Confesiunea Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor.
Lupta aceasta a ereticilor, adica a celor taiati de la dreapta credinta, impotriva Dumnezeu-Duhului nu a incetat nici o clipa. Toti au fost insa biruiti de Duhul, prin mijlocirea Sfintilor Parinti ai Bisericii; pana cand, la mai multe veacuri dupa pogorarea Sa in chip de limbi de foc, invatatura cea rea a fost reinviata de eresul latinesc, prin nascocirea mincinoasei dogme a purcederii Sfântului Duh si de la Fiul (Filioque).Cum se va vedea, aceasta a fost pricina despartirii Bisericii Rasaritene de Biserica Apuseana, un singur cuvant adaugat la Marturisirea de credinta: Filioque, avand urmari nebanuit de insemnate, ca de altfel tot ce tine de invatatura despre Dumnezeu. Despre aceasta va fi vorba in cartea de fata. Inainte de a citi cuvintele Parintilor celor insuflati de insusi Duhul, sa vedem pe scurt ce se scrie in Catehismul latinesc din zilele noastre. Pentru aceasta ne-am lasat povatuiti de autorii unei carti de mare folos: Noul catehism catolic impotrva Sfintilor Parinti. Caci iata ce se scrie acolo despre pricina ce ne sta inainte:
„Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii dumnezeiesti: Dumnezeu Se arata ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane (sau Ipostasuri) sunt un singur Dumnezeu, insa Ele se deosebesc prin insusirile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. «Insusirea Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea» (Sfantul Grigorie Teologul). «Cele trei Ipostasuri Se deosebesc intre Ele numai prin aceste insusiri personale» (Sfantul Ioan Damaschin). Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii […], Parintii Soborului al doilea a toata lumea de la Constantinopol (381) au statornicit credinta in Duhul Sfant astfel: «…si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care de la Tatal purcede, Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci.» […]
Spunând că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul (an latina Filioque) si adaugand aceasta dogma in Crez, Biserica Romano-Catolica a adus înlăuntru o înnoire potrivnica învățăturii de obște a Apostolilor, a Părinților și a Soboarelor. Biserica Ortodoxa ii reproseaza deci doua lucruri:
a) adaugarea lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce (asa cum vom vedea) Parintii au pecetluit Crezul;
b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie, dar pe care scrierile Parintilor o resping in chip aratat.
Papii Inocentiu al III-a (la Conciliul IV Lateran, in 1215), Grigorie al X-lea (la Conciliul II de la Lyon, in 1274) si Eugeniu IV (la Conciliul de la Florenta, in 1439) au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire.[1] Pentru faptul ca ii invinuia pe Ortodocsi de a fi scos pe Filioque din Crez, legatul Papei, cardinalul Humbert a depus, in 1054, pe altarul catedralei Sfintei Sofii din Constantinopol o scrisoare care-l excomunica pe patriarhul Ortodox al Constantinopolei, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica.
Fiind vorba de o dogma atat de fundamentala, vizand Persoana Duhului Sfant, era de asteptat ca si Catehismul [catolic cel nou] s-o reia explicand-o mai clar si justificand-o cu mai multa siguranta decat au facut-o alti autori catolici din trecut. Caci, de-a lungul secolelor, Biserica Catolica a incercat sa-si legitimeze pozitia prin tot felul de argumente pe care teologii Ortodocsi le-au respins.
Asadar, ce invata Catehismul cu privire la prima greseala pe care o reprezinta Filioque, adica cea a falsificarii Crezului?
1. Crezul relativizat
Expunerea istorica a paragrafelor 186 si 196 ale Catehismului omite referinta fundamentala la Soborul al III-lea a toata lumea (Efes, 431), care a oprit sa se arate oricui ar voi sa intre in Biserica un alt Crez decat cel Niceo-Constantinopolitan. Iar Soborul al IV-lea a toata lumea (Calcedon, 451) spune […]: «Sfantul Sobor a toata lumea a hotarat sa nu fie ingaduit nimanui sa faca publica – adica sa scrie, sa alcatuiasca, sa invete sau sa arate – o alta credinta. Iar cei ce ar indrazni sa scrie, sa alcatuiasca sau sa arate o alta credinta, daca sunt episcopi sau clerici, sa fie caterisiti: primii din episcopat, cei de-ai doilea din rangul lor din cler! Iar daca sunt laici, sa fie anatematizati!» Pricina pentru care Soborul a oprit alcatuirea unei alte credinte, adica a unui alt text al Crezului decat cel Niceo-Constantinopolitan, este aceea ca prezenta mai multor versiuni ii favoriza pe eretici care puteau astfel sa-si introduca pe furis propriile lor crezuri mincinoase. Existenta unei singure formule de credinta pentru intreaga Biserica facea imposibila aceasta manevra.
Sfântul Chiril al Alexandriei, participant la Soborul al III-lea a toata lumea, a dat toate explicatiile asupra acestei interdictii, in scrisoarea sa catre Ioan al Antiohiei: «Nu primim sub nici un chip sa vedem schimbata credinta, adica Simbolul credintei pe care l-au aratat Parintii nostri. Si nu ingaduim ca noi sau altcineva sa schimbe vreun cuvant din ceea ce se afla aici, nici chiar sa lase sa cada vreo silaba, amintindu-ne de Cel ce a spus: ‚Nu muta hotarele vesnice pe care le-au asezat parintii tai!’ (A doua Lege 19:14). Caci nu ei au vorbit, ci Duhul lui Dumnezeu-Tatal, Care de la El purcede si Care nu este strain de Fiul dupa fiinta.»
Este adevarat ca, la origini, in Biserica au fost mai multe simboluri de credinta vrednice de cinstire si ca explicarea Simbolului Niceo-Constantinopolitan ramane ingaduita; dar este oprita referirea la un alt Crezdecat acesta atunci cand se urmareste a vorbi in numele Bisericii. Cine le-a dat autorilor Catehismului[catolic] dreptul de a da intaietate Simbolului Apostolilor (§ 196), care este vrednic de cinstire, dar nu este totusi Crezul? De ce se lasa astfel deoparte lucrarea Soboarelor, a Parintilor si a papilor dinainte?
2. Crezul despecetluit
Catehismul citeaza apoi in mod fals, la pagina 51, Crezul Niceo-Constantinopolitan. Un text de ambitia teologica a Catehismului Bisericii Catolice ar fi trebuit sa practice cel putin regulile strictei obiectivitati si sa prezinte textele cu rigoare si exactitate. Or, citarea care se face in cazul Crezului Niceo-Constantinopolitan (provenit de la Soboarele a toata lumea I si II, tinute in 325 si 381) introduce in text, impotriva oricarui adevar istoric, dubla purcedere a Duhului Sfant de la Tatal si de la Fiul sau Filioque (§ 184, p.51). Cum poate oare Catehismul sa afirme de o parte ca Simbolul Niceo-Constantinopolitan «este comun si astazi tuturor marilor Biserici din Orient si Occident» (§195) si sa-l citeze intr-o versiune inexacta? Pentru ca Filioque nu figura in Simbolul Niceo-Constantinopolitan! El a aparut numai in jurul secolului al VI-lea, a fost combatut de papii Romei Leon III si Ioan VIII, adaugarea sa la Crez e socotita de Biserica Ortodoxa drept o erezie si ea a fost in secolul al XI-lea cauza rupturii impartasirii cu Roma a tuturor celorlalte Patriarhate ale Bisericii vechi. Cum pot fi trecute sub tacere fapte al caror adevar este stiut de toti cei ce au cat de cat stiinta istoriei Bisericii?
De altfel, Catehismul se tradeaza el insusi. Caci, la cateva pagini dupa ce a citat Simbolul Niceo-Constantinopolitan, recunoaste ca Filioque este o «traditie latina» (§ 246), care «nu figura in simbolul marturisit in 381» si care a fost primit treptat in liturghia latina (antre secolele VIII si IX) (§ 247). Daca – asa cum recunosc teologii romani, «introducerea lui Filioque in Simbolul Niceo-Constantinopolitan de catre liturghia latina constituie totusi pana astazi un diferend cu Bisericile ortodoxe» (§ 247) – cum pot aceeasi autori sa scrie cateva pagini mai sus ca acesta mai «este comun si astazi tuturor Bisericilor Orientului si Occidentului?» Caci e vorba fie de un articol secundar, si atunci nu se intelege de ce a fost si a ramas cauza principala a despartirii Bisericii din Rasarit de cea din Apus timp de aproape o mie de ani; fie e vorba de o problema dogmatica, cum si este de fapt, si vizand esentialul, si atunci nu se poate pretinde ca marturisim acelasi Crez.
Contradictia este pe cat de totala, pe atat de subtil ascunsa. Paragraful 247 spune ca: «Urmand o veche traditie latina si alexandrina, Sfantul Papa Leon il marturisise (afirmarea lui Filioque) deja in mod dogmatic inca din 447», fara a adauga, cum ar fi fost cinstit, ca istoricii Catolici cei mai eminenti au recunoscut ei insisi ca aceasta traditie este gresita. […]
Fara a desfasura toate argumentele, vom cita un text incontestabil, aflat in toate colectiile actelor Conciliilor si apartinand Conciliului de la Achen din 809. Karol cel Mare trimisese pe Smaragdus si pe alti teologi la Papa Leon al III-lea. Or, primul lucru pe care ei il spun papei este ca problema lui Filioque este ivita de curand. Dupa toate cronicile france, ea a fost agitata pentru prima data intr-un conciliu in 767. Daca papa marturisise aceasta dogma din 447, cum mai putea fi ea ivita de curand in 809? Papa Leon al III-a s-a impotrivit adaugirii lui Filioque si a pus sa se scrie pe doua table de argint, in latina si in greaca, CrezulNiceo-Constantinopolitan neschimbat, impreuna cu aceste cuvinte: «Eu, Leon, am pus sa se graveze aceasta din iubirea si spre apararea credintei drept-maritoare [ortodoxa].» Ortodocsii se tin de invatatura care a fost si cea a papilor drept-maritori [Ortodocsi] ai Romei, cei pe care ii numara Sfantul Patriarh Fotie cel Mare in Mystagogia sa: Damasus, Celestin, Leon cel Mare, Vigil, Agaton, Grigorie, Zaharia, Benedict, Ioan al VIII-lea, Adrian si toti ceilalti pana in veacul al IX-lea cel putin.
Si, pentru a incheia acest punct, sa citam in sfarsit cuvintele Soborului al VII-lea a toata lumea: «Pazim legile Bisericii, pastram hotararile Parintilor si ii anatematizam pe cei care adauga sau scot ceva in Biserica.»
3. O dogmă falsă
Erezia lui Filioque s-a nascut probabil dintr-o interpretare facuta in secolul al VI-lea la conciliile de la Toledo, in Spania, si pe care teologii karolingieni si apoi scolasticii din secolele urmatoare s-au straduit s-o indreptateasca din punct de vedere dogmatic. Toate demonstratiile lor au fost combatute de teologii Ortodocsi, dintre care primul a fost Sfantul Patriarh Fotie, care a scris Mystagogia Sfantului Duh pentru a raspunde argumentelor Karolingienilor. Toti Parintii Bisericii care au urmat, cum au fost Sfantul Grigorie Palama si Sfantul Marcu al Efesului au confirmat aceasta condamnare a lui Filioque.
Biserica Romano-Catolica accepta sau contesta respingerea ortodoxa? Paragraful 248 din Catehism ne lamureste asupra acestui punct: «Traditia orientala exprima in primul rand caracterul de origine primara a Tatalui in raport cu Duhul. Marturisind ca Duhul ‚purcede de la Tatal’ (Ioan 15:26), ea afirma ca Acesta purcede de la Tatal prin Fiul. Traditia occidentala exprima in primul rand comuniunea con-substantiala dintre Tatal si Fiul (Filioque). Ea spune acest lucru ‚an mod legitim si rational’ (Conciliul de la Florenta, 1439), caci ordinea vesnica a Persoanelor divine in comuniunea lor con-substantiala implica faptul ca Tatal, ca ‚Principiu fara Principiu’, este originea primara a Duhului; dar totodata, ca Tata al Fiului Unul-Nascut, El este impreuna cu Acesta ‚Principiul unic de la Care purcede Duhul Sfant’ (Conciliul de la Lyon, 1274). Aceasta legitima complementaritate, daca nu este inasprita, nu afecteaza identitatea credintei in realitatea aceluiasi mister marturisit.»
Ce ascunde insa acest ton irenic[2]? La Conciliul de la Florenta, mai sus citat, Ortodocsii, prin gura Sfantului Marcu al Efesului, au adus toate argumentele scripturistice, sobornicesti si patristice care dovedesc ca Duhul Sfant purcede numai de la Tatal. Asa cum am vazut deja, Parintii Soborului de la Constantinopol nu au adaugat nimic Evangheliei in care Domnul spune: «Va voi trimite pe Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede» (Ioan 15:26). Sfantul Vasile cel Mare cunostea un singur raport intre Fiul si Duhul: «Iata semnul care face cunoscuta insusirea ipostatica (personala) a Duhului: si anume ca El este cunoscut dupa Fiul si impreuna cu El si ca isi trage existenta Sa de la Tatal.»[3] Deci singura relatie personala a Duhului cu Fiul este aceea de a fi cunoscut impreuna cu El, iar singura Sa relatie cu Tatal este aceea de a purcede de la El. Sfantul Vasile si toti Parintii vechi ignora orice fel de purcedere a Duhului «si de la Fiul in afara de Tatal».
«Daca Biserica greaca, scrie Sfantul Marcu, a marturisit totdeauna ca Sfantul Duh purcede de la Tatal – pentru ca a primit aceasta invatatura de la Hristos insusi, de la Sfintii Apostoli si de la Parintii Soboarelor – si daca ea n-a marturisit niciodata ca El purcede de la Fiul, dogma pe care nici n-a primit-o de fapt de la nimeni, atunci ce altceva a marturisit ea dintotdeauna decat ca Duhul Sfant purcede de la Tatal singur? Caci, daca El nu purcede de la Fiul, este limpede ca nu purcede decat de la Tatal.»[4]
Departe de a-l combate pe Sfantul Marcu, Catehismul pretinde ca invatatura ortodoxa este COMPLEMENTARA doctrinei catolice! Ceea ce inseamna a viola toate regulile exegezei si chiar ale logicii elementare. «Daca dogma latina, care spune ca Duhul Sfant purcede si de la Fiul, este adevarata, atunci a noastra este falsa, caci noi spunem ca El purcede numai de la Tatal, si aceasta este pricina despartirii noastre de ei. Daca insa a noastra e adevarata, atunci a lor va fi in mod nacesar falsa» (Sfantul Marcu al Efesului, ibid.).
Fara a intra in detaliile argumentelor de fond – vezi scrierile Sfantului Fotie, care a luptat impotriva partizanilor lui Filioque – una din ratiunile principale pentru care dogma dublei purcederi nu este admisibila in ochii Crestinilor initiati in taine (cum este Sfantul Fotie) este si faptul ca aceasta dogma antreneaza cu ea definirea Persoanelor Treimii ca simple «relatii».[5] Termenul de «relatie» este patristic, dar reducerea Persoanelor la «relatii subzistente» nu este. Or, o asemenea conceptie este din nou reluata de Catehismul Bisericii Catolice: «Persoanele divine sunt relative unele la altele. Deoarece ele nu divizeaza unitatea divina, distinctia reala a Persoanelor divine intre ele rezida exclusiv in relatiile care se refera unele la altele: in numele relative ale Persoanelor, Tatal raportat la Fiul, Fiul la Tatal, Duhul Sfant la amandoi» (§ 255).
Aceasta dogma este total straina de experienta celor indumnezeiti si de invatatura comuna a Parintilor, cu exceptia lui Augustin al Hipponei, care a inovat in mod primejdios in acest punct (ca dealtfel si in altele): «Acesti termeni (Tata, Fiu si Duh Sfant) sunt utilizati in reciprocitatea lor si in relatiile lor reciproce» (De Trinitate IV, 5, 6.) Pentru Parintii Bisericii, caracterul ipostatic al Persoanelor Tatalui, Fiului si Duhului Sfant este absolut: Tatal este Izvorul dumnezeirii, Fiul este nascut din Tatal si Duhul Sfant purcede din Tatal. Persoanele dumnezeiesti nu sunt nici simple atribute ale fiintei dumnezeiesti, nici relatii. Nu se poate spune ca «toate sunt una (an Persoanele divine) acolo unde nu intervine opozitia de relatie» (§ 255); ca Fiul nu este Fiu decat in relatie cu Tatal, in raport cu Duhul Sfant devenind «un simplu principiu» impreuna cu Tatal (§ 246). Caracterul de izvor, de cauza nu apartine decat Tatalui cu titlu personal, dupa cum indica numele Lui relevant. Dupa Sfantul Vasile cel Mare, «acest nume cuprinde in el insusi nenasterea, caci Cel ce este in mod propriu si unic Tatal nu Se naste din nimeni altcineva; iar fata de Duh, El este numit ‚Tata’ intrucat il purcede, potrivit Scripturii, care spune: ‚Tatal Luminii’ (Iacov 1:17). Astfel, Fiul nu va avea calitatea de cauza, caci El trebuie sa fie numai cauzat si numai Fiu, dupa cum Duhul Sfant trebuie sa fie Duhul numai singurului Dumnezeu si Tata.» Ceea ce Sfantul Ioan Damaschinul a exprimat odata pentru totdeauna: «Tatal este cauza si izvorul Fiului si a Duhului Sfant: Tata al Fiului unic si Purcezatorul Duhului Sfant. Fiul este Fiu, Cuvant, intelepciune, Putere, Icoana, Stralucire, Chip al Tatalui din Tatal. Duhul Sfant nu este Fiul Tatalui, ci Duh al Tatalui, ca Unul Care purcede din Tatal. Dar El este si Duh al Fiului, nu pentru ca ar fi din El, ci pentru ca prin El Acesta purcede de la Tatal. Caci nu exista decat o singura cauza: Tatal» (Expunerea exacta a credintei ortodoxe 1:12).
Astfel, Parintii deosebesc intre «purcederea de la Tatal prin Fiul» si «purcederea de la Tatal si de la Fiul», contrar a ceea ce sugereaza paragraful 248 [din Catehismul catolic].[6] «Prin» arata insotirea, nu cauza. Reducerea celor Trei Sfinte Ipostasuri la relatii pentru a demonstra contrariul nu inseamna «a marturisi acelasi mister» ca si Ortodocsii, ci a inaspri o teza filosofica in detrimentul credintei revelate. «Ai auzit vorbindu-se de nastere? Nu te stradui prosteste sa afli in ce chip se intampla aceasta! Ai auzit spunandu-se ca Fiinta care purcede din Tatal este Duhul? Nu da insemnatate felului in care se petrece aceasta… Imi e de ajuns sa stiu ca Fiul exista si ca a iesit din Tatal, ca Duhul exista si ca purcede de la Tatal. Nu fi prea iscoditor, ca sa nu patesti ceea ce se intampla cu cei ce se uita staruitor la razele soarelui» (Sfantul Grigorie de Nazianz, Cuvantarea 20:10, 11).
4. Importanta vitala a marturisirii ortodoxe
Biserica Ortodoxa socoteste dogma lui Filioque ca pe o hula impotriva Duhului Sfant. Cei ce o marturisesc «sunt lipsiti de toate bunurile, si indeosebi de adevarata marturisire a credintei si de Duhul Sfant insusi, pe Care il injosesc spunand ca El purcede si de la Fiul» (Sfantul Fotie, Scrisoarea catre Mitropolitul de Aquileea, cf. Enciclica catre Patriarhii Rasariteni, 33). Micsorand Persoana Duhului Sfant, dogma lui Filioque nu-L mai vede pe Duhul Sfant decat ca «unitatea» Tatalui si a Fiului (cf. doxologia de la § 1065), ca legatura de iubire care ii uneste (cf. § 850 si § 221), si de aceea prezenta si lucrarea Lui printre oameni devine problematica.[7] Daca Iubirea este esenta dumnezeiasca incomunicabila, sau Persoana divina deopotriva incomunicabila, se va mai putea oare comunica Iubirea divina oamenilor, dupa cum se spune la § 733? Daca da, atunci Persoana va deveni comunicabila si atunci oamenii vor fi dumnezei dupa fire, iar nu dupa har. Daca nu, Duhul Sfant va ramane «necunoscutul divin» de care vorbea Mgr. Landrieux in 1921. Ambele solutii sunt prezente in Catehism:
a) Paragraful 731 spune: «An ziua Cincizecimii (la incheierea celor sapte saptamani pascale), Pastele lui Cristos se implineste prin revarsarea Duhului Sfant, Care este manifestat, daruit si comunicat ca Persoana divina; in plinatatea Sa, Cristos Domnul revarsa din belsug Duhul.» O grava confuzie teologica se stabileste aici intre Persoana divina a Duhului Sfant si har. «Dumnezeu, fiind pretudindeni prezent (scrie Sfantul Marcu al Efesului), nu Se muta dintr-un loc in altul pentru a Se gasi uneori aici, iar alteori dincolo. Deci Persoana dumnezeiasca a Duhului nu este trimisa, nici data, nici revarsata, nici nu tasneste; harul Sau aratat si energia Lui este subiectul tuturor acestora» (Capitolele impotriva achindynistilor 51). Duhul Sfant nu este deci comunicabil ca Persoana divina.
b) Paragraful 687 spune: «’Cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decat Duhul lui Dumnezeu’ (1 Corinteni 2:11). Or, Duhul Sau care il reveleaza ni-L face cunoscut pe Cristos, Cuvantul Sau, vorba sa vie, dar nu vorbeste despre Sine. Cel ce ‚a grait prin prooroci’ ne face auzit Cuvantul Tatalui, dar pe El nu-L auzim. Pe El nu-l cunoastem decat in miscarea in care El ne releveaza Cuvantul si ne dispune sa-l primim in credinta. Duhul Adevarului care ni-L ‚dezvaluie’ pe Cristos ‚nu vorbeste de la Sine’ (Ioan 16:13). O astfel de estompare, proprie Dumnezeirii, explica de ce ‚lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste’, in timp ce aceia ce cred in Cristos il cunosc pentru ca ramane cu ei (Ioan 14:17).» Acest pasaj aplica textelor Scripturii un comentariu antipatristic. Sa ne limitam la doua remarci:
1. Faptul ca Duhul Sfant «nu vorbeste de la Sine» nu inseamna o neputinta de a Se exprima, ci exprima consubstantialitatea Persoanelor dumnezeiesti, ca atunci cand Domnul spune: «N-am vorbit de la Mine» (Ioan 12:49). «Caci nimic nu apartine in mod propriu unei singure Persoane din Sfanta Treime in afara nenasterii, nasterii si a purcederii; totul Le este comun» – spune Eftimie Zigabenul, rezumandu-i pe Parinti (Comentariu la Evanghelia lui Ioan, cap. 17, cu privire la Ioan 16:13).
2. «Dar pe El nu-L auzim», spun autorii Catehismului. Sfantul Ignatie al Antiohiei L-a auzit insa: «Dragostea mea a fost rastignita si nu mai este in mine loc pentru materie, ci o apa vie care vorbeste in mine si care imi spune dinauntru: Vino la Tatal!» (Epistola catre Romani). Dar si Sfantul Grigorie Palama L-a auzit: «Acesta este Duhul, din belsug revarsat, Care rasuna din inaltul cerului cu atata putere incat poate fi auzit pretutindeni. El cheama lumea intreaga si pe toti care vin cu credinta ii acopera cu har. Navalnic El biruie toate. El trece peste zidurile celui rau si nimiceste cetatile si meterezele celui potrivnic. Ii coboara pe cei mandri si ii inalta pe cei smeriti cu inima. El aduna ceea ce era risipit, rupe legaturile pacatului, desface ceea ce I se impotriveste… Si chiar numele ce I s-a dat se dovedeste adevarat, caci prin acest ‚sunet’ ceresc Apostolii au devenit ‚Fiii Tunetului’» (Omilia la Cincizecime). Biserica Ortodoxa intreaga continua sa il auda: «Duhul Sfant este Lumina si Viata, Izvor viu si duhovnicesc. Duh al intelepciunii, Duh al intelegerii, Bun, Drept, Atotputernic, Curatitor de pacate; Dumnezeu si indumnezeitor, Foc care purcede din Foc, graitor, lucrator, impartitor de daruri. Prin El au fost incununati toti Proorocii lui Dumnezeu, Apostolii si Mucenicii. Minune straina auzului, straina vederii: foc ce se desparte si se imparte in chip de daruri!» (Laudele de la Utrenia Cincizecimii).
Fericiti cei care vor intelege miza vitala ce rezida in problema lui Filioque! Aici e toata deosebirea dintre o Treime filosofica si abstracta si Treimea obarsie a vietii traita de Parinti, care desparte aceste doua dogme. Dumnezeu ne-a descoperit de fapt foarte putine lucruri despre Sine insusi si numai ceea ce este de trebuinta mantuirii noastre. Astfel, El ne-a invatat Botezul in «numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh» si ne-a descoperit insusirile personale care il disting. Nu stim mai mult si – voind prea mult sa scrutam nepatrunsul, laudandu-ne ca suntem intelepti – vom ajunge nebuni (Romani 1:22). Biserica Ortodoxa se fereste sa considere complementara, acceptabila sau indiferenta o dogma necunoscuta, neatestata de Traditie si care aduce atingere, oricat de putin, credintei pe care o marturisim la Botez. «Cum am devenit Crestini? Prin credinta, poate spune fiecare. In ce fel ne mantuim? De buna seama, nascandu-ne din nou prin harul botezului. Egala este paguba fie ca moare cineva fara sa fie botezat, fie ca accepta ceva ce lipseste din Traditie… Amagit de probabilismele lor, sa tradez deci Traditia, care m-a condus la lumina si mi-a daruit cunoasterea lui Dumnezeu, prin care am fost aratat fiu al lui Dumnezeu eu, cel care ii eram candva dusman, din pricina pacatului?… Credinta si Botezul sunt doua conditii ale mantuirii si ele sunt nedespartit legate una de alta. Pe de-o parte, credinta se desavarseste prin Botez; iar, pe de alta parte, Botezul se intemeiaza pe credinta; amandoua sunt depline prin chemarea acelorasi nume. Pentru ca – asa cum credem in Tatal, si in Fiul si in Duhul Sfant – la fel ne si botezam in numele Tatalui, si al Fiului si al Sfantului Duh. Marturisirea precede credinta care duce la mantuire, iar Botezul ii urmeaza de aproape pecetluind incuviitarea noastra» (Sfantul Vasile, Despre Sfantul Duh, 10 si 12).
Trebuie sa alegem! Sau Persoanele dumnezeiesti sunt relatii in interiorul unei esente dumnezeiesti asupra careia speculam filosofic, sau Ele sunt ceea ce marturiseste slujba Bisericii Ortodoxe: «Parinte Atotputernic, Cuvinte si Duhule Sfinte, Fire unica in trei Ipostasuri, Fiinta si Dumnezeire mai presus de Dumnezeire, intru Tine am fost botezati si pe Tine Te binecuvantam in veci» (imn din cantarile praznicului Sfintelor Pasti).”
Urmarile teologice ale dogmei lui Filioque sunt insa cu mult mai multe decat cele numarate aici de talcuitorii Catehismului latinesc.[8] Ramane sa le vedem pe toate din insesi scrierile Parintilor pomeniti in paginile de mai sus: Sfantul Fotie al Constantinopolei, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Grigorie al Nyssei, Sfantul Ioan Damaschinul. Pe langa acestea, vom adauga si cuvantul unui teolog Latin intors la Ortodoxie, parintele Vladimir Guette, si un rezumat al disputei pe marginea lui Filioque de la sinodul Ferrara-Florenta, pentru mai buna intelegere a istoriei acestei erezii ce tulbura Biserica de mai bine de o mie de ani.
Iar inainte de a incepe citirea cuvintelor sfintitilor purtatori de Dumnezeu sa zicem si noi odata cu apostolul, care ne binecuvanteaza:
„Dumnezeul nadejdii sa va umple de toata bucuria si pacea intru a crede, pentru a prisosi nadejdea voastra intru puterea Duhului Sfant” (Romani 15:13).
[1] „Anatemele acestor doua «concilii» pseudo-unioniste, sau mai curand «talharesti», n-au fost ridicate niciodata de papalitate. Cea din 18 mai 1274 proclama: «Condamnam si respingem pe cei ce cuteaza a nega ca Duhul Sfant purcede vesnic de la Tatal si de la Fiul»; cea din 4 februarie 1442, in bula de unire cu coptii, condamna si declara straini de Biserica pe cei ce refuza sa spuna ca Duhul Sfant purcede vesnic si fara de inceput din Tatal si din Fiul.” (n. aut.)
[2] „Ampaciuitor”, din elina. (n. m.)
[3] Scrisoare catre fratele sau Grigorie, despre deosebirea dintre fiinta si ipostas (n. aut.)
[4] Enciclica Sfantului Marcu al Efesului publicata in „Patrologia Orientalis”, tom 17, Paris. 1923, p.313, (n. aut.)
[5] Thoma d’Aquino, Summa theologiae, I a, q, 29, a 4; q.30, a.l si 2; q.40. (n. aut.)
[6] in zadar, deci, Conciliul de la Lyon se refera la „gandirea adevarata si neschimbata a Parintilor si invatatorilor ortodocsi greci si latini” pentru a afirma ca Duhul Sfant „purcede vesnic din Tatal si din Fiul nu ca din doua principii, ci ca dintr-un singur principiu” (sesiunea a 2-a, 18 mai 1274). (n. aut.)
[7] Ce inseamna „scopul trimiterii Duhului Sfant in intreaga actiune liturgica este punerea in comuniune cu Cristos pentru a alcatui Trupul lui”? (§ 1108). (n. aut.)
[8] Ca sa nu mai vorbim de urmarile ecleziologice si de politica a Bisericii Latine, intre care cea mai insemnata este aceea a asa-zisului „primat papal”. Iata de pilda ce scriu autorii in talcuirea Catehismului latinesc:
„Un autor ortodox contemporan a detectat legatura care exista intre filosofia religioasa pe care o implica doctrina filioquista si teoria papalitatii asa cum o prezinta Catehismul: «Dumnezeul acestei ‚teologii’ este o esenta abstracta care nu se comunica oamenilor prin energiile Sale, este un Dumnezeu filosofic, imaginar, caruia nu i te poti ruga, cu care nu te poti uni. Intr-o asemenea conceptie, omul nu se poate uni in mod real cu Dumnezeu si Duhul Sfant nu comunica oamenilor puterea indumnezeitoare fara de care mantuirea noastra e cu neputinta. Aceasta este ratiunea care i-a impins pe Latini sa inventeze intermediarii creati intre Dumnezeu si oameni: papa de la Roma, ‚vicarul’ (vicarius) lui Dumnezeu pe pamant constituie un exemplu in acest sens.» Iisus Hristos neinstituind un vicar sau un loctiitor pe pamant, pentru simplul motiv ca El a ramas pe pamant prezent in Sfantul Sau Trup care este Biserica, cum au reusit istoricii papei sa gaseasca marturii in favoarea sistemului lor in antichitatea crestina?” (Parintele Patric Ranson, Conference sur le Filioque, „La Lumiere du Thabor” nr. 24, Paris, 1989, p.46). (n. aut.)
Dogmatica, Sfantul Ioan Damaschin
