Pr. prof. Theodoros Zisis: Despre episcopul Artemie și despre horepiscopii pe care i-a hirotonit

1. Acte anticanonice ale episcopului Artemie

După pseudosinodul din Creta un număr redus de clerici, monahi și laici, am trecut la îngrădirea prevăzută de sfintele canoane, adică la întreruperea comuniunii cu toți episcopii care au semnat actele „sinodului” sau care susțin deciziile acestuia. Din punct de vedere liturgic am manifestat întreruperea comuniunii cu episcopii locului prin întreruperea pomenirii numelui ierarhilor la sfintele slujbe.

Aproape toți cei care am trecut la îngrădire, printre care și părinți aghioriți, am declarat dintru început că nu vom provoca schismă trecând la grupări schismatice stiliste sau pomenind numele unui alt episcop, ci vom aștepta rezolvarea problemei pe cale sinodală, prin condamnarea ecumenismului și a pseudosinodului din Creta.

Din păcate există o deviere de la această linie fiindcă am fost informați că unii părinți din Sfântul Munte – din fericire foarte puțin la număr, care nu mai exprimă și nici nu reprezintă majoritatea părinților aghioriți care au trecut la îngrădire, se află în comuniune cu episcopul Artemie, care a fost persecutat și caterisit în mod nedrept și anticanonic de către Biserica Ortodoxă a Serbiei. Nu este prima dată în istoria Bisericii când mărturisitori și luptători pentru Ortodoxie sunt prigoniți pe nedrept și anticanonic. Mulți dintre sfinți au suportat persecutări, pe care însă le-au îndurat fără să provoace schisme și dezbinări, așteptând restabilirea lor în timp, care de multe ori, spre sporirea sfințeniei lor, nu s-a făcut pe pământ, ci în ceruri. Încredințarea că nu va provoca schismă a fost dată și de episcopul Artemie anterior caterisirii sale, spunând textual următoarele: „Prigonitorii mei pot să mă lipsească de scaunul episcopal, până și de treapta episcopală… pot să facă și multe alte ilegalități, pe care nici nu mi le pot imagina. le voi suporta toate cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu pot să mă silească însă să fac schismă și să sfâșii cămașa Bisericii Ortodoxe a Serbiei, pe care ne-a lăsat-o Sfântul Sava”¹.

Mulți am fost cei care am condamnat persecutarea nedreaptă și anticanonică aepiscopului Artemie, chiar și episcopi ai Bisericii Greciei. Am continuat să-l considerăm episcop canonic de Raşca şi Prizren și am avut de multe ori întâlniri cu el la sediul „Sinaxei clericilor și monahilor”, discutând împreună despre situația actuală din Biserică. L-am chemat chiar și ne-a vorbit în plenul sinaxei și a binecuvântat ca episcop masa mănăstirească oferită. Niciodată nu ne-a descoperit și nici nu n-a cerut vreodată părerea în privința actului schismatic pe care se pare că avea de gând să îl facă, de a hirotoni singur episcopi fără acoperire sinodală, astfel încât să-și alcătuiască propriul sinod, care este, în mod evident, unul schismatic. Am fost la aceste întâlniri trei profesori universitari, părintele Gheorghios Metallinos, domnul Dimitrios Tselenghidis și cel ce semnează aceste rânduri, pronunțându-ne asupra unei mulțimi de subiecte teologice și canonice, despre care ni se cerea părerea. În mod evident a înțeles din aceste discuții că poziția noastră era una negativă și a trecut la actul deplin anticanonic și schismatic de a hirotoni singur episcopi, pe care în mod amăgitor i-a numit „horepiscopi”, pentru a nu fi nevoie, pasămite, să se ceară pentru aceștia acoperire sinodală sau hirotonirea de către doi sau trei episcopi, așa cum stabilești Tradiția canonică a Bisericii.

După acest act anticanonic am întrerupt orice comuniune cu el și la începutul anului 2015 „Sinaxa clericilor și monahilor ortodocși” a întocmit și a publicat textul cu titlul Actul de separare al episcopului Artemiedin Biserica Ortodoxă a Serbiei², în care explicăm părerea noastră de rău pentru acest act, îl rugăm pe episcopul Artemie să nu treacă la alte acte anticanonice, iar către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Serbiei și către arhiereii Sinodului Serbiei facem apelul de a cerceta în mod canonic subiectul episcopului Artemie, pentru a nu se sfâșia și mai mult cămașa Sfântului Sava a Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Acest text a fost semnat de membrii comitetului de conducere al „Sinaxei Clericilor și Monahilor Ortodocși”, și anume de părinții arhimandriți Arhim. Athanasios Anastasiou, SarandisSarandos și Grigorios Hatzinikolaou, de părintele ieromonah Evstratios Lavriotul, de protopresviterii profesori Gheorghios Metallinos și Theodoros Zisis și de către dl. profesor Dimitrios Tselenghidis. Demn de observat este faptul că textul este semnat și de părintele ieromonah Evstratios Lavriotul, care exprimă și acordul părinților aghioriți care acum au comuniune cu episcopul Artemie, comuniune ce acum înseamnă că aprobă evoluția schismatică a episcopul Artemie.

Hirotonirea numiților „horepiscopi” s-a făcut fără acoperire sinodală din partea Bisericii Autocefale a Serbiei, care, în pofida erorilor unor ierarhi ai săi, continuă să fie în legătură canonică cu celelalte Biserici Ortodoxe care alcătuiesc laolaltă Biserica cea una, sfântă, sobornicească și apostolică. Și chiar majoritatea episcopilor delegației Bisericii Serbiei la Kolymbari, adică șaptesprezece (17) din cei douăzeci și cinci (25) nu au semnat textul controversat al „sinodului” care recunoaște ereziile drept biserici. Activitatea episcopală a episcopului Artemie dincolo de granițele jurisdicției sale nu are suport canonic. Putea să rămână, caterisit pe nedrept și anticanonic, în cadrul granițelor eparhiei sale, în legătură duhovnicească cu turma sa și să aștepte anularea deciziei date în defavoarea sa și nu să creeze turmă și să construiască biserici și „catacombe” în eparhii străine. Nu l-a alungat și nu l-a exilat nimeni cu forța din eparhia sa, chiar dacă în mod necanonic a fost așezat în locul său altepiscop. Dacă nu ar fi trecut și el la o acțiune anticanonică de depășire a limitelor jurisdicției sale, ar fi rămas ca episcop canonic și păstor al eparhiei Raşca şi Prizren și în conștiința turmei sale, dar și în conștiința tuturor ortodocșilor care cunoșteau prigonirea sa nedreaptă. Chiar dacă l-ar fi alungat cu forța și l-ar fi exilat, așa cum s-a întâmplat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, s-ar fi găsit un episcop să îl găzduiască, așa cum a făcut episcopul de Cucuzis pentru Sfântul exilat, care în niciun caz nu a trecut la hirotoniri de episcopi sau de horepiscopi și nici nu și-a format propriul său sinod³, iar restabilirea sa triumfală a avut loc după moartea sa. De altfel, cum ar fi putut să treacă la schismă marele părinte cel cu cuvântul de aur devreme ce de multe ori învățase că „a dezbina Biserica este mai rău decât a cădea în erezie”?

2. Horepiscopii nu fac excepție de la principiul canonic care cere să fie hirotoniți de trei episcopi

În ceea ce privește „horepiscopii” pe care Artemie i-a hirotonit în mod anticanonic, cercetările teologice au ajuns la concluzia că horepiscopatul a fost o instituție temporară, care a fost valabilă de la jumătatea secolului al II-lea până la sfârșitul secolului al patrulea, fiind creat pentru a întâmpina o problemă a timpului, care astăzi nu există. Și această nevoie provenea din răspândirea creștinismului din orașe, unde a fost limitat inițial, în afara orașelor, „în sate și la țară”. Termenul „horepiscop” înseamnă episcop de țară, de sat, al satelor. Așadar, fiindcă din cauza dificultăților ce țineau de deplasare, era dificil pentru episcopul din orașul zonei respective să supravegheze și să păstorească turma credincioșilor și din oraș și din sate, se hirotoneau „horepiscopi”, care aveau arhierie deplină, erau adică episcopi canonici, cu o anumită jurisdicție locală, depinzând însă în mod direct de episcopul orașului, care avea responsabilitatea pastorală asupra întregii eparhii și trebuia să își exercită îndatoririle arhierești în acord cu acesta. Încet-încet însă, printr-o mulțime de hotărâri sinodale care limitau sau fixau drepturile horepiscopilor, instituția a intrat treptat în declin, fiind scoasă din uz și și dispărând în cele din urmă, spre sfârșitul secolului al IV-lea. Canoane din secolul al IV-lea care se referă la horepiscopi sunt în ordinea cronologică a Sinoadelor, următoarele: canonul 13 al Sinodului din Ancira (314), canonul 14 al Sinodului din Neocezareea (314-319), canonul 8 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), canonul 8 și 10 ale Sinodului din Antiohia (341), canonul 6 al Sinodului din Sardica (343), canonul 57 al Sinodului din Laodiceea (cca 360) și Epistola canonică a Sfântului Vasile cel Mare către horepiscopi (370-378), care a fost recunoscută în mod oficial de către Sinodul Ecumenic Quinisext drept canon al Bisericii (canonul 89 al Sfântului Vasile cel Mare). Primul canon în ordine cronologică al Sinodului de la Ancira recunoaște în mod clar că horepiscopii aparțin treptei episcopale: „de ar fi şi luat hirotonie de episcop”. Ultimele două sinoade arată că a început decăderea instituției horepiscopatului, care a dus în cele din urmă la totala sa ieșire din uz. Canonul 6 al Sinodului din Sardica afirmă printre altele: „Dar în general să nu fie iertat a pune episcop într-un sat sau într-o cetate mică, pentru care ajunge şi un singur presbiter; căci nu este nevoie să se aşeze episcopi acolo, ca să nu micșoreze numele şi autoritatea episcopului”. Și ultimul sinod în ordine cronologică, cel de la Laodiceea (381) trece la interzicerea și desfiinţarea totală a instituției: „Nu se cuvine a aşeza episcopi în sate si la ţară” (can. 57).

Desigur, pe parcursul secolelor următoare au rămas foarte puține rămășițe ale acestei instituții, în orice caz în secolul al XII-lea instituția a fost dată uitării, fiindcă anterior dispăruse complet, așa cum suntem informați de către marele canonist Teodor Valsamon, care, interpretând canonul 13 al sinodului din Ancira(314), care se referă la horepiscopi, spune că reprezintă un efortzadarnic să se preocupa cineva de aceștia, fiindcă instituția horepiscopatului lipsea cu desăvârșire: „deoarece treapta horepiscopilor a dispărut cu totul, nici noi nu ne-am dorit să facem o osteneală zadarnică”⁴. Folosirea termenului horepiscop în foarte puține cazuri în timpul stăpânirii turcești și de către Biserica Ciprului, cu referire la episcopi titulari sau vicari, este nefericită, fiindcă episcopii în cauză nu au legătură cu instituția sinodală veche a episcopatului⁵.

Pentru aceasta este demn de mirare faptul că episcopul Artemie a readus la viață o instituție care a dispărut de 1600 de ani. Probabil a interpretat în mod eronat canonul 10 al Sinodului din Antiohia, care spune: „Şi horepiscopul să se facă de către episcopul cetăţii, căreia este pus”. Cu siguranță a considerat că verbul “a se face” (γίνεσθαι) înseamnă și „a se hirotoni” (χειροτονεῖσθα), așadar, potrivit interpretării sale, și un episcop poate hirotoni horepiscop. După interpretarea unanimă a Sfintelor Canoane, este interzisă însă hirotonirea de către un singur episcop; aceasta trebuie să se facă de cel puțin doi sau trei episcopi canonici, așa cum stabilește Canonul I apostolic: „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi”. Până și alegerea episcopului trebuie să se facă de către toți episcopii Bisericii locale, potrivit canonului 4 al Sinodului I Ecumenic, iar dacă acest lucru este anevoios sau imposibil de făcut din anumite motive, cei absenți trebuie să fie împreună alegători prin epistole, să fie de acord, astfel încât în continuare să se facă hirotonia. Interpretarea Sfântului Nicodim Aghioritul la canonul 4 al Sinodului I Ecumenic se referă la cuvântul καθίστασθαι (a se așeza) prezent în textul canonului: „Episcopul se cuvine mai ales a se așeza hirotonisi de toți episcopii eparhiei”. Se referă la interpretarea diferită a unor canoniști, dintre care unii dau verbului καθίστασθαι sensul lui ψηφίζεσθαι, adică a se alege, iar alții îi dau sensul lui χειροτονεῖσθαι, a se hirotoni. Sfântul Nicodim în „Pidalion” formulează concluzia că acest verb are ambele sensuri: de a fi ales de către toți și de a fi hirotonit de trei [episcopi], „astfel încât verbul a se așezaare ambele sensuri, precum și a se face,întrucât înseamnă și a se alege, înseamnă și a se hirotoni, cel dintâi de către toți,iar cel de-al doilea de către trei și potrivit acestui canonși potrivit canonului 1 apostolic. Aceasta este aproximativ și tălmăcireaSinoduluial VII-lea ecumenic la al treilea canon al său.Căci și când trei singuri hirotonesc, mai întâi se alege de către toți, cei absenți făcându-se împreună alegători prin scrisori”.

Epilog

Hirotonirea episcopului – episcop este și horepiscopul – de către un singur episcop și fără părerea și acordul altor episcopi ai eparhiei nu poate fi susținută de niciun canon. Din păcate episcopul Artemie nu a respectat nimic din toate acestea. A readus la viață o instituție care a fost desfiinţată acum 1600 de ani, fără să existe motiv, devreme ce în orașe și în sate sunt așezați preoți, pentru a nu exista doi episcopi în același loc. Episcopul Artemie nu mai este episcopul unui oraș, ca să fie nevoie să așeze horepiscopi la țară, în satele de lângă orașul respectiv. Acțiunea sa în afara limitelor propriei jurisdicții presupune că Biserica Ortodoxă a Serbiei nu mai există, și odată cu aceasta nici Biserica Ortodoxă Sobornicească, al cărei membru este Biserica Serbiei și că singurii ortodocși care au mai rămas sunt acesta și cei ce îl urmează, iar acum și puținii părinți aghioriți care au comuniune cu el. Sperăm și ne dorim să revină la atitudinea ortodoxă pe care a afirmat-o anterior, aceea că oricâte prigoniri și necazuri ar suporta, nu îl vor sili să treacă la schismă „și să sfâșie cămașa Sfântului Sava a Bisericii Ortodoxe a Serbiei”. Acum trece și la acțiuni în afara țării, la extinderea schismei în Bisericile Greciei și României, așa cum suntem informați. Măcar să fim dezmințiți.

Protopresbiter Theodoros Zisis,
Profesor emerit al Facultății de Teologie
a Universității Aristoteliene din Tesalonic

1^V. Theodromia 12 (2010) 55.
2^V. Theodromia 12 (2015) 51-53.
3^Așa-numiții episcopi ioaniți nu au fost hirotoniți de Sfântul Ioan după caterisirea sa, ci hirotoniți fiind anterior, nu au acceptat caterisirea sa și l-au urmat.
4^ V. G. Rallis-Potlis, Σύνταγμα τῶν Θείων καί Ἱερῶν Κανόνων,Atena 1853, vol. III, pag. 47.
5^ V. Pavlos Menevisoglou, Mitr. Suediei și al întregii Scandinavii, „Οἱ ἐπισκοπικοί τίτλοιἐντῇὈρθοδόξῳἘκκλησίᾳ”, în Ξενία Ἰακώβῳ Ἁρχιεπισκόπῳ Βορείου καί ΝοτίουἈμερικῆς· ἐπί τῇ 25ετηρίδι τῆς ἀρχιεπισκοπείας αὐτοῦ, Tesalonic 1985, pag. 182 ș.u. Prezentarea istorică și canonică a acestui studiu al Mitropolitului Pavel este cea mai cuprinzătoare și cea mai bună. Folositoare sunt și următoarele studii: Mitr. Maxim de Sardes, Τό Οἰκουμενικόν Πατριαρχεῖον ἐντῇ Ὀρθοδόξῳ Ἐκκλησίᾳ, Πατριαρχικόν Ἵδρυμα Πατερικῶν Μελετῶν, Tesalonic 1989, ed. a II-a, pag. 38-40. Mitr. Ioannis Zizioulas de Pergam, Ἡ ἑνότης τῆς Ἐκκλησίας ἐν τῇ Θείᾳ Εὐχαριστίᾳ καί τῷ Ἐπισκόπῳ κατάτούς τρεῖς πρώτους αἰῶνας, ed. Grigori, Atena 1990, ed. a II-a, pag. 73-76. Nikolaos Tomadakis, Ἐκ τῆς Ἐκκλησιαστικῆς Ὁρολογίας
(epub.lib.uoa.gr/index.php/epetirisphil/article/download/1072/1238), pag. 324-327. Erik Sergiou, Ὀργανωτικά Ζητήματα στήν Ἐκκλησία τῆς Κύπρου ἐπί Ἀρχιεπισκόπου Κυρίλλου Γ΄(1916-1933), Lucrare de doctorat, Nicosia 2013, pagina 93-12. Foarte cuprinzătoare, ca și toate studiile sale de altfel, este și studiu special al Arhiepiscopului Hrisostomos Papadopoulos, „Περί Χωρεπισκόπων καί Τιτουλαρίων Ἀρχιερέωνεἰς τήν Ὀρθόδοξον Ἐκκλησίαν”, în Ἐκκλησία 13 (1935) 57-60, 65-66, 73-75.

Varianta în greacă (Πρωτοπρεσβύτερος Θεόδωρος Ζήσης – ΠΕΡΙ ΤΟΥ ΕΠΙΣΚΟΠΟΥ ΑΡΤΕΜΙΟΥ ΚΑΙ ΤΩΝ ΧΩΡΕΠΙΣΚΟΠΩΝ ΠΟΥ ΧΕΙΡΟΤΟΝΗΣΕ)