Interviu cu Părintele mărturisitor Roman Braga despre adevărata rugăciune, care nu trebuie să se sfârșească niciodată

Părintele Arhimandrit Roman Braga, unul din cei mai mari duhovnici români, a murit în dimineaţa zilei de 29 aprilie 2015, la vârsta de 93 de ani.

Părintele Arhimandrit Roman Braga a fost un călugăr ortodox român, deosebit de oricare alt monah, pentru simplul fapt că n-a trăit viaţa călugărească într-un schit sau mănăstire şi nici nu a cunoscut altă chilie decât celula închisorilor comuniste dar mai ales „cămara cea de sus a inimii”!…

Iar dacă monahismul înseamnă trăirea în Iisus Hristos, Părintele Arhimandrit Roman Braga a trăit-o din plin pe parcursul întregii sale vieţi, datorită smereniei, evlaviei şi iubirii de Dumnezeu care l-a stăpânit întotdeauna, calităţi şi virtuţi pe care le-a dobândit atât din familie cât mai ales de la călugării din Mănăstirea Condriţa, din nordul Basarabiei, în vecinătatea căreia s-a născut la 2 aprilie anul 1922 şi a crescut. Ulterior a fost vieţuitor al Mănăstirii Căldăruşani iar apoi elev seminarist la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti, unde a fost, permanent, aproape de Sfântul Ierarh Calinic – Ocrotitorul spiritual al mănăstirii – care-i adăposteşte sfintele sale moaşte!…

După desfiinţarea acestei şcoli este transferat la Seminarul Central din Bucureşti iar ultimul an îl va urma la Seminarul Teologic din Chişinău. Întorcându-se în Bucureşti, între anii 1943 – 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie cât şi cele ale Institutului Teologic.

În anul 1948 este arestat pe motivul că ar fi ajutat un legionar. Trimis la Piteşti trece prin toată teroarea „reeducării” dar în întunericul celulei află lumina vorbirii şi împăcării cu Dumnezeu.

De la Piteşti este trimis în lagărele de la „Canal”. Acolo îl întâlneşte pe călugărul Evghenie Hulea – o figură de pateric, conform mărturiei Părintelui Roman Braga, care l-a determinat spre a intra, definitiv, în monahism.

Este eliberat în anul 1954 dar i s-a impus domiciliu forţat în Bucureşti şi, totuşi, în aceste condiţii, merge pe ascuns la Iaşi unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei îl călugăreşte şi îl hirotoneşte diacon, aici – la Catedrala Mitropolitană – făcând bună misiune, mai ales cu tinerii.

În anul 1959 este arestat din nou, anchetat timp de un an de zile, căutându-i-se învinuiri închipuite, pentru ca până la urmă să fie încadrat în lotul grupului „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim – unde a fost coleg, în anii studenţiei, cu Părinţii Sofian Boghiu, Petroniu Tănase, Nicolae Bordoșiu şi cu Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului.

Au urmat închisoarea Jilava, colonia de muncă Balta Brăilei, lagărele din Delta Dunării, cu suferinţe grele, dar în acelaşi timp cu o companie de elită: Părinţii Benedict Ghiuş, Grigorie Băbuş, Sofian Boghiu, Dosoftei Moraru, Tit Moldovan, Felix Dubneac, vestitul profesor Tudor Popescu, omul de cultură Petre Pandrea şi alţii. Condamnat la 18 ani temniţă grea, lucrează până în anul 1964, când la 31 iulie este eliberat cu prilejul graţierii generale a deţinuţilor politici.

De acum înainte începe lungul pelerinaj al ierodiaconului Roman Braga prin toată ţara, cunoscut fiind de toţi dar şi izgonit fiind de către toţi din cauza faptului că „avea tinicheaua de coadă!”…

De aici nu urmează, totuşi, faptul că toţi „inspectorii” de la Culte erau călăi. Aşa se face că tot în anul 1964, Dumnezeu îl scoate în cale pe unul din cei „buni” care-i dă Episcopului Oradiei – Valerian Zaharia – aprobarea pentru a-l hirotoni în treapta de preot, eveniment ce are loc cu binecuvântarea lui Dumnezeu în anul 1965!…

La 1 Ianuarie anul 1985 este instalat ca preot la Negreşti – Oaş, unde a început o intensă activitate pastoral-misionară şi catehetică, duminica la vecernie – cu copiii şi tineretul aşa încât oşenii îl înconjurau cu dragoste, ba chiar şi securiştii nu îndrăzneau să intervină pe faţă, de teama credincioşilor.

Apoi l-au mutat silit, într-o noapte, în localitatea Sârbi – Bihor, iar ulterior, adică în anul 1968 a fost chemat la Patriarhie şi trimis ca misionar în Brazilia.

În anul 1972 episcopul românilor din S.U.A. – Valerian Trifa – îl cheamă la Vatra – unde îşi desfăşoară activitatea ca stareţ şi duhovnic al Mănăstirii „Înălţarea Domnului”, iar din anul 1988 se va retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA.

Cu toate acestea nu a fost scos în evidenţă decât primul strat al vieţii Părintelui Roman Braga. Miezul (ei) duhovnicesc trebuie căutat în anii formării sale spirituale la mănăstirea copilăriei sale din Condriţa Basarabiei apoi în anii formării sale intelectuale la seminariile şi la cele două prestigioase şcoli superioare bucureştene, în anii studenţiei sale petrecuţi, alături de elita intelectualităţii creştine româneşti care făcea parte din gruparea „Rugului Aprins” dar, mai cu seamă, în perioada modelării şi desăvârşirii sale duhovniceşti de către mentorul său spiritual – călugărul Evghenie de la „Canal”!…

Orice cinste omenească i s-ar acorda părintelui pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat deoarece viaţa sa jertfită, în întregime, lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit!…

Este vrednică de laudă această viaţă şi activitate!…

Datorită acestor oameni minunaţi, spiritualitatea creştină a rezistat. Noi cei de astăzi, luaţi cu problemele şi greutăţile cu care ne confruntăm, nu realizăm suficient şi bine cât de importantă a fost mărturisirea ce au făcut-o ei pentru Iisus Hristos!…

Mi se pare că pentru generaţiile tinere, care nu au trăit ororile comunismului, aceste mărturii nu spun mare lucru.

Noi suntem convinşi că dacă mai avem astăzi o spiritualitate serioasă, o avem datorită acestor bătrâni cuminţi şi minunaţi, din care categorie face parte şi Părintele Arhimandrit Roman Braga!…

Şi pentru a ne folosi, din punct de vedere duhovnicesc, de învăţătura Părintelui Roman Braga, am purces, cu a sa învoială, dragoste şi binecuvântare la realizarea unui interviu de suflet, pentru care îi mulţumesc în mod deosebit.

Aşadar, parcurgând viaţa, opera, activitatea şi biografia acestui părinte îmbunătăţit, acum, cu prilejul naşterii Sfinţiei Sale în adevărata viaţa – cea cerească şi veşnică, constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lor de caracter şi verticalitatea cu care au fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!…

Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!…

– Preacuvioase Părinte Arhimandrit Roman Braga, astăzi propaganda în favoarea normalizării anumitor păcate şi patimi are consecinţe şi efecte profund negative asupra vieţii sufleteşti şi spirituale a tinerilor, mai mult chiar decât propaganda ateismului din timpul regimului comunist. Ce măsuri şi soluţii credeţi că ar trebui luate şi adoptate pentru ca numărul victimelor aşa numitei democraţii să fie cât mai mic, cât mai scăzut?

– Întrebarea este interesantă şi mi-a mai fost pusă şi cu alte ocazii, şi ca şi atunci vă răspund şi dumneavoastră acum, că ar trebui să întrebaţi guvernul statului (în cadrul căruia lucraţi şi dumneavoastră) de lucrul acesta. Să ştiţi că tinerii nu sunt vinovaţi cu nimic că trăiesc în această civilizaţie şi cultură decadentă.

Să nu credeţi cumva că epoca pe care o trăim noi acum este foarte diferită faţă de alte timpuri din istoria creştinismului şi că ceilalţi au fost privilegiaţi, bucuroşi şi norocoşi că au trăit în altă epocă, iar noi suntem foarte nenorociţi că trăim acum, în aceste vremuri.

Ce pot spune eu, este să nu aşteptaţi nimic concret de la şcoli. Eu trăiesc, după cum bine ştiţi, într-o ţară în care oamenii îşi educă copiii acasă, până la intrarea în facultate. Bineînţeles că regimul permite să se dea numai examenele, fără ca profesorul să-l vadă pe copil la cursuri în timpul anului şcolar.

În America foarte mulţi se feresc de şcolile publice. În statul Michigan, unde locuiesc eu, un sfert din copii nu se duc la şcoală, până la studiile superioare, universitare. Cine îi poate învăţa mai mult şi mai bine pe copii şi cine este mai mult interesat de morala lor decât părinţii, bineînţeles, dacă ei sunt nişte oameni responsabili. Nu ştiu, nu am auzit ca în România să fie oficializat acest sistem de homeschooling adică şcolarizare la domiciliu, acasă.

Ştiaţi că în Statele Unite ale Americii există o asociaţie de tineri care s-au jurat să fie virgini până la căsătoria lor? Ei poartă o insignă pe care scrie: only my wife sau only my husband (adică numai soţia mea sau numai soţul meu). Sunt bine organizaţi, organizează conferinţe şi dansuri ori diferite spectacole şi acţiuni dar sunt oameni care vor să arate şi să demonstreze că omul nu este un animal şi că se poate trăi în abstinenţă şi înfrânare.

În altă ordine de idei, dacă un copil este crescut şi educat să spună nu răului, va reuşi să depăşească ostacolele spirituale şi ispitele de acum.

Desigur că tensiunea şi presiunea este mare, însă constrângerea diavolului a fost mare întotdeauna. Tânărul trebuie învăţat să nu dorească ce are celălalt, adică să nu râvnească la bunurile aproapelui său.

Colegul şi-a luat maşină, vreau şi eu una, cel puţin la fel, celălalt are un anumit computer, vreau şi eu unul, cel puţin ca acela. Ei, felu acesta de gândire să ştiţi că îl distruge pe om, cultivându-i invidia şi egoismul. Trebuie ca tânărul să aibe puterea sufketească şi tăria de character să spună nu. Cui? Nu păcatului care-l vede pe stradă, ci să spună nu chiar lui însuşi.

Căci este mult mai greu să-ţi spui nu ţie însuţi, păcatelor tale, patimilor tale, dorinţelor tale egoiste şi posesive. Aceasta este educaţia care trebuie făcută. Ea nu s-a făcut niciodată în şcoală. Pe asta o fac părinţii acasă. Nu-i impui şi nu-i torni pe gât predici, fiindcă toţi s-au săturat de predici, discursuri şi toate de felul acesta. Ci îl iei de mână şi îl duci la biserică, tu săruţi icoana, o sărută şi el, îl duci la spovedanie şi împărtăşanie, te spovedeşti şi împărtăşeşti tu şi atunci va face şi el la fel.

Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune. Atunci omul devine rugăciune

– Preacuvioase Părinte Arhimandrit, ce să face ca să-L iubim pe Dumnezeu mai mult, ca să-L simţim mai aproape de noi?

– Trebuie să vorbim permanent cu El. Trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în tine, nu în afara ta, în exterior, ci în interior, în inima ta, căci inima noastră este nelimitată, infinită deoarece în ea se sălăşluieşte Iisus Hristos începând de la botez. O persoană are nişte dimensiuni infinite ale personalităţii lui; în adânc, în profunzime, fără limită, cu alte cuvinte persoana umană este veşnică. În adâncul acesta din noi există Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel de multe ori că „voi sunteţi biserica Dumnezeului Celui Viu”.

Deci să nu deturnăm ori direcţionăm rugăciunea noastră către un colţ ori într-un colţ, fiindcă Dumnezeu nu este material ori spaţial ca să-L pui într-un colţ şi să spui: acolo este Dumnezeu! Coboară-te în tine şi adresează rugăciunea în inima ta lui Dumnezeu şi vei simţi prezenţa Lui!

Să ştiţi că dialogul, convorbirea cu Dumnezeu îţi produce şi aduce sentimentul şi simţirea aceasta, a prezenţei lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui că te duci la Bucureşti ori la Oradea, unde ai treabă, spune-i Lui ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumos este peisajul, ce frumoase sunt florile sau natura.

Vorbeşte cu Dumnezeu de toate şi despre toate. Doamne, ce să fac, cum să fac? Uite, trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine ori să beau un pahar cu apă… Tot ai în minte lucrurile astea, el par la prima vedere copilăreşti, puerile, însă conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface, se transformă în rugăciune. Pentru că ce este rugăciunea? Este o permanentă şi continuă comunicare a omului cu Dumnezeu, într-un mod cât se poate de natural.

Gândiţi-vă ce spunea (tot) Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”. Cum putea el să se roage neîncetat, neîntrerupt, când era o persoană foarte activă?

A făcut atâtea biserici, a scris atâtea epistole, a propovăduit „cu timp şi fără timp”, a făcut şi avea de făcut permanent, atâtea lucruri. Nu putea, nu avea cum să stea tot timpul în genunchi. Drept urmare, la asta s-a gândit el: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.

De fapt, Sfinţii Părinţi în acest fel definesc rugăciunea: ca fiind sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte. Trebuie spus tinerilor acest lucru. Nu este doar atunci când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am terminat rugăciunea”. Păi, rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată.

Nu-i nimic, vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, căci noi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească cu Dumnezeu îţi aduce sentimentul prezenţei familiare, intime a lui Dumnezeu în inima ta. Dumneavoastră ştiţi proverbul călugăresc, invocat deseori şi de către Părintele Arhimandrit Teofil Părăian că „dacă te rogi numai când te rogi, de fapt nu te rogi deloc”.

Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti, te afli, într-o stare de rugăciune. Omul devine o rugăciune. Omul are o stare de rugăciune, nu clipe de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă. Ar fi cumplit şi groaznic.

În concluzie, trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu. Atunci când spui „Doamne!”, să fii convins şi sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva. Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci. Când ai conversaţii, gândeşte-te la ce zici. Însă, dacă ai puţin timp, acolo, câteva minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; „Doamne Iisuse Hristoase, uită-te la noi, ajută-ne!” sau „Binecuvintează-i Doamne, pe oamenii aceştia!”.

Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră, El are nevoie de dragostea noastră

– Preacuvioase Părinte Roman, unii ortodocşi merg (şi) la catolici ori la protestanţi, ba chiar la diferite ramuri monofizite şi se roagă împreună cu aceştia. Sfinţia voastră ce spuneţi, este corect şi bine că se procedează astfel?

– Eu personal nu-i împărtăşesc pe cei care duc şi se cuminecă la catolici ori pe cei care, în loc să vină la biserica lor, se duc la protestanţi, la monofiziţi ori în alte locuri. Sfinţii Părinţi ne opresc şi ne interzic să ne rugăm împreună cu ereticii sau schismaticii, dar suntem obligaţi să ne rugăm pentru aceşti. Să facem rugăciuni şi pentru încreştinarea musulmanilor ori a evreilor.

Chiar este necesară o educaţie făcută copiilor şi tinerilor, ca să se roage spre a veni la dreapta credinţă, cea în Sfânta Treime, pentru a crede în Domnul Iisus Hristos Mântuitorul – ca Dumnezeu şi Om, toţi cei rătăciţi de la adevărata credinţă.

Noi nu trebuie să-i urâm pe cei de altă credinţă, nu trebuie să ne ducem pe stradă şi să ne certăm cu careva dintre ei: că la voi este aşa, că la noi este aşa şi pe dincolo. Un gest ori un fapt ca acesta nu are nici un efect, nici un rezultat bun. Ci, roagă-te pentru ei. De fapt, noi nu convingem şi nici nu constrângem pe nimeni să fie creştin. Vedeţi, aici suntem în America şi îi botezăm pe mulţi.

În America este un curent al evangheliştilor care se botează mereu, iar ortodoxia creşte aici foarte mult. Baptiştii au universităţi, metodiştii au universităţi, colegii, licee, sunt oameni pregătiţi, instruiţi, deştepţi. Ei citesc mult, îi respectă şi îi cinstesc pe Sfinţii Părinţi. Îmi spunea unul care este ortodox convertit acum că „am văzut Sfânta Liturghie descrisă în a doua „Apologie” a Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, şi am văzut în „Constituţiile Apostolice” vorbindu-se despre Sfintele Taine, despre modul în care se face botezul, nunta, cununia, maslul.

Atunci mi-am pus întrebarea: când anume au dispărut toate acestea de la noi? Noi nu le avem. Suntem noi în Biserică în felul acesta, sau nu suntem?”. Este interesant că acest om, şi ca el foarte mulţi alţii, nu s-a oprit nici la catolici, nici în altă parte, ci au venit la noi, pentru că au găsit că Biserica primară, apostolică şi cea una este aici, în Ortodoxie.

– Da, am înţeles că au trecut chiar comunităţi întregi la Ortodoxie…

– Adevărat, aşa este, au trecut (şi) comunităţi întregi. În Chicago avem două comunităţi care au trecut la ortodocşi cu pastori cu tot. S-au botezat două mii de oameni într-o singură zi. Tot grupul care lucra la educaţia studenţilor în universităţile americane, un grup de evanghelişti numiţi „Campus Ministry”, toţi sunt ortodocşi astăzi. Au făcut şi un film „Come back Home” (Întoarce-te sau revino acasă), când îl vezi începi să plângi. Toţi iau Sfânta Cuminecătură din linguriţă pentru prima dată şi încep să le curgă lacrimile pe obraz. Să-l iubeşti pe eterodox. Nu poţi să-l convingi prin discuţie, ci numai Duhul Sfânt îl convinge şi îl poate aduce la adevăr.

Sfântul Ioan Teologul ne arată că, dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu este între noi. Numai Dumnezeu poate să convingă şi să învingă.

Vedem că Domnul nostru Iisus Hristos nu şi-a urât vrăşmaşii, i-a iubit şi i-a certat chiar şi de pe cruce. Eu recomand ca în toate rugăciunile noastre individuale să nu ne rugăm numai pentru noi şi pentru familia noastră ci să-i includem pe toţi care nu sunt ortodocşi. Chipul lui Dumnezeu este în toţi oamenii.

Gândiţi-vă la fenomenul şi revoluţia religioasă din China. Aici sunt, conform ultimei statistici, circa o sută treizeci de milioane de creştin aşa încât guvernul nu-i mai poate controla, este imposibil. Africa este un continent creştin. Se lasă de mahomedanism cu toată persecuţia ce este acolo. Se înmulţesc creştinii în Africa foarte rapid.

De aici, de la noi din America, a plecat un grup de studenţi în Madagascar, în misiune. Din punct de vedere numeric noi ortodocşii, creştem şi ne dezvoltăm şi în insula Madagascar.

Este un mitropolit de culoare acolo, Acunda. Africa are mitropoliţii ei de culoare, episcopii, toţi sub ascultarea bisericească a Patriarhiei Ortodoxe a Alexandriei – patriarhiei istorică, are şcoli teologice şi seminarii în Kenya, la Nairobi şi în Uganda. Deci se înmulţesc creştinii şi aici.

Desigur, merg în paralel şi catolicii şi protestanţii – care fac misiune foarte serioasă acolo dar vrea să spun că Africa nu mai este un continent sălbatic.

Sunt fenomene în lume care ne arată că Duhul Sfânt lucrează. Nu trebuie să urâm pe nimeni, chiar dacă unii îl urăsc pe Dumnezeu şi credinţa cea adevărată. Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră, El are nevoie de dragostea noastră. Iar dragostea noastră faţă de Dumnezeu trece prin om, chiar dacă acel om este duşmanul tău sau chiar dacă este (şi) duşmanul lui Dumnezeu, el are nevoie şi mai mult, cu atât mai mult, de iubirea creştinilor.

Tinerii trebuie să înţeleagă că într-o familie lucrurile nu pot merge bine fără ajutorul lui Dumnezeu

– Preacuvioase Părinte Duhovnic, când este bine să se căsătorească omul? Înainte sau după vârsta de douăzeci şi cinci de ani? Astăzi mulţi oameni spun că, dacă se căsătoresc prea devreme, îşi irosesc tinereţea.

– Depinde de mai mulţi factori… te căsătoreşti când eşti matur. Unii sunt maturi la douăzeci şi cinci de ani, alţii niciodată. Căci unii sunt imaturi şi la patruzeci de ani. Căsătoria este o mare responsabilitate.

Astăzi trebuie să punem mai mult ca oricând, accentul pe maturitate. Eu nu le recomand să se căsătorească celor care vor după nuntă să se ţină de distracţii şi să avorteze copiii. Sa, şi mai grav, să ia contraceptive şi tot felul de alte medicamente de acest fel. Cel puţin femeile care au făcut un avort sau două se pot mărturisi complet, dar acelea care iau pastile nici nu ştiu câţi au omorât deja. Divorţul este şi el o calamitate. Când te căsătoreşti îţi asumi un sacrificiu, o jertfă.

Căsătoria este o cruce, asumată. Iubirea nu este sex, nu este instinct ori plăcere trupească, iubirea este ce spune acelaşi Sfânt Apostol Pavel în capitolul 13 la Epistola I către Corinteni: toate le rabdă, toate le îndură, nu este geloasă, iubirea nu caută ale sale, ci ale celuilalt… Iubirea nu cade niciodată. Aceea este adevărata iubire şi dragoste, când poţi să mori pentru cineva. Dacă tânărul nu este în stare să moară pentru o fată, aceasta să nu se căsătorească cu el.

Preoţii trebuie să se ocupe de educaţia tinerilor ce urmează să se căsătorească. Să se anunţe cununiile cu trei duminici înainte în biserică. În aceste trei săptămâni preotul trebuie să se întâlnească cu viitorii soţi de mai multe ori şi să le vorbească despre copii, despre ce înseamnă căsătoria, despre iubirea care trebuie să existe între soţ şi soţie şi celelalte probleme referitoare la căsătorie.

Lucrurile acestea le ştie preotul di propria sa experienţă, fiindcă şi el este căsătorit, are soţie, copii, într-un cuvânt, familie. În America, dacă tinerii nu-şi anunţă căsătoria cu o lună – două înainte, nici nu îi cunună. Aici, la toate confesiunile există cursuri de căsătorie.

Cursurile de căsătorie din Ortodoxie au un specific al lor, nu se potrivesc în toate celelalte învăţături de la eterodocşi. Tinerii trebuie să înţeleagă că într-o familie lucrurile nu pot merge bine fără ajutorul lui Dumnezeu. Trebuie să li se explice ce înseamnă o familie creştină, să li se arate că este nevoie şi de înfrânare sau abstinenţă şi de rugăciune. Lucrurile de felul acesta trebuie să li se transmită tinerilor.

Dacă sunt ignoraţi sau neglijaţi, se pot căsători şi la şaisprezece şi la treizeci de ani, că tot una este, adică sunt la fel de nepregătiţi, fiindcă nu s-a ocupat nimeni de ei ca să-i înveţe, să-i pregătească. Şi uite aşa apar divorţurile şi avorturile. Mă bucur că în România sunt organizaţii şi fundaţii care luptă împotriva avorturilor.

În America sunt milioane de oameni angajaţi în această luptă. Pe data de 22 ianuarie în toate oraşele din SUA se fac demonstraţii împotriva avorturilor. La Casa Albă se adună un milion de oameni, iese preşedintele şi le vorbeşte; chiar dacă el este de acord sau nu cu practica avorturilor, el trebuie să le vorbească.

Fără libertatea spirituală nu poţi să guşti din libertatea exterioară

– Preacuvioase Părinte Roman Braga, în altă ordine de idei, timpul comunismului aţi fost întemniţat întrucât aţi făcut parte din mişcarea duhovnicească „Rugul Aprins”, despre care spuneaţi, mai demult, că i-a speriat pe guvernanţii regimului comunist mai mult decât toate centrele de rezistenţă din Carpaţi. Care au fost cele mai dificile şi anevoioase momente în viaţa de închisoare? Dar cele mai frumoase şi mai înălţătoare?

– Privind acum în urmă, într-un mod retrospectiv, pot spune că închisoarea a fost o binecuvântare. Au fost clipe grele, bineînţeles.

Însă, totuşi, niciodată n-o să trăim acele momente de intimitate cu Dumnezeu pe care le-am trăit atunci, în închisoare. Când vroiau să ne spurce în Vinerea Mare, asta era o regulă generală a puşcăriilor româneşti, ne dădeau să mâncăm cane iar noi refuzam, le dădeam gamelele înapoi, neatinse, pline. Ei, acesta era un moment foarte frumos pentru noi.

În noaptea Paştelui şi în ziua de Sfintele Paşti, ne dădeau varză acră cu apă, că aşa erau foarte cinici, doreau să-şi bată joc de noi şi de credinţa noastră. Când te băga la carceră vreo trei zile pentru că ai cântat vreo colindă, te simţeai fericit.

Momentele acestea frumoase noi nu le-am mai avut în libertate. Desigur că în închisoare au fost fel de fel de oameni. Cine a fost bun afară, înainte, a fost bun şi în închisoare. Şi vice-versa. Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună.

Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă şi în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat şi nici compromis.

Acolo am văzut (şi) intelectuali care au căzut, sărmanii, şi s-au compromis definitiv şi irevocabil; am văzut şi ţărani simpli, care nici nu ştiau să se iscălească, dar aveau o frumuseţe sufletească şi o trăire de caracter nemaipomenite. Atunci şi acolo am înţeles care este şi ce este adevărata cultură, autentică, am înţeles că ea nu constă în informaţia aceasta formală.

Să ştiţi că au fost momente foarte frumoase în închisoare. Tragedia apărea atunci când vedeam cum cădeau intelectualii noştri. La Jilava am stat cu mai mulţi miniştri şi mă gândeam cum au putut oamenii aceştia să conducă ţara, cu această micime de suflet şi de caracter, că acolo, săracii, îşi dădeau arama pe faţă, povesteau tot. Am văzut un general care a furat ceapa de sub căpătâiul uni ţăran, motivând că nu putea să reziste de foame.

Închisoarea a fost o şcoală extraordinară, o şcoală spirituală. Suferinţa fizică nu conta, chiar la Piteşti, cu toate că aici am fi dorit să murim cu toţii, numai să scăpăm de chinurile reeducării. Dar nu ne dădeau voie nici măcar să murim, ne-au luat totul, toate instrumentele cu care ne-am fi putut face rău.

Pentru că ideea lor era să nu mori până ce nu te murdăreşti, până ce nu spui ca ei, să nu mori până ce nu te compromiţi. Iar după ce te compromiţi poţi să şi mori, că este totuna.

Fenomenul acesta, din păcate, nu a fost numai în închisoare, ci este şi astăzi în afara închisorilor, în lumea postcomunistă, şi în România şi în America. Fiindcă diavolul vrea ca noi să ne compromitem, să ne murdărim duhovniceşte şi, după aceea, putem să murim, cu totul.

În închisorile comuniste ne spuneau: „Nu vă dăm drumul acasă până nu vă compromiteţi. Ca ieşind afară să nu fiţi eroi ci laşi, după care să scuipe lumea pe stradă”.

Tot aşa este şi în toată societatea de astăzi. Omul care păcătuieşte nu se simte bine singur şi în aceste condiţii vrea să-i atragă şi pe alţii în păcat şi patimă, ca un fel de justificare şi pretext pentru conştiiţa lui ce îl mustră.

– Cum aţi resimţit în închisoare privarea şi lipsirea de libertate?

– Trebuie subliniată şi susţinută realitatea că adevăratul om liber este acela pe care îl eliberează Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Deoarece libertatea fizică, exterioară, nu contează; nu poţi (re)simţi această libertate exterioară, dacă nu o ai pe cea interioară, dinlăuntru. În tot timpul închisorii, rugându-te şi vorbind cu Dumnezeu, nici nu simţeai zidurile.

Să ţineţi minte că libertatea adevărată este libertatea spirituală. Fără libertatea spirituală, duhovnicească, şi vrea să accentuez faptul acesta, nu poţi să guşti din libertatea exterioară.

Dacă nu eşti liber de păcat, dacă tu eşti rob pasiunilor tale, păcatelor tale, sclavul sexualităţii, al lăcomiei, al iubirii de argint, al mândriei şi invidiei ori egoismului, dacă tu eşti robul plăcerilor trupeşti, poţi să ai oricât libertate exterioară, că tot sclav rămâi, pentru totdeauna.

De aceea trebuie să ne închinăm întreaga viaţă, în duh şi în adevăr, adică Mântuitorului Iisus Hristos – Domnul şi Adevărul, Care Adevăr ne va face pururea şi veşnic liberi, şi asta pentru că El este Calea, Adevărul şi Viaţa!…

– Preacuvioase Părinte Stareţ, vă mulţumesc foarte mult pentru tot, rugându-vă să ne pomeniţi pe toţi în rugăciunile dumneavoastră!…

– Doamne ajută! Cu multă bucurie!…

Altfel spus, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincioase acum, pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Arhimandrit Roman Braga, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oameni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta românească şi de Biserica ei cea strămoşească!…

În încheierea acestui material In memoriam sau Pro Memoria, voi susţine, deci, cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Roman Braga – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…

Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Iar acum, după doisprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc dialog sau moment spiritual – paterical, şi totodată, la sorocul şi răgazul împlinirii unui an de la naşterea şi mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!

Cu aleasă  preţuire şi deosebită recunoştinţă, Dr. Stelian Gomboş, din seria „Pro Memoria”: Mari Duhovnici Români Contemporani aflaţi dincolo de graniţele ţării…