie lepădat. Nu pot exista nici un fel de «biserici» nedepline. (…) Dacă recunoaşterea eficienţei ierarhiei latine şi a ritualurilor ei religioase nu contrazice adevărul unităţii creştine, atunci trebuie, silit de conştiinţă, să intru de îndată în comuniune cu latinii. (…) Nu, adevărul unităţii Bisericii nu recunoaşte harul Tainelor administrate înlăuntrul comunităţilor extra-bisericeşti. Este imposibil să împaci unitatea Bisericii cu validitatea Tainelor extra-eclesiale.
    Atunci, ce anume determina apartenența la Biserică în acea vreme de început a existenței istorice a creștinismului? Acest lucru este atestat în cartea Faptelor Apostolilor: „Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (2, 46; 5, 14). Starea de membru al Bisericii este determinată de unitatea cu Biserica. Nu poate fi altfel și aceasta numai pentru că Biserica nu este o școală de filosofie. Ea este o nouă omenitate, un nou organism de iubire plin de har. Ea este trupul lui Hristos. Hristos însuși a comparat unitatea ucenicilor săi cu unitatea organică a unui copac și a ramurilor sale. Două „trupuri” sau doi copaci unul lângă altul nu pot fi legați organic unul de altul. Ceea ce este sufletul pentru trup, aceea este Duhul Sfânt pentru Biserică; Biserica nu este numai un trup, ci și un Duh. Sufletul nu aduce înapoi la viață un membru care a fost tăiat și în același mod seva vitală a copacului nu curge prin ramura tăiată. Un membru separat moare și putrezește. O ramură care a fost tăiată se usucă. Aceste comparații trebuie să ne ghideze într-o discuție despre unitatea Bisericii. Dacă aplicăm aceste comparații, aceste imagini ale copacului și trupului, la Biserică, orice separare de Biserică, orice întrerupere a unității cu Biserica se va dovedi incompatibilă cu starea de membru al Bisericii. Fie că este vorba despre o separare pe baza unei revolte împotriva Bisericii, despre o nesupunere disciplinară fără nicio diferență de opinie dogmatică, separarea de Biserică va avea consecințe foarte triste pentru cel despărțit de Ea.
    Nu doar ereticii, ci și schismaticii se separă de Biserică. Esența separării rămâne aceeași.
    În Biserica primară raționamentul era după cum urmează: „Cei care nu doreau să împărtășească aceeași credință în Biserica lui Dumnezeu, nu pot fi cu Dumnezeu”. „El se afișează în mod fals că este creștin, la fel cum și diavolul adesea se declară în mod mincinos a fi Hristos”, spune Sfântul Ciprian. Acest sfânt Părinte avea de a face cu cei ce se răzvrăteau împotriva Bisericii, cu Novatus și Novatian. La început nu a fost nicio neînțelegere dogmatică la baza răzvrătirii lor.
    Cu toate acestea, Sfântul Ciprian spune despre acești răzvrătiți că sunt în afara Bisericii, că nu sunt creștini, că nu sunt cu Hristos:
    „Cum poate cel care luptă împotriva Bisericii și se împotrivește ei să cugete că el este în Biserică, când binecuvântatul Apostol Pavel, descurajând în privința aceluiași lucru și punând înainte taina unității spune: „Un trup și un duh… un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu” (Efes. 4, 4-6) Biserica este una, deși fiind mereu roditoare se desparte în multe. Pentru că și soarele are multe raze, dar lumina este una; ramurile unui copac sunt mult, dar trunchiul este unul, stând neclintit prin rădăcina sa; multe ape curg dintr-un singur izvor, dar deși preaplinul care rezultă din abundența de ape arată o multitudine, totuși unitatea este menținută la originea lor. Separă o rază de lumină de originea ei, unitatea ei nu va permite existența unei lumini divizate; rupe o ramură din copac, ramura astfel rupta nu va putea crește; separă un râu de izvorul său, râul astfel separat va seca. Astfel, de asemenea, Biserica învăluită în lumina Domnului își întinde razele peste întreaga lume; totuși lumina care este răspândită pretutindeni este una; și unitatea trupului rămâne nedespărțită. Ea își întinde ramurile peste întreg pământul în abundență rodnică; râurile ei bogate curg departe; totuși Capul ei este unul și Izvorul este unul; o singură Maică bogată în roade. Din pântecele ei suntem născuți, prin laptele ei suntem hrăniți, prin Duhul ei suntem însuflețiți. Mireasa lui Hristos nu poate fi întinată: ea este castă și nestricată; ea cunoaște un singur cămin, cu simplitate castă ea păzește sfințenia unui singur pat. Oricine cade din Biserică și se alătură unei desfrânate devine străin față de făgăduințele Biserici. Cel care părăsește Biserica lui Hristos se lipsește pe sine de răsplătirile dinainte rânduite de Hristos: el este un străin, un profan, el este dușmanul ei. Nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată cel care nu are Biserica de mamă. Cel care este în afara Bisericii ar putea să se mântuiască doar așa cum unul care nu se afla în arca lui Noe ar fi putut să scape”.
    Așa este discursul Sfântul Ciprian despre unitatea Bisericii. La temelia unității Bisericii el nu pune doar unanimitatea dogmatică, ci anume unitatea cu Biserica ca și cu un organism de un anumit fel.
    „Dacă s-ar întâmpla ca o mână să se rupă de trup” vorbește Sfântul Ioan Gură de Aur , „duhul (care purcede) din creier, căutând mădularul și negăsindu-l acolo, nu iese din trup și intră în mâna astfel smulsă, ci dacă nu o găsește la locul ei, nu se comunică pe sine acesteia”.
    Și aici sunt cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom împotriva celor care fără discriminare se alipesc de oameni care cad din Biserică. „Dacă acele persoane au dogme potrivnice celor ale noastre, atunci din această pricină nu trebuie să avem legături cu ele; dacă, pe de altă parte, ei au aceleași opinii, motivul (de a-i ocoli) este încă și mai mare. De ce așa? Deoarece aceasta este boala poftei de putere. Știi ce s-a întâmplat cu Core, Datan și Aviron? Au fost ei singurii care au suferit? Nu au suferit oare și complicii lor? Ce vei spune atunci? „Credința lor este aceeași, și ei sunt ortodocși”. Dacă este așa, atunci de ce nu sunt cu noi? Este un Domn, o credință, un botez. Dacă ei au dreptate, atunci noi greșim; dacă noi avem dreptate, atunci ei greșesc. Spune-mi, crezi că este deajuns că sunt numiți ortodocși, în timp ce la ei Taina hirotoniei (succesiunea apostolică) a slăbit și a dispărut? Care este folosul tuturor acestor lucruri dacă acest din urmă lucru nu se respectă? Așa cum trebuie să ne luptăm pentru credință, la fel trebuie să facem și pentru aceasta. Dacă este cu dreptate pentru oricine, potrivit spuselor de demult, să fie consacrat, să fie preot, fie ca toți să se aproprie de slujire; în zadar a fost ridicat acest altar, în zadar ierarhia bisericească, în zadar adunarea preoților: să distrugem și să nimicim toate acestea”.
    În prima sa epistolă canonică adresată lui Amfilohie, episcop de Iconium, Sfântul Vasile cel Mare aduce drept exemplu opinia „celor din vechime” cu privire la cei care au căzut din Biserică.
    „Deși separarea a început prin schismă, cei care s-au separat de Biserică nu mai aveau harul Duhului Sfânt în ei, transmiterea lui încetând din cauza ruperii continuității legiuite”.
    Pentru moment, vreau să notez că Sfântul Vasile în niciun caz nu a respins ideea „celor din vechime” cu privire la lipsa deplină de har la toți cei care s-au separat de Biserică, incluzându-i chiar și pe schismatici.
    Îmi pare că aceste afirmații patristice ne descoperă destule despre atitudinea Bisericii primare, deși mărturii similare celor citate ar putea fi cu ușurință înmulțite. Biserica primară nu considera acordul dogmatic drept singură condiție de apartenență la ea.
    Despărțirea de Biserică prin răzvrătire și schismă era de asemenea considerată ca îndepărtare de la unitatea Bisericii. Comuniunea și supunea umilă față de Biserică erau privite drept condiție necesară pentru apartenența la Biserică. Mai mult decât atât, căderea din Biserică era socotită drept cădere de la Hristos și din creștinism de asemenea. Ideea că ar fi posibil să aparții Bisericii în mod nevăzut și să te bucuri de toate darurile pline de har ale Biserici în timp ce ești în mod văzut despărțit de ea, era cu totul străină Bisericii primare. Și este ușor de înțeles aceasta. Deoarece o idee contrară ar implica inevitabil distrugerea Bisericii celei Una. Acest lucru ar echivala cu predicarea nepăsării totale în privința vieții Bisericii și a disciplinei bisericești.
    Și într-adevăr, de ce ar trebui să evit răzvrătirea, schisma și chiar erezia în Biserică, dacă despărțirea de ea, încetarea unității văzute cu ea nu m-ar primejdui în niciun fel anume?
    Atunci lasă să fiu neascultător față de Biserică, lasă să mă excomunice dintre membrii comunității ei, lasă să rostească anateme împotriva mea – nu se produce niciun mare rău; de vreme ce eu rămân creștin, rămân cu Hristos și nu sunt lipsit de speranța mântuirii veșnice!
    Dar atunci, ce sens aveau toate îndemnurile de ascultare, de supunere față de ierarhie, pentru o unitate văzută a comunității ecleziale, care umplu din belșug întreaga literatură creștină din vechime, începând cu Epistolele Apostolilor și continuând cu scrisorile lui Clement al Romei și ale lui Ignatie purtătorul de Dumnezeu? Deoarece Clement al Romei și-a scris scrisorile ca răspuns la o răzvrătire în biserica din Corint și nu legat de o oarecare erezie.
    Toate acele îndemnuri nu se poate să fi fost fără noimă; dimpotrivă, ele sunt pline de înțeles și semnificație în Biserica Primară deoarece ea avea convingerea de nezdruncinat că nu exista mântuire, viață creștină, creștinism, în afara comuniunii văzute cu ea.

    CREAŢIE ŞI RĂSCUMPĂRARE, VOLUMUL AL TREILEA, din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI, Profesor Emerit de Istoria Bisericii, Universitatea Harvard:

    Biserica mărturiseşte faptul că preoţia a fost întemeiată în sobornost-ul Bisericii. Cu aceasta se asociază direct (Sinodul IV Ecumenic, Canonul Nr. 6) interzicerea hirotonisirii într-un sens direct sau abstract (fără numirea definită la o biserică sau adunare). Hirotoniile secrete sunt interzise. Trebuie să fie publice sau deschise, în Biserică, în faţa şi cu poporul. Mai mult se cere o participare a „poporului” la hirotonie nu ca şi nişte spectatori atenţi care urmăresc rugăciuni. Obligatoriul „aksios” sau „amin” nu este numai o însoţire, ci şi o mărturie şi o acceptare. Puterea hirotonirii este acordată episcopilor şi numai lor. Dar este dată lor în Biserică ca şi păstorii unei biserici cu turmă definită. Ei pot şi trebuie să realizeze această putere numai în sobornost-ul Bisericii şi în acord cu tot Trupul – în special preoţii şi oamenii – nu într-un fel „general” sau „abstract.” Aceasta înseamnă că episcopul trebuie să locuiască în Biserică şi Biserica în episcop.
    Vechea cerere că episcopul trebuie hirotonit de doi sau trei episcopi este cât se poate de semnificativă (Canoanele Sfinților Apostoli, nr. 1). Implicaţiile acestei cereri sunt destul de evidente (Matei 18: 16: „Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, pentru ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot ce se spune.”). La ce mărturisesc episcopii care hirotonesc? În hirotonia unui episcop, nici un alt episcop nu poate acţiona pentru sine ca şi episcopul unei Biserici definite şi locale căci astfel el rămâne un om din afară la fel ca orice altă dioceză sau scaun episcopal. El acţionează ca şi un reprezentativ al sobornostului co-episcopilor, ca şi un membru şi un părtaş al acestui sobornost. În adăugare la aceasta se implică că episcopii aparţin unei anumite episcopii şi că episcopi cu drepturi depline de conducere şi care nu sunt separaţi de turmă. Fiecare co-hirotonitor acţionează în numele acelui sobornost catholic şi al plinătăţii (cf. Sinodul I Ecumenic, canonul 4: “se cuvine ca un episcop să fie numit de toţi episcopii dintr-o regiune, dacă se întâmplă ca aceste lucru să nu fie convenient fie pentru un motiv special sau datorită distanţei, fie care trei să se adune într-un loc şi fie ca cei care sunt absenţi să îşi semneze înştiinţarea lor în scris şi să se purceadă astfel la hirotonie”).
    Din nou, acestea nu sunt măsuri canonice, administrative sau disciplinare. Se simte în ele o adâncime mistagogică. Nici o realizare sau o Succesiune Apostolică nu este posibilă în ele, dincolo de nefrântul sobornost al întregii Biserici. Succesiunea apostolică nu poate fi separată sau divorţată de contextul organic al întregii vieţi a Bisericii, deşi îşi are propria rădăcină dumnezeiască. În ritul latin (roman) un episcop singur hirotoneşte dar prezenţa “martorilor” sau “asistenţilor” care este cerută, care confirmă astfel plinătatea şi sobornost-ul actului sacramental. Principalul punct stă aici în cooperarea întregii Biserici, deşi poate fi luată de puțini sau reprezentată simbolic. În condiţiile normale ale vieţii Bisericii succesiunea apostolică nu trebuie să fie redusă la o enumeraţie abstractă de hirotonisitori succesivi. “Jurisdicţia” concretitudinea puterii şi demnităţii episcopului şi stă tocmai pentru sobornost, – o unitate organică cu un trup particular al oamenilor Bisericii. Prin urmare diferit de “jurisdicţie,” care constă în simpla suficență de sine a demnităţii episcopale, puterea de a hirotonii nu poate fi practicată. Dacă o astfel de hirotonie “abstractă” nu poate fi recunoscută ca şi “validă” [valida], ea nu este numai “ilegală” [illicita] ci şi defectivă ca TAINĂ. Aceasta deoarece orice rupere a legăturilor canonice implică simultan o anumită pierdere a harului, adică – izolare, înstrăinare, neglijenţă, uitare mistică, limitarea punctului de vedere al Bisericii şi o descreştere a iubirii. Succesiunea Apostolică a fost stabilită de dragul unităţii şi a sobosrnost-ului şi nu trebuie să devină niciodată vehiculul exclusivităţii şi al diviziunii.

  5. Jean-Claude Larchet

    trage un semnal de alarmă episcopilor participanți în Creta făcând o recenzie unei radiografii extraordinare a decandeței din Apus! Aviz celor dornici de reformism în cultul Bisericii prin atracția față de mode spirituale de import. Dacă redacția dorește poate traduce integral această uimitoare recenzie care ne trezește

    link https://orthodoxethos.com/pan-orthodox-council

    Larchet spune:

    „Evoluția tristă a Romano catolicilor după conciliu Vatican II, descrisă în cartea lui Cuchet, ar trebui să servească drept avertisment episcopilor și teologilor ortodocși care au visat și încă mai visează să cheme la un „Mare Sinod Ortodox” similar celui prin care romano-catolicii a vrut să-și realizeze aggiornamento-ul, dar al cărui principal efect a fost acela de a provoca dezintegrarea sa internă și hemoragia dramatică a unui număr mare de credincioși”

    How our world stopped being Christian: anatomy of a collapse
    Review by Jean-Claude Larchet of Guillaume Cuchet’s book Comment notre monde a cessé d’être chrétien. Anatomie d’un effondrement [How our world stopped being Christian: anatomy of a collapse] (Paris: Seuil, 2018), 276 pp.

    For half a century, many authors have noted the spectacular decadence of Catholicism in France and more widely in Europe, and have worried about it: Louis Bouyer in The Decomposition of Catholicism (1968), Serge Bonnet in À hue et à dia. The Avatars of Clericalism in the Fifth Republic (1973), Michel de Certeau and Jean-Marie Domenach in Christianity Exploded (1974), Paul Vigneron in A History of the Crises of the Contemporary French Clergy (1976), Jean Delumeau in Will Christianity die? (1977), Emile Poulat in The Post-Christian Era (1994), Bishop Simon in Towards a Pagan France? (1999), Denis Pelletier in The Catholic Crisis (2002), Danièle Hervieu-Léger, Catholicism: The End of a World (2003), Yves-Marie Hilaire in Will the Churches Disappear? (2004), Denis Pelletier, in The Catholic Crisis: Religion, Society, Politics in France (1965–1978) (2005), Emmanuel Todd and Hervé Le Bras in The French Mystery (2013), and Yvon Tranvouez in The Decomposition of Western Christianity (2013).

    In this book — the title of which plays on that of Paul Veyne’s book When Our World Became Christian, yet announces the inversion of the process whose beginnings the latter analysed — Guillaume Cuchet, professor of contemporary history at the University of Paris-Est Créteil who specialises in the history of Catholicism, proposes to define the moment when this decadence began and to determine the reasons for it. One of the main scientific tools he uses is statistical analysis, and one of the objective criteria he considers is the rate of regular Sunday church attendance among the French population, which has declined from 27% in 1952 to 1.8% in 2017. This criterion can be challenged because, according to a recent article in the French Catholic newspaper La Croix, one can be a “practicing” Catholic with other commitments. True, in the absence of such a Sunday practice, a Christian culture can last for a while; but the loss of contact with liturgical life can only lead to its gradual weakening and eventual disappearance.

    The first third of the book defines adherence to Catholicism as it appears from a mass of statistical data compiled by the clergy between 1945 and 1965, and in particular statistics carefully and regularly established over a wider period (1880–1965) by Canon Boulard, a sociologist and author of the four-volume work Materials for the Religious History of the French People, 19th–20th Centuries.

    According to Cuchet, it is in the 1960s — more precisely in 1965 — that the rupture inaugurating the process of Catholic decadence in France can be dated. This break coincides with the Second Vatican Council, which is paradoxical, since this council was designed, by those who organised it, as an aggiornamento to vivify a Catholicism confronted with the modern world. Yet as the author, after examining various hypotheses, points out, “we do not see what other event could have generated such a reaction. By its mere existence, to the extent that it suddenly made possible the reform of the old norms, the council was enough to shake them, especially since the liturgical reform which concerned the most visible part of religion for most people began to be implemented as early as 1964.”

    In the second half of his book, the author precisely analyses the causes, related to the council, of the rupture and process of decadence which continues today throughout the world.

    The council caused the faithful to lose their bearings. The conciliar text published in 1965 on religious freedom, Dignitatis humanae, appeared “as a kind of unofficial authorisation to rely on one’s own judgment with regard to beliefs, behaviour, and practice, which contrasted strongly with the former system.” This occasioned Father Louis Bouyer’s sad remark: “Nobody believes anymore; everyone does only what they want.”

    In the area of piety, notes Cruchet, aspects of the liturgical reform which might appear secondary, but which were not at all on the psychological and anthropological level, played an important role. This included the abandonment of Latin, the reception of Communion in the hand, and the relativisation of old ties. To this can be added the criticisms of solemn communion which increased starting in 1960 and especially in 1965, as well as the new pastoral practices around baptism (from 1966) and marriage (from 1969–1970), which tended to increase the level of access to the sacraments by requiring more preparation and personal investment on the part of those wishing to receive them.

    In the area of beliefs, the very fact of there being a change in discourse was what mattered. Variation in official teachings made skeptics out of the humble faithful, who concluded that if the institution had been “mistaken” yesterday in declaring as immutable what had ceased to be, one could not be assured that the same would not occur in the future. A whole series of old “truths” suddenly fell into oblivion, as if the clergy themselves had ceased to believe in them or did not know what to say about them after having spoken of them for so long as something essential.

    Another area in which this situation was able to destabilise the faithful, notes the author, is “that of the image of the Church, its hierarchical structure and the priesthood. The ‘Catholic crisis’ of the years 1965–1978 was at first a crisis of the clergy and Catholic militants. The abandonment of the cassock (from 1962) and the religious habit, the politicisation (towards the left) of the clergy, the departure of priests, religious and nuns, appeared to many as a real ‘betrayal of the clergy’ without equivalent since the French Revolution, which had had the same destabilising effects.”

    Furthermore, “the council paved the way for what might be called ‘a collective exit from the obligatory practice on pain of mortal sin,’ which occupied a central place in ancient Catholicism. […] This ancient culture of obligatory practice was mainly expressed in the area of the ‘commandments of the Church,’ which children learned by heart at catechism and the guarding of which had to be verified during the examination of conscience when preparing for confession. This also included the duty of keeping Sundays and feast days holy, of confessing sins, and of receiving Holy Communion at least once a year; [and] of fasting on Fridays, on the eves of great feasts, and during the so-called „Four Seasons” of Lenten periods. All these requirements were relaxed to the point of disappearing with the exception of Communion, which became systematic and was received without any preparation, since confession and fasting had practically disappeared. The easing of the Eucharistic fast, however, had been accomplished in several preliminary stages: in 1953, Pius XII, while maintaining the obligation of fasting from midnight on before communion, decided that the intake of water would no longer break it; in 1957, the motu proprio entitled Sacram communionem reduced fasting to three hours for solid food and one hour for liquids; in 1964, Paul VI decreed that one hour sufficed in both cases, which meant in practice the disappearance of the Eucharistic fast, since one hour is the time of travel to church and the duration of the Mass before communion.

    During this conciliar and post-conciliar period, “it is striking,” notes the author, “to see to what extent the clergy voluntarily removed the old system of norms which they had so much difficulty putting in place,” inevitably creating in the people the feeling that one had “changed their religion,” and provoking amongst some of them an impression of generalised relativism.

    The author dedicates two whole chapters to the causes of decadence which seem to him fundamental: the crisis of the sacrament of penance and the crisis of the preaching on the Last Things.

    1) According to Cuchet, “The crisis of confession is one of the most revealing and striking aspects of the ‘Catholic crisis’ of the years 1965–1978.” “The decline of confession is in itself a major sociological and spiritual fact that historians and sociologists probably have not taken full measure of: nothing less, in fact, than the overwhelming transformation by massive abandonment, in the space of only a few years, of a practice which over a long period of time had profoundly shaped Catholic attitudes. In 1952, 51% of Catholic adults admitted going to confess at least once a year (at Easter, it had been obligatory since the promulgation of Canon 21 of the Fourth Lateran Council of 1215); in 1974, this had decreased to only 29%, and in 1983, to 14%. According to the author, the breaking point is around 1965–1966, when confession ceased to be presented as the “sacrament of penance,” and began to be presented as the “sacrament of reconciliation.” This went hand in hand with the following:

    – the end of the aforementioned “obligatory practice” and a decriminalisation of the abstention from religious practice, previously considered as a sin inasmuch as this was a breaking with the commandments of the Church, which were presented as duties one was compelled to fulfil;

    – a loss of the sense of sin in the conscience of many faithful, but also among the clergy who now feared to evoke this notion, as well as that of the Last Things. The author notes in this regard: “The clergy have quite abruptly stopped speaking on all these delicate subjects, as if they had stopped believing in them themselves, while at the same time a vision of a Rousseau kind of God carried the day: the “Love God” (and no longer merely “God of love”) of the years 1960–1970.” As one old Breton peasant summarised in the early 1970s in an interview with the sociologist Fañch Élégoët, “The priests have paved the road to heaven.” Once narrow and steep, it was now a highway used by almost everyone. With such a road at hand, if there were no longer any sin or hell, or at least some serious sin that could deprive you of heaven, the usefulness of confession, in its traditional definition, was actually less obvious”;

    – a disconnect between confession and communion. “In the old system, we confessed more than we communed, and confession was first perceived as a sort of purification ritual conditioning access to the Eucharist.” The development of frequent communion, accompanied by the loss of a sense of sin, as well as the idea among some clergy — influenced by psychoanalysis — that it was necessary to liberate the faithful from feeling guilty and to “free them from the confessional” had as a consequence that the faithful were now invited to communion without needing to confess. Communion then became trivialised, while the very possibility of confession practically did not exist any more, the regular individual confessions being replaced, starting in 1974, by “penitential ceremonies” celebrated once a year before Easter. At these gatherings, the faithful did not confess anything (the author calls these ceremonies “forms of penance without confession”) but received a collective absolution after listening to a vague speech in which the notion of sin was most often bypassed. And when the possibility of confessing remained in some parishes or was later restored, “the faithful did not know very well how to confess, or even if it was still useful to do so.”

    2) The last chapter is devoted to a cause of decadence which seems equally fundamental to the author: the crisis of the preaching on the “Last Things.” In the chapter’s title, the author wonders whether that might not mean in the background “the end of salvation,” and he notes that in ancient catechisms and theological treatises, an important place was given to death, judgment, and the two final destinations of the hereafter, hell and paradise. Worried as early as December 1966 at seeing them disappear from teaching and preaching, the bishops of France noted: “Original sin […], as well as the Last Things and Judgment, are points of Catholic doctrine directly related to salvation in Jesus Christ and whose presentation to the faithful actually makes it difficult for many priests to teach them. We do not know how to talk about them.” Shortly before this, Cardinal Ottaviani, prefect of the Congregation for the Doctrine of the Faith, had noted that original sin had almost completely disappeared from contemporary preaching. Cuchet remarks that it was not only a pastoral and pedagogical problem of presenting dogma, but also that “in reality, it was indeed a problem of faith and doctrine, and a discomfort shared between the clergy and the faithful. Everything happened as if, quite suddenly, at the end of a whole work of underground preparation, whole parts of the ancient doctrine considered hitherto as being essential, such as judgment, hell, purgatory, the devil, had become unbelievable for the faithful and unthinkable for theologians.” The author situates this crisis (although it had had some warning signs for some time) in the 1960s, along with the crisis of confession, noting that the former is closely related to the latter: “The collapse of the practice of confession follows an identical chronology, in particular the virtual disappearance in a few years, or even a few months, of the group that once was so common among those who confessed frequently. The relationship is directly, if not exclusively, linked with the erasure of the notion of mortal sin (in the sense of sin making one liable to damnation). But it also had implications on other sacraments related to the Last Things. In the new ritual of baptism, the exorcisms were considerably reduced (because it did not seem desirable to insist on the role of Satan, in whose existence some clergy no longer believed and who seemed to belong to a mythology from which the faithful, judged to be naive, were to be freed); there was also a clear mocking of original sin, from which [baptism] was supposed to deliver so as to secure eternal life.”

    As far as baptism is concerned, another reform was to cause the disaffection of many of the faithful: beginning in December 1965, “a new pastoral ministry of baptism, whose primary concern until now was to have children baptised as soon as possible, on the contrary, [strove] on the contrary to put off the date so as to involve the parents more in the preparation.” It should be added that a certain number of priests went so far as to discourage the baptism of children on the pretext that it must be a free, voluntary, and fully conscious act, and advocated postponing the discussion of baptism until they had reached adolescence.

    Approaching his conclusion, the author emphasises again the catastrophic effects of the crisis of the 1960s on the dogmatic conscience of the faithful, which in a way had become Protestantised: “The consecration of the freedom of conscience by the council has often been interpreted in the Church, unexpectedly at first, as a new freedom of the Catholic conscience, implicitly allowing it to distinguish between dogmas and practices of obligation. The very notion of dogma (as obligatory belief in conscience) then became problematic. This major decision of the council, coupled with the notion of a “hierarchy” of truths, seems to have operated in the minds of many as a kind of official decriminalisation of the “DIY believer” which contrasted greatly with the previous system, where the truths of the faith were to be taken as a whole and not by pick-and-choose. It was to be expected that the most disagreeable of these [tenets], or those most counter-intuitive to common sense, would pay the price, and this did not fail to occur.”

    Whatever the external factors might have been that could have played a role in the collapse of Catholicism (modern attitudes, social pressure, etc.), the internal factors are what appear to be decisive according to the author of this book.

    Catholicism itself bears a heavy responsibility in the dechristianisation of France (and more broadly of Europe, because an analysis made for other countries would lead to identical conclusions). The aggiornamento realised by the Second Vatican Council, and which had proposed to face the challenges of the modern world, did nothing but adapt itself to the latter; thinking to bring the world to its side, it ended up giving in to the world, and despite wanting to be heard in the secular sphere, Catholicism has instead become secularised. Fearing to assert its identity, it became relativised to the point that a large number of faithful no longer found in it the signposts to which they had been accustomed or that they expected, and no longer saw the point of seeking in Catholicism what the world already offered them in a less roundabout way.

    The Catholic authorities seek to minimise the collapse described in this book by various arguments (a large number of French remain Catholic and have their children baptised; religious practice is measured by commitments other than Mass attendance; quality has replaced quantity, etc.). Yet they struggle to convince. John Paul II is often presented as having engineered a recovery from the excesses that followed Vatican II, but it must be noted that Sunday religious observance in France declined from 14% at the time of his election to 5% at the time of his death in 2005. If it is true that living communities existing in cities can provide a false example (as was also the case with the few churches open during the Communist period in the Eastern Bloc, crowded on account of others being closed), as well as the spectacular gathering of young people during the World Youth Days, the French countryside nevertheless shows the reality of a dramatic desertification: the multiplication of disused churches (that is to say, churches no longer acting as place of worship); priests having the care of twenty or even thirty parishes and celebrating every Sunday a “regional” Mass for a small group of faithful, mostly elderly and sometimes coming from several dozen kilometres away; the disappearance of burials celebrated by priests due to the lack of available celebrants; the lack of contact between priests and faithful because of their mutual distance and the unavailability of the former, who are more occupied with clerical meetings than with pastoral visits …

    The sad evolution of the post-conciliar Catholic Church, as described in Cuchet’s book, should serve as a warning to the Orthodox bishops and theologians who have dreamt and still dream of calling for a “Great Orthodox Council” similar to that by which the Catholic Church wanted to accomplish its aggiornamento, but whose main effect was to provoke its internal disintegration and the dramatic haemorrhage of a large number of its faithful.
    Jean-Claude Larchet

  6. Canonul 19 al Sinodului din Antiohia

    hotărăşte că pentru hirotonia episcopului trebuie să fie prezenţi sau toţi arhiereii Bisericii locale sau, dacă aceasta nu se poate, „se cuvine ca cei mai mulţi să fie de faţă”.

    Și continuă: „Iar dacă s-ar face în alt chip decât cele hotărâte, hirotonia să nu poată nimic (să nu fie valabilă)”.

    Prezenţa a cel puţin trei episcopi o cere şi Canonul 13 din Cartagina.

    Iar Canonul 58 al aceluiaşi Sinod prescrie: „Se va respecta forma (rânduiala) cea veche ca
    hirotonia episcopilor să nu se facă cu mai puţin de trei episcopi.“

    Cel care a hirotonit de unul singur nu se ruşinează că hirotonia s-a săvârşit fără cunoştinţa Sinodului de care aparţine? Şi cu toate acestea se mai spune că hirotonia trebuie să fie considerată „legală”(!!!) Dar să audă ce hotărăsc Sfintele Canoane în privinţa aceasta:

    Canonul 34 apostolic spune:
    „Episcopii fiecărui neam se cuvine a cunoaşte pe primul (primul înseamnă Preşedintele Sinodului, adică, patriarhul, arhiepiscopul sau mitropolitul) dintre dânşii şi a-l socoti întâistătător şi nimic să nu facă fără cunoştinţa aceluia… “

    Nu a nesocotit atât pe preşedintele Sinodului din care face parte, cât şi pe membrii lui, de la care trebuia să ia învoire potrivit Canonului 4 al Sinodului I ecumenic? Acest canon legiferează clar: „Iar întărirea celor care se fac revine mitropolitului din fiecare eparhie. “

    Canonul 6 al Sinodului I ecumenic spune:
    „Peste tot să fie cunoscut că episcopul care s-ar face (hirotoni) fără socotinţa mitropolitului său (adică a Preşedintelui Sinodului), Sfântul Sinod a hotărât a nu fi episcop unul ca acesta.“

    Canonul 28 al Sinodului IV ecumenic
    porunceşte ca: „…fiecare mitropolit din cei mai sus amintiţi, împreună cu episcopii eparhiei să hirotonească pe episcopii eparhiei după cum învaţă Sfintele Canoane.“

    Canonul 19 din Antiohia legiferează:
    „Episcopul să nu se hirotonească fără sinod şi prezenţa aceluia care este în mitropolia eparhiei”, adică a preşedintelui Sinodului.

    Şi continuă: „Acesta TREBUIE SĂ FIE DE FAŢĂ NEAPĂRAT…”

    Canonul 23 al aceluiaşi sinod rânduieşte
    ca alegerea şi hirotonia episcopului „să nu se facă în alt chip, decât cu Sinod şi prin cercetarea episcopilor”.

    Canonul 12 al Sinodului din Laodiceea
    legiferează ca episcopii „să se aşeze în treapta bisericească cu judecata mitropoliţilor şi a episcopilor celor dimprejur” şi nu la judecata şi hotărârea numai a unul sau doi episcopi din Sinod care acţionează pe furiş.

    În sfârşit Canonul 13 din Cartagina
    rânduieşte că hirotonia episcopului nu este posibil să se săvârşească decât la „porunca celui mai mare” şi nicidecum în desăvârşita neştiinţă!!! a Preşedintelui Sinodului.

    După Sfintele Canoane, este oprit să se intervină în treburile altei Biserici. Să presupunem însă că X. a fost hirotonit nu de doi episcopi (dintre care unul este necunoscut), ci de întreg Sinodul de care aparţine Y, condus de Preşedintele lui. În acest caz hirotonia lui ar fi fost canonică? Nu! Şi aceasta pentru că Sfintele Canoane interzic cu desăvârşire hirotoniile clericilor dintr-o altă eparhie, chiar şi vecină de ar fi ea.

    De pildă, Arhiepiscopului Bucureștilor i se interzice sub pedeapsa caterisirii să hirotonească clerici pentru Rebrișoara sau Niceea (afară numai dacă este rugat de episcopii locali care nu pot săvârşi Taina – să zicem că pe temei de boală).

    Sfântului Sinod al Bisericii Serbiei i se interzice să hirotonească episcop sau un alt cleric pentru Biserica României sau a Rusiei, cu atât mai mult pentru Biserica Bulgariei etc.

    Canonul 35 Apostolic legiuieşte:
    „Episcopul să nu îndrăznească a face hirotonii afară de hotarele sale, în cetăţile şi satele care nu sunt supuse lui. “ Iar dacă săvârşeşte o astfel de hirotonie: „să se caterisească şi el şi cel hirotonit”.

    Canonul 2 al Sinodului II ecumenic
    porunceşte: „Episcopii să nu-şi întindă stăpânirea peste bisericile din afara jurisdicţiei lor, nici să le tulbure. .. Iar episcopii nechemaţi pentru conducere să nu năvălească la hirotonie sau la oarecare ranguri bisericeşti… Sinodul fiecărei eparhii îşi va conduce afacerile bisericeşti.”

    Canonul 8 al Sinodului III ecumenic
    socoate „un lucru afară de legiuirile bisericeşti şi izvodit afară de canoanele Sfinţilor Apostoli şi care îngrădeşte libertatea tuturor”,
    de ex. faptul că episcopul Râșcăi hirotoneşte pe episcopii Ucrainei. Canonul porunceşte desfiinţarea acestei practici nepotrivite şi legiuieşte ca episcopii români să nu fie hirotoniţi de alţi episcopi ci de către cei ai Bisericii Ortodoxe Române. Şi legiuieşte: „Aceasta se va păstra şi la celelalte biserici de pretutindeni”.

    Canonul 28 al Sinodului IV ecumenic rânduieşte:
    „…fiecare mitropolit din cei mai sus amintiţi împreună cu episcopii eparhiei să hirotonească pe episcopii eparhiei”.

    Canonul 13 al Sinodului din Antiohia
    interzice oricărui episcop hirotonia în afara episcopiei sale, iar în caz contrar, porunceşte „să fie fără tărie cele lucrate, iar el să-şi ia pedeapsa cuvenită pentru aceste nereguli, caterisit socotindu-se de acum înainte de Sfântul Sinod”.

    Canonul 22 al aceluiaşi Sinod cuprinde următoarele:
    „Episcopul să nu intre în cetate străină nesupusă lui, nici în satul care nu este în partea sa, pentru hirotonia cuiva. Să nu aşeze presviteri sau diaconi în locuri supuse altui episcop, fără voia aceluia. Iar de ar îndrăzni cineva una ca aceasta, hirotonia să fie fără tărie, iar el să fie certat de Sinod”.

  7. „Oare ce cere de la noi Domnul greu și împovărător? Sau este ceva mai ușor ca ceea ce cere El de la noi? El n-a zis: „Eu eram bolnav și nu M-ați vindecat”, ci: „Nu M-ați cercetat”. El n-a zis: „Eu eram în închisoare și voi nu M-ați eliberat”, ci: „n-ați venit să Mă vedeți”. Cu cât sunt mai ușoare aceste porunci, cu atât vor fi mai mari chinurile celor care nu le-au păzit.
    „Pentru că am fost flămând și nu Mi-ați dat să mănânc…”
    Nu zice că ați curvit, că ați furat sau ați mărturisit strâmb, deși sunt adevărate aceste rele și pierzătoare, dar tot sunt mai jos decât neomenia și nemilostivirea. O, Doamne, nu-Ți aduci aminte și altceva? Pentru că zici, nu judec păcatul cu nemilostivirea, nu judec pe cei ce au păcătuit, ci pe cei care nu s-au pocăit. Pentru neomenia voastră vă osândesc, pentru că având voi milostenia ca doctorie de mântuire, v-ați lepădat și ați lăsat atâta bine. Deci neomenia voastră o cert, care este un izvor a toată răutatea și a toată păgânătatea.”
    Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan

    Domnul teolog Mihai-Silviu Chirila ne ofera ca in atatea alte dati, un articol pe care il apreciem pentru explicatiile pe intelesul tuturor,descoperind minciuna,care se ascunde sub acuzatiile neomenoase ale „fratilor intru schisma”care se bucura impreuna.
    Sa-i rasplateasca Domnul Atotindurarilor jertfa milosârdă(nota:mi-a placut intotdeauna acest cuvant,si iata ce frumos il defineste chiar autorul articolului:”*Inrudit cu „mila”, avem termenul milosârd. Milosard este un cuvant ce se gaseste mai mult în cartile de cult romanesti, din uz el a disparut. Provine din limba slavona și e format din doua cuvinte: milaia („iubitoare”) și serdțe („inima”). Cuvantul înseamna „inima plina de iubire”. Frumos, nu?”)

    Despre lunga tradiție a horepiscopatului pe teritoriul românesc ,ca mirean fara o solida pregatire teologica,nu am avut cunostinta decat acum,cu ocazia unirii in cuget ,credinta,simtire si idealuri a gruparii „acrivistilor”cu episcopul schismatic Artemie.Sunt convinsa de un lucru foarte grav si anume ,ca necunostinta teologica a fost baza pe care s-a construit aceasta schismatica grupare in care au fost atrasi mirenii,dupa ce in prealabil si-au dat acordul de a merge impreuna cu „acrivistii”din gruparea -Radeni-Staicu-Sava,intrand cu voiosie intr-o pestera intunecoasa din care cu greu vor putea iesi.
    Acuzele mincinoase la adresa Mitropolitului Serafim de Pireu,a eminentului Prof.Dr.Thodoros Zisis,continua cu detasare,intrucat sunt acceptate fara tagada de membrii gruparii,care nici macar nu pot controla(nici nu au intentia),articolele din care citeaza cu bunavointa, traducatorul din lb.greaca,Pr.Staicu C.
    Ciudata aceasta invaluire in aburul dens si viclean,al intregii prezentari,a susnumitului preot,fara a face precizarile de rigoare,la care tinea cu mai mult timp in urma,declarand sus si tare ca nu se iau in consideratie citatele, ,daca nu se semnaleaza numele,lucrarea,pagina,etc.,deziderate valabile se pare numai pentru cei care il urmeaza.In felul acesta ,peste timp,si-a creat o platosa de aparare,specifica celor care stiu ce inseamna si cum se face manipularea mintilor.
    As participa la orice canonizare decisa de BOR,a unui Sfant Martir,Mucenic,Marturisitor din inchisorile comuniste,spre a aduce prinos de netarmurita dragoste si recunostinta bineplacutului lui Dumnezeu.(dar stiu ca aceasta nu se va intampla atata timp,cat vremelnicul Patriarh si sinodul sau,vor fi la putere,cu ingaduinta Domnului Slavei,pedeapsa binemeritata pentru nimicnicia si caldicica credinta in care lancezeste poporul ortodox aflat in granitele acestei tari.)
    Cand porneste cineva pe calea schismei ,mintea se intuneca ,caci Duhul Sfant pleaca si il lasa singur,cu mintea ravasita de demonul care asteapta cu rabdare in coltul sau intunecat.
    „Eu caut spre Dumnezeu, nu caut spre oameni, chiar dacă mă înjură, chiar dacă mă batjocoresc, mă vorbesc de rău, chiar dacă îmi necinstesc numele, chiar dacă zidirea întreagă se va porni să strige împotriva mea.

    Căci am văzut și am trăit în multe feluri. Dacă harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbește, oricât de multe ar fi, nu sunt de niciun folos nimănui. Sunt auzite pentru moment și în clipa următoare cel ce le aude se întoarce iarăși ca un captiv la ale sale. Dacă însă odată cu cuvântul va lucra și harul, atunci imediat se petrece schimbarea cu voia cea bună a omului, încât viața lui se schimbă în chip minunat din clipa aceea. Aceasta se întâmplă cu cei care nu au auzul și conștiința împietrite. Cât despre cei care, auzind, rămân tot în neascultare și în voia lor cea rea, acestora chiar dacă le vorbești continuu zi și noapte, chiar dacă îți deșerți toată înțelepciunea Părinților în urechile lor, chiar dacă faci minuni în fața ochilor lor, chiar dacă întorci Nilul înapoi, aceștia nu vor avea niciun strop de folos.”

    Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, București, 2003

    *http://mihaisilviuchirila.blogspot.com/2009/10/ce-ne-mai-invata-gramaticii.html

  8. Extras din: Viaţa Sfîntului Fotie cel Mare, scrisă de Sfîntul Iustin Popovici
    (din lucrarea Sfântul Fotie cel Mare – Opere trinitare)

    Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, care în Biserica lui Dumnezeu au făcut totul după bună plăcerea lui Dumnezeu ne-au lăsat ca moştenire sfântă această învăţătură, pe care au primit-o de sus şi pe care le-au transmis-o Sfinţii Apostoli: nu există virtute mai mare decât mărturisirea şi apărarea adevăratei credinţe ortodoxe. Pentru că nu mai există, spun ei, o altă virtute, care să te facă atât de plăcut lui Dumnezeu şi atât de binecuvântat pentru Biserică.

    De fapt, Adevărul este Dumnezeu însuşi şi, pentru noi, oamenii, iubirea şi mărturisirea acestui Adevăr dumnezeiesc – întru care, rezidă adevărata credinţă a Bisericii – înseamnă eliberare, mântuire şi luminare. Iată sfânta învăţătură pe care, înainte de toate, au propovăduit-o Fericiţii Părinţi, a căror viaţă a însemnat lupta pentru păstrarea intactă a credinţei adevărate în Hristos, singura care duce la mântuire şi fără de care, nu există pentru oameni, părtăşie cu viaţa veşnică. Această Sfântă Tradiţie a Sfinţilor noştri Părinţi, a căror întreagă viaţă a fost ca o afirmare şi o mărturisire a ei, este lecţia cea mai admirabilă care a fost dată generaţiei noastre pentru a fi urmată, dar, lipsind râvna pentru „iubirea adevărului” (II Tes. 2,10), această generaţie a crescut rece şi învârtoşată, în indiferenţa sa faţă de adevărata credinţă.

    Primii mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii, cei mai sublimi râvnitori pentru puritatea credinţei, pentru păstrarea ei fără de nici o pată, şi pentru Adevărul dumnezeiesc, au fost, fără îndoială, Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Vasile cel Mare. Aici, prin urmare, Sfântul nostru Părinte purtător de Dumnezeu Fotie, mărturisitorul şi apărătorul credinţei ortodoxe în Hristos, nu le este cu nimic mai prejos. Ca şi ei, el s-a ostenit ca să dobândească toate virtuţile, care sunt mireasmă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu şi care conduc la îndumnezeire. Şi, mai mult, s-a luptat pentru Adevărul dumnezeiesc, pentru adevăratele dogme ale Bisericii ortodoxe, pentru moştenirea prea scumpă, pe care au lăsat-o Bisericii, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi insuflaţi de Dumnezeu.

    Către anul 820, Sfântul Fotie s-a născut la Constantinopol, din părinţi la fel de mult credincioşi, pe cât erau de cinstiţi şi de puternici. Serghie, tatăl său, avea calitatea de gardă personală a Împăratului la palat, ataşat la curtea imperială, fiind frate cu Sfântul Tarasie, Patriarhul care, în 787, condusese Sinodul VII Ecumenic, la care fusese condamnată erezia iconoclastă. Mama Sfântului Fotie, Irina, era o femeie virtuoasă, plină de iubire pentru Dumnezeu. Fratele mamei sale se numea tot Serghie şi era căsătorit cu o femeie care se chema tot Irina, sora Sfintei Teodora Împărăteasa, care, cu ajutorul Sfântului Metodie Patriarhul, la Sinodul din 843, reinstaurase cultul ortodox al Sfintelor Icoane. Sfântul Fotie, care cinstea mult pe Sfinţii Tarasie şi Metodie, a mers toată viaţa sa pe urmele acestor Sfinţi.

    În primăvara anului 861 deci, Sfântul Fotie, care se adâncea mereu, şi mai mult, în smerenie, în dragostea pentru buna înţelegere şi în stricta supraveghere a canoanelor ecleziastice, a convocat al doilea Sinod, care s-a reunit în Biserica Sfinţilor Apostoli, cu acordul împăratului Mihail. La această adunare, care apoi a rămas cunoscută sub numele de Sinodul I-II, se grăbeau să vină un număr mare de episcopi, printre care erau şi delegaţii papei Nicolae. Hotărârile celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic au fost unanim ratificate atunci, în timp ce erezia iconoclastă era încă o dată condamnată, iar Sfântul Fotie a fost recunoscut de către toţi ca Patriarh legitim şi canonic.

    La acest Sinod au fost adoptate şaptesprezece sfinte canoane, cu scopul de a-i readuce pe monahii răzvrătiţi la dreapta ascultare şi la Tradiţia Bisericii. Cât despre acei monahi, care nu vroiau să se dezică de calitatea lor de nesupuşi, ei au primit în mod expres, interdicţia de a-şi părăsi episcopul canonic, pentru că aceasta ar fi un aşa mare păcat, încât o asemenea atitudine ar fi un motiv de schismă şi de confuzie. Sfântul Sinod a adăugat şi faptul că nu poate clerul să condamne un episcop considerat păcătos în faţa oamenilor, decât printr-o decizie sinodală, regulă care a fost adoptată ca răspuns dat acelor călugări rigorişti, care se despărţiseră de propriul lor cap, de Patriarhul nou ales şi de episcopii săi.

    Sfântul Sinod nu a uitat însă, să facă diferenţa între o răzvrătire nejustificată şi rezistenţa lăudabilă pentru apărarea credinţei, pe care a încurajat-o (canonul 15). Asupra acestei probleme, el a decis că dacă un episcop mărturisea deschis în Biserică vreo erezie deja condamnată de Sfinţii Părinţi în timpul Sinoadelor anterioare, şi dacă se găsea cineva care să înceteze să-l pomenească [pe acel episcop care mărturisea erezia], chiar înainte de condamnarea lui de către un Sinod, atunci, nu numai că acea persoană nu era vinovată, ci fapta sa era vrednică de laudă, aceea de a fi condamnat un pseudo-episcop. Cu atât mai mult cu cât, făcând aceasta, el nu diviza Biserica, ci se lupta pentru unitatea credinţei.

    Patriarhii Răsăritului şi-au trimis delegaţii la Sinodul care s-a reunit la cererea Sfântului Patriarh Fotie. În vara anului 867, toţi delegaţii sosiseră la Constantinopol, iar această adunare număra nu mai puţin de o mie de episcopi, preoţi şi călugări. Sfântul Patriarh Fotie prezida şi Împăratul Mihail însuşi era prezent.
    Sfântul Sinod a discutat, în primul rând, îndeletnicirile criminale şi învăţăturile eretice ale misionarilor franci, pe care papa îi trimisese în Bulgaria. A fost condamnată, în mod oficial, erezia latinilor, pe care o răspândeau cu privire la Duhul Sfânt (adică pe Filioque), la fel ca şi toate ereziile anterioare. Papa Nicolae a fost condamnat, depus şi anatematizat, ca autor al acestei blasfemii eretice şi al acestei schisme care sfâşia Biserica. A fost de asemenea, aspru criticat gustul puterii neîngrădit la Nicolae, aroganţa, voinţa de a domni ca stăpân peste Biserica lui Dumnezeu, cu singurul scop de a o supune sieşi în întregime.
    Sinodul a început prin a privi spre faptele solemne şi harismatice ale Sfântului Patriarh Fotie, pe care acesta le întreprindea pentru biruinţa Credinţei Ortodoxe asupra tuturor ereziilor şi prin care se slăvea Duhul Sfânt Mângâietorul, prin harul Căruia s-au adunat Sfintele Sinoade Ecumenice , care au veştejit flagelul demonic al ereziei.

    Prin acest Sinod, Sfântul nostru Părinte Fotie şi Părinţii care au fost prezenţi, au arătat, într-un mod foarte limpede, că, fără nici o excepţie, toţi episcopii, şi episcopul Romei printre ei, reprezintă autoritatea sinodală a Bisericii. Şi dacă această regulă era în vigoare în vremuri oarecare, cu cât mai mult nu era, când se ivea la orizont o nouă învăţătură eretică, după cum s-a văzut aceasta din timpuri anterioare papei Nicolae? Toată lumea ştia că al VI-lea Sinod Ecumenic îl condamnase pe episcopul Romei, Honorius, , pentru că îmbrăţişase erezia monotelită – a cărei condamnare a fost făcută, de altfel, de Sinodul al VII-lea Ecumenic. Şi celebra sentinţă a Sfântului Fotie, conform căreia trebuie ca „fiecare să-şi cunoască măsura sa”, spusă în timpul Sinodului I-II din 861 şi adoptată de acelaşi Sinod, şi care a înscris-o între sfintele canoane, nu e neaplicabilă şi asupra papei de la Roma. Căci, în Biserica lui Dumnezeu, nu există alt Cap decât Domnul nostru Iisus Hristos, care conduce Biserica împreună cu Duhul Sfânt, prin mijlocirea Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor.

    Părintele Serafim Rose:

    Această mentalitate a „supercorectidunii” cred că se înrudește cumva cu papismul – dorința de a defini lucrurile astfel încât omul să simtă „în siguranță” printre ele, chiar dacă a pierdut duhul lor. Își bat capul de precizie în canoane, dar în adâncul lor nu le pasă de ele.
    Dacă se poate să ne consultăm cu alții pentru a fi pregătiți pentru apărarea de pildă, a canoanelor legate de rugăciunea împreună cu ereticii, a căror încălcare nu înseamnă altceva decât însăși trădarea ideii de Biserică.
    Cu toate acestea canoanele, în general, canoanele sunt accentuate cu deosbire în polemici, iar dacă noi vrem într-adevăr să rămânem în Biserică aceste vremuri dificile, în primul rând trebuie să o facem în virtutea faptului că suntem credincioși Duhului Bisericii și nu canoanelor.
    În privința canoanelor avem de-a face cu o sminteală întâlnită adesea la cei convertiți, o dată pentru că toți suntem stăpâniți de fariseism, a doua din cauza canoanelor care deși formează «legea» nu pot fi înțelese și aplicate decât în interiorul Tradiției Bisericii și în Duhul Sfânt care o călăuzește.
    O mare parte a Tradiției este «necodificată», fiind conținută în Viețile Sfinților, în scrierile patristice.
    Canoanele sunt partea cea mai vizibilă a Tradiției Bisericii. Dacă vreuna din aceste «legi» este absolutizată, Ortodoxia devine fariseism.
    Luptător e cel care nu se încrede în părerea sa, care nu le știe pe toate „mai bine”, care nu se consideră pe sine ca autoritate ultimă, care nu formează partide încercând să defăimeze pe oricine altcineva.
    Dar dacă nu sunt luptători, ci numai „specialiști”, toate eforturile lor pozitive vor ajunge mai devreme sau mai târziu în ruină.
    Sfinții Părinți spun că atunci când se împletește o plasă de idei lipsită de vreo legătură reală cu realitatea, motiv pentru care, când se manifestă, par foarte „auirea”. În acest caz persoana se comportă conform patimilor sale, crezând că este logică, adică în acord cu sistemul de idei pe care și l-a împletit. De obicei diavolul se folosește de o idee neînsemnată pentru a ne prinde în cursă, știind că ne poate prinde apoi în ceva de care ne-am legat afectiv; și acea „prindere” este suficientă pentru a ne determina să țesem plasa paianjănului, care ne va prinde cu totul aruncându-ne în înșelare.
    Știm că Biserica e mai puternică decât cei care au fost înșelați să creadă că „ei” sunt Biserica, tocmai ei fiind cei care cad întotdeauna, făcându-i pe cei rămân în Biserică să fie astfel mai cumpătați.

    Sfântul Ioan Gură de Aur:

    „Dacă ești vrednic, te vei arăta și mai vrednic! Nu-i totuna să rămâi în dreapta credință când nu-i nimeni care să te împiedice și să te înșele, și să rămâi neclintit și neclătinat când se sparg în tine mii și mii de valuri. După cum copacii care-s bine înrădăcinați ajung și mai puternici când sunt loviți din toate părțile de vânturi, tot așa și cu sufletele înfipte bine în temelia dreptei credințe: oricâte rătăciri le-ar lovi, nu se clatină, ci ajung și mai puternice. Mulți oameni în loc să-și îndrepte nesocotința caută să se îngrădească [de erezie] cu cuvinte zadarnice de apărare și spun: «N-am pieri dacă n-ar fi diavol! Nu ne-am poticni dacă n-ar fi erezii!» Chichițe și pretexte sunt acestea omule! Cu alte cuvinte, Pavel spune așa: «Nu vă tulburați, nu vă îngrijorați! Ereziile nu pot să vatăme» . Sfântul Ioan Gură de Aur, P.G. 51, 252-260, Despre schimbarea numelor, La cuvântul apostolic ce spune: «Trebuie să fie erezii între voi»,2006, pp.236-238.

    […]Dacă fugi de preot ca de unul care nu cugetă drept despre dogmele credinței, ci a căzut în erezie, bine faci. Dar mai întâi dovedește aceasta, și atunci voi primi. Dar până ce-mi vei fi dovedit aceasta, nimic din pretextele pe care le mânuiești nu-ți va fi de ajutor în deșertăciunea disprețului tău […]”Teolipt al Filadelfiei, Despre viața ascunsă în Dumnezeu, Deisis, 2010, p. 148.

    Părintele Epifanie Teodoropulos scria:

    „Nu se cere în ecumenism numai o asigurare a iubirii reciproce de la membrii comunităţii, ca după aceea să se treacă la săvârşirea Tainei, rămânând ca divergenţele de credinţă să se aplaneze într-un Crez comun, după săvârşirea Tainei şi a împărtăşirii de Ea, cum ni se propune.
    Numai cei naivi nu disting ce intenţie a trasat problematica acestui subiect. Sunt străvezii ca pânza de păianjen intenţiile fixării ordinii subiectelor spre discuţie.

    Scopul este foarte uşor de distins: să ne înţelegem în cele despre Sfânta Euharistie ca să ajungem cât se poate de repede să ne împărtășim din același Potir şi după aceea vom avea timp să discutăm… până la sfârşitul veacurilor despre celelalte diferenţe dintre noi.

    Dar în viaţa de multe veacuri ale Bisericii Sfânta Euharistie n-a fost niciodată un mijloc de realizare a unirii, ci întotdeauna a constituit pecetea şi încununarea unirii în credinţă deja realizate, niciodată Sfânta Euharistie n-a constituit începutul drumului spre unire, ci totdeauna sfârşitul şi capătul fericit al lui.
    Unirea nu începe de la Sfântul Potir, ci se termină şi se întregeşte în el. Viţelul cel îngrăşat n-a fost junghiat ca să pricinuiască întoarcerea fiului risipitor în casa părintească, ci ca să se prăznuiască întoarcerea deja făcută. Nu zidim de la acoperiş, ci de la temelie…

    Dacă teologii noştri vor să experimenteze contrariul, un singur lucru vor reuşi: acoperişul pe care se străduiesc să-l construiască fără temelie se va prăbuşi cu sunet mare, strivindu-i şi pe ei…
    Atunci când se creează o tulburare, întreruperea comuniunii (pomenirii) dă o ieșire pentru cei care se smintesc, astfel încât Biserica să se grăbească spre soluţionarea problemei.

    Nu există primejdia să ne molipsim, nici de la cei care îl pomenesc pe patriarh (de vreme ce încă nu a fost încă osândit soborniceşte), nici, cu atât mai mult, de la cei care au împărtăşire cu cei care îl pomenesc.

    Așa cum ne arată istoria Bisericii ucenicii Sfântului Teodor Studitul după moartea acestuia au fost drastic sancționați de către Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolui pentru invocarea acriviei nejustificate și care i-a dezlegat de afurisenie înainte de moarte, asta și datorită Sfântului Ioanichie cel Mare care a contribuit la aplanarea diferendului.

    Suspiciunea în timp de pace provoacă tulburare şi neînţelegere. Suspiciunea nu cunoaşte niciodată adevărul, chiar dacă ochii văd adevărul şi împrejurările arată blândeţe şi dragoste. Suspiciunile deformează totul şi face pe iubitorul ei să creadă mai degrabă o minciună decât adevărul a ceea ce vede. Suspiciunea e un „fotograf fals şi grotesc”, care atunci când fotografiază deformează imaginea chipului din faţa lui…
    Când celui ce suferă de suspiciune i se întâmplă să aibă ispite, fie că vin de la oameni, fie de la Dumnezeu pentru îndreptarea lui, fie provin din coincidenţe fireşti, el presupune că cutare sau cutare persoană le-a provocat, criticând în mod gratuit pe cel ce nu este de vină.
    Iubiţii mei, dacă s-ar întâmpla ca acum un Sinod Ecumenic convocat de Sfinții Părinţi să condamne pe cei ce sunt înşelaţi de suspiciunile lor, aceştia n-ar ceda niciodată, susţinând că ei au dreptate şi că Sfinții Părinţi greşesc.
    Fugiţi, fraţilor, de suspiciunea „născătoare de monştri”. Cu cât această patimă pare mai mică şi lipsită de importanţă, cu atât poate să devină mai mare şi să ducă la consecinţe dezastruoase, dacă nu este stăpânită.
    Această patimă a suspiciunii e, de obicei, sugerată de vicleanul şarpe sufletelor nebuneşti şi deşarte, din motivul că ele sunt stăpânite de patimile invidiei şi ţinerii de minte a răului.
    De aceea, dacă vreun frate cedează sugestiilor [momelilor] acestei patimi, mai întâi va căpăta ca tovarăş şi avocat reaua curiozitate şi, în consecinţă, va considera ca pe un fapt împlinit tot ceea ce îi sugerează gândurile.
    Când această patimă devine cronică, vrăjmaşul îi aduce fratelui felurite închipuiri prin care să-l rătăcească: şi astfel se întâmplă că-şi pierde raţiunea, lucru de care Preabunul Dumnezeu şi Domn să ne ferească…
    Pentru a preveni o patimă atât de urâtă, fratele trebuie s-o evite de la bun început ca pe o otravă ucigătoare expunând-o ruşinii prin mărturisirea curată şi învinuirea de sine (Extras din „Părinţi duhovniceşti contemporani de la Muntele Athos”).

    Sfântul Teofan Zăvorâtul:

    „Şi între noi se află câte unul care îşi însuşeşte împărăţia în virtutea faptului că săvârşeşte nu ştiu ce slujire pentru Domnul: posteşte, merge la biserică, se roagă acasă, dă milostenie, clădeşte un azil şi mai ştiu eu ce osteneli face pentru Domnul – şi începe să creadă că a ajuns deja în rândul sfinţilor, şi îşi însuşeşte luminatele locaşuri cereşti. Vrednice de laudă sunt ostenelile acestea, şi neapărat trebuincioase în lucrarea mântuirii. Domnul, însă, nu Se mulţumeşte numai cu ele; dar ce zice? „Fiule, dă-Mi inima ta!“ Afară de faptele cucerniciei şi ostenelile facerii de bine, Domnul vrea să îi închinăm şi toate simţămintele inimii; iar dacă aceste simţăminte îi sunt închinate Lui sau nu, asta o poate stabili precis doar ochiul cel atoatevăzător al lui Dumnezeu, iar de noi adevărul în această privinţă este ascuns de egoismul nostru. Aşadar din faptul că ne-am ostenit nu trebuie să tragem concluzia că este drept să ne însuşim vrednicia de apropiaţi ai lui Dumnezeu, ci să vedem în asta un imbold spre temerea: „Oare alergăm aşa cum trebuie, oare nu ne-am ostenit în zadar?” Pentru a ne înălţa de la această cugetare la râvnă, trebuie să priveghem cu osârdie asupra mişcărilor inimii şi să ne străduim a le îndrepta şi a le întoarce către Domnul, pentru a nu iubi nimic în afara Lui, şi dacă ne trage inima spre ceva, să ne tragă doar pentru Domnul.
    Şi între noi se află câte unul care îşi însuşeşte împărăţia pe temeiul că primeşte uneori semne ale unei deosebite bunăvoinţe sau apropieri dumnezeieşti, cum ar fi: o deosebită adâncire în rugăciune, o deosebită luminare a gândurilor, căldură a inimii, simţirea unei tării morale şi ocrotirea lui Dumnezeu în treburile lumeşti şi obşteşti. Toate acestea se întâmplă şi sunt, cu adevărat, un semn al unei deosebite bunăvoinţe şi mile dumnezeieşti; dar asta nu trebuie să ne facă să credem că am ajuns deja la ţintă, ci să ne înflăcăreze şi mai mult cu râvna de a ajunge acolo, asemenea apostolului, care şi după ce primise darul spunea: Alerg, ca doar să si ajung (Filip. 3, 12), adică „năzuiesc din ce în ce mai mult, doar-doar voi ajunge“. Când tatăl îşi mângâie copilul pe cap sau îi dă bomboane pentru că începe să deosebească literele, asta înseamnă că îl socoate pe copil desăvârşit? Şi copilul ar face bine, oare, dacă, închipuindu-şi că se poate deja măsura cu un citeţ bun, s-ar lăsa de abecedar? Iată, aşa e şi cu noi. Semnele deosebitei bunăvoinţe dumnezeieşti se dau nu pentru a vădi desăvârşirea definitivă a celui ce le primeşte, ci pentru a-l stârni la din ce în ce mai multă râvnă în ceea ce a început – în încredinţarea că nu aleargă în zadar; dar dacă va ajunge la sfârşitul cursei, dacă va primi ceva sau nu, asta ţine de voia Stăpânului de obşte al tuturor.
    Deci nu sunt temeiuri care să ne dea dreptul a ne însuşi împărăţia. „Păi cum?“, vor spune unii – „asta poate să taie orice râvnă. De ce să ne mai ostenim?” Osteneşte-te aşteptând să primeşti, dar fără a-ţi însuşi drepturi şi pretenţii. Calea pe care alergăm e neamăgitoare şi duce drept în împărăţia cerurilor. Şi întoarce-ţi toată râvna spre scopul de a alerga pe această cale în chip nerătăcit, fără abateri – şi vei ajunge negreşit la porţile împărăţiei; însă nu-ţi însuşi asta dinainte. Dă acest drept Stăpânului, spre a primi aceasta de la El ca pe o milă. Iată, priviţi cum lucrau în această privinţă Sfinţii lui Dumnezeu. Un oarecare sfânt strălucea prin mari virtuţi, însă pe patul de moarte plângea. Fraţii l-au întrebat: „Oare şi tu te temi, Părinte?” El a răspuns: „Toată viaţa mea am avut râvnă să merg pe calea cea adevărată, dar nu ştiu ce va hotărî cu privire la mine Milostivul Stăpân”. Pe un alt sfânt, satana se străduia în fel şi chip a-l ispiti să-şi însuşească mântuirea cu de la sine putere. Când acesta trăgea să moară, satana îi spunea: „M-ai biruit“ (asta fiind acelaşi lucru cu a te mântui şi a intra în împărăţia cerurilor). Sfântul a răspuns: „Tu minciună eşti, şi minţi atunci când spui că te-am biruit. Incă nu a venit vremea să spun asta“. Pe când trecea el prin vămi, satana iarăşi îi zice Sfântului: „M-ai biruit“. „Pleacă, înşelare vicleană“, a răspuns sfântul, „încă nu a venit vremea să spun asta“. Când sfântul a intrat pe porţile împărăţiei, satana a strigat din depărtare: „M-ai biruit“. Sfântul a răspuns: „Acum cred că eşti biruit; însă nu eu te-am biruit, ci Domnul meu Iisus Hristos te-a biruit în mine, nevrednicul“.
    Iată cum trebuie să fugim de ispita însuşirii cu de la sine putere a împărăţiei, oricâte osteneli am fi făcut pentru a o primi: aceasta, însă, nicidecum pentru a slăbi în râvna noastră sau pentru a ne abate spre lipsa nădejdii de a primi împărăţia, ci pentru ca, lucrând mântuirea noastră cu frică şi cutremur, să ne aprindem din ce în ce mai mult de râvna de a o primi. Osteneşte-te fără a-ţi cruţa puterile şi viaţa: însă nu te uita la ceea ce ai făcut şi nu visa la ceea ce ţi se cuvine să primeşti pentru aceasta, ci întoarce-ţi toată luarea-aminte spre ceea ce ai încă de făcut, şi teme-te ca nu cumva să scapi din vedere ceva din ceea ce trebuie să faci. Osteneşte-te aşteptând fără îndoială, dar fără să îţi însuşeşti.
    A deznădăjdui, însă, nu trebuie. Uitaţi-vă la Maria Egipteanca. Ei îi este închinată Duminica de astăzi. După întoarcerea din viaţa păcătoasă către Domnul, ce osteneli n-a purtat ea? Dar până la moarte tot spunea: „Sunt o păcătoasă netrebnică, nevrednică de nici o milă a lui Dumnezeu” – şi asta chiar atunci când, având darul străvederii, ştia fără să i se spună şi numele lui Zosima. Şi altminteri nici nu se poate. Cel ce se osteneşte cu adevărat, acela vede limpede că fără ajutorul lui Dumnezeu nu faci nimic. Întrucât această lecţie se repetă toată viaţa, în inimă se formează convingerea că doar ceea ce este rău e al nostru, iar ce e bun este de la Domnul. Şi atunci, ce ne mai rămâne? Ne rămâne doar să strigăm: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” – însă fără nici o mişcare de disperare sau chiar renunţare la aşteptare. Iată, şi Domnul, atunci când le-a pus fiilor lui Zevedei condiţia: „Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea Eu?” şi ei au făgăduit: „Putem“, adică au primit condiţia, nu le-a spus: „Nu veţi primi“, ci le-a spus numai: „Nu este al Meu să dau, ci al celui căruia a binevoit Tatăl Meu să-i dea“. Adică: „Beţi paharul, purtaţi toate ostenelile ce însoţesc urmarea Mea, însă primirea în schimb a împărăţiei şi treptei de slavă în împărăţie lăsaţi-o în voia Tatălui Meu Ceresc“. Iar asta e totuna cu: „Osteneşte-te întru aşteptare, fără să-ţi însuşeşti cu de la sine putere“. Iată, aşa să alergaţi şi voi, fraţilor, în aşa chip ca să ajungeţi la ţintă!

  9. După întîlnirea din Creta, de la care iată, se împlinesc doi ani !, se observă că preoții români și poporul român ortodox s-au conformat cu ceea ce s-a petrecut acolo, și nu sunt deranjați deloc de cele ce s-au hotărât, semnat și parafat. Consideră că fie în Creta nu s-a schimbat nimic – și atunci te întrebi de ce acest așa-zis sinod s-a întrunit pentru nimic? – fie consideră că nu e momentul să ia măsuri – dar va fi oare momentul vreodată! -, fie că la Dumnezeu merge și așa, cu încălcarea canoanelor, ce să ne mai deranjăm, că Dumnezeu ne va înțelege oricum și nu ne va pedepsi.
    Ăst timp s-au conturat patru direcții (grupări) de manifestare a credinței, sau de fărâmițare a ei.
    Prima direcție (grupare) este majoritară și urmează pe semnatarii din Creta în ascultare deplină, motivele ascultării fiind foarte diverse. Nu mai înșir aceste motive, fiecare cunoscându-și-l bine pe al lui.
    A doua direcție (grupare) este cea care se împotrivește ereziei ecumeniste nepomenindu-i pe ierarhii care au semnat documentele cretane, dar care nu s-a rupt de Biserică, considerând că doar un viitor adevărat sinod ortodox – format din ierarhii neecumeniști care există – va putea da anatemei ecumenismul și pe ecumeniști și îi va scoate din Biserică, așa cum prevede rânduiala Bisericii, și așa cum s-a mai întâmplat și în alte situații similare de-a lungul istoriei de două mii de ani a creștinismului. Până atunci însă, aceștia sunt ierarhii rânduiți de Biserică, și atât ei cât și preoții ecumeniști au Harul Duhului Sfânt săvârșind Taine valide, acestea petrecându-se însă concomitent cu promovarea și/sau susținerea ecumenismului. Ce efect au însă aceste Taine valide asupra fiecărei persoane, cleric sau mirean care promovează/susține în mod conștient ecumenismul, doar Dumnezeu este Cel care hotărăște. Trebuie să ținem seama și de faptul că foarte mulți credincioși nu știu de fapt ce se întâmplă, fie că nu au fost informați de cine trebuia să-i informeze, fie că nu au făcut ei efortul de a se informa.
    A treia direcție (grupare) este cea care se împotrivește ereziei ecumeniste nepomenindu-i pe ierarhii care au semnat documentele cretane, dar care s-a rupt de Biserică, considerând că în Biserică nu mai există Taine valide, deci nici Harul Duhului Sfânt și niciun ierarh anti-ecumenist. Așadar această grupare este în schismă, și caută o formulă de compromis de a exista, formulă care însă nu se încadrează în rânduiala canoanelor Bisericii și deci nu le respectă.
    A patra direcție (grupare) este cea care pe lângă cele menționate la a treia grupare a trecut în plus și la calendarul pe stil vechi, situându-se așadar de două ori în schismă, dacă ne putem exprima așa. Reîntoarcerea la calendarul vechi trebuie stabilită tot de un sinod, așa cum și trecerea la calendarul nou a fost și ea stabilită pe cale sinodală. Deci reîntoarcerea la calendarul vechi trebuie să respecte și ea rânduiala Bisericii.
    Din primele două grupări știm în mare ce clerici fac parte, pentru că au declarat public poziția lor, din ultimele două grupări nu prea e clar cine face parte, informațiile fiind puține și incomplete. Oare de ce se ascund?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO necesită mult timp, foarte multă muncă, dar și resurse financiare. Veniturile obținute din publicitate sunt însa cu mult sub așteptările noastre inițiale. Chiar dacă portalul are mulți cititori, totuși, sunt foarte puțini care găsesc în produsele promovate prin reclame ceva să-i intereseze… și să dea click pe ele. Pe de altă parte, jurnalismul nu poate fi independent dacă este finanțat de vreun mogul sau organizație.

Pentru a fi independent, acesta trebuie să se bazeze strict pe cititorii săi mulți, care să sprijine fiecare cât poate această lucrare. Ca atare, de bază rămân tot clasicele conturi bancare sau varianta PayPal. Fără sprijinul vostru acest portal nu-și va mai putea continua activitatea.

Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!