Mugur Vasiliu: „FABRICA DE FACUT OAMENI MARI” – un util material pentru a intelege CUM ILLUMINATI ACTIONEAZA IN ROMANIA si care e legatura dintre generatia noua de politicieni si strabunii lor evrei bolsevici

Va prezentam un text scris de iubitul nostru frate Mugur Vasiliu cu peste sase ani in urma, insa deosebit de actual, deoarece mecanismele au ramas aceleasi.

Asadar, FABRICA DE FĂCUT OAMENI MARI, AXA, 7 martie 2012:

Raportul orbului XLIII

Deşi am mai amintit, în alte împrejurări, cine sunt cei care ne conduc de 20 de ani încoace – şi, în alte împrejurări, am spus că cei de dinaintea lor (în vremea celeilalte uniuni, astăzi uşor defunctă) aveau un profil oarecum diferit şi aveau o altă imagine decât au cei de astăzi -, persistenţa cu care ne întâlnim cu ei (de fapt, numai cu ei ne întâlnim), m-a determinat să-mi recunosc greşala de a nu fi tratat acest subiect la modul serios, din perspectivă istorică, arătând, acolo unde este vizibilă – de fapt, în doar două exemple, spaţiul nepermiţând mai mult -, filiaţia directă, trecerea puterii de la o generaţie la alta. Vorbim nu doar despre cei care fac politică – sau ceea ce îndeobşte se înţelege, în mare parte convenţional şi, de obicei, eronat, prin acest cuvânt –, ci îi avem în vedere pe toţi cei care participă la acest fenomen de implementarea unei „alte civilizaţii”, a unei „alte mentalităţi” – în cazul nostru, acum este vorba despre „mentalităţi europene” – în capetele noastre, în care n-ar trebui să mai fie nimic ca această operaţiune să aibe succes.

Ca urmare, cu dorinţa de a repara această eroare, voi stărui în rândurile de mai jos asupra acestor probleme: cine sunt cei care fac parte din generaţiile de luminători (noi ne referim la ultimele două generaţii şi cea de astăzi) pentru români? Şi, cum au apărut ei? Atât în lumea politicianistă, cât şi în lumea culturală – în sensul cel mai larg. Ne vom opri, mai întâi, la cei care au fost în prima linie a bolşevizării ţării, apoi şi cu osebire, la cei pe care nu i-am prea mai văzut până acum sau pe care i-am văzut televiziv episodic şi care dintr-odată, la fel ca Făt Frumos, au crescut în două zile de massmedia – intensiv – cât n-au crescut alţii în toată viaţa lor; cu alte cuvinte, ne referim atât la cei care pot fi numiţi, din perspectiva noastră „de şcoală veche”, bolşevică, – din vremea celeilalte uniuni, sovietică – adică la cei care au propagat doctrina comunistă aici, cât şi la cei care descriu o altă şcoală, ultima şcoală în această ultimă, încă vie, uniune. Două uniuni faţă în faţă, două – sau trei – generaţii, faţă în faţă. Anticipând, vom vedea că, în acelaşi timp, este vorba doar despre o singură doctrină şi de nici o faţă.

Din pornire ar trebui lămurit un fapt deloc de neglijat, anume că toţi cei despre care vorbim au o caracteristică, la care noi nici nu ne gândeam, cu ceva timp în urmă: „ei” sunt „open mind” (în traducere liberă „minte deschisă”, cu îndemnul „gândeşte liber” – doar expresia este oarecum nouă, realitatea din spatele ei este însă mult mai veche) şi, ca urmare firească, sunt şi „politically correct”; cu alte cuvinte au „mintea deschisă” şi înţeleg foarte bine că nu e bine să faci, să gândeşti sau să spui, decât ceea ce ţi se permite oficial, când şi dacă ţi se permite – cum ar veni, oamenii despre care vorbim sunt băieţi deştepţi, se orientează şi nu se pun cu cei mai puternici decât ei. Pe vremea părinţilor noştri – sau a bunicilor – şi „mintea deschisă” şi „corectitudinea politică” purtau un singur nume: laşitate – ce-i drept, e mai frumos cum se cheamă acum. Aceasta este diferenţa preliminară între „ei” şi „noi”: în vreme ce noi punem întrebări referitoare la lucruri pe care le vedem şi le trăim nemijlocit şi care, la rândul lor, ridică alte şi alte nenumărate semne de întrebare, ei au răspunsuri la toate acestea şi la încă multe alte întrebări, referitoare la probleme care nici n-au apucat să existe, până astăzi. Această poziţie le vine din instrucţie – sau după cum ar spune Moromete: „vine după facultăţi”.

Despre corectitudinea politică ştim că nu înseamnă altceva decât obedienţă şi aceasta este, pragmatic vorbind, oarecum justificabil – nu şi de acceptat. Ceea ce ne apare mult mai ascuns este această „deschidere” a minţii, care se opune – automat şi obligatoriu – unei presupuse „închideri” a minţii sau unor minţi deja închise. Aici credem că intră şi „schimbarea de mentalitate”, despre care tot am auzit în ultimii douăzeci de ani – „până nu ne schimbăm mentalitatea, noi, românii nu vom face nimic”, cu variante nenumărate şi foarte diferite. Poate ar trebui să ne întrebăm: despre care închidere a minţii este vorba şi, mai ales, ce anume ar trebui să deschidă mintea românilor? Mai departe: care mentalitate ar trebui schimbată şi, nu în cele din urmă: cu care altă mentalitate ar trebui schimbată mentalitatea actuală – şi, desigur, „învechită” – a românilor? La aceste întrebări vom încerca să răspundem doar tangenţial, în textul de faţă, rămânând să revenim.

Dar să urmărim traseul care i-a adus pe „eroii” noştri la acest „nivel” şi să încercăm să desluşim, dacă nu modul de funcţionare întru totul – nu putem spera la acest deziderat -, măcar să facem vizibile principiile după care funcţionează această maşinărie de făcut „oameni mari”. Şi, pentru a fi cumva mai simplu să pricepem despre ce e vorba, vom face acest lucru în paralel cu traseul pe care îl urmau cei care făceau exact aceleaşi lucruri în perioada uniunii sovietice – care, fără glumă, totuşi, nu e chiar de tot defunctă, dar despre care se poate spune că a suferit cu succes un proces de metamorfozare destul de dificil.

Mergem, cum s-ar spune, în paralel cu tatăl şi fiul. Poate fi o metaforă sau putem să ne referim la mulţi taţi cominternişti şi politruci de mare notorietate din acele vremuri (să zicem doar câţiva: Hannah Rabinsohn, cu numele de scenă Ana Pauker – cea al cărei portret şi l-a pus pe perete, în semn de înaltă preţuire, urmaşul şi coreligionarul ei şi, totodată, foarte tânărul „nostru” prim ministru actual, Mihai Răzvan Ungureanu – Walter Neulander, pe numele românesc Roman, Saul Brukner, cum îi spuneam noi Silviu Brucan, Gerbert Moscovici, cunoscut ca Alexandru Bădulescu, Gizela Vass, Paul Niculescu Mizil, generalul Tismeninsky, cum s-ar zice Tismăneanu, secretarul partidului comunist din Austria, Patapievici, generalul Nikolsky, generalul Geoană, generalul Guşă, generalul Postelnicu şi, în general, mulţi, mulţi generali şi nu numai generali) şi despre care astăzi nu se mai ştie nimic, cu desăvârşire, ca şi cum n-ar fi existat. Nouă ne apare că, nu doar că au existat, dar mai există şi astăzi, prin copiii lor. Aşa că îi aşezăm lângă odraslele lor, la fel de importante în epoca lor, dar de această dată fabricate în altă parte, la altă fabrică. Sincer să fiu, mă tot gândesc cât de mare ar trebui să fie ruptura sau transformarea (pe care o defineşte explicit Iuri Andropov, la acea vreme secretar general al partidului comunist al URSS – după cum puteţi citi în O NOUĂ STAFIE A „CORECTITUDINII POLITICE” – http://axa.info.ro/anul-iii/axa-45/item/603-o-noua-stafie-a-corectitudinii-politice) sau, mai bine, cât de mare ar trebui să fie prostia noastră pentru ca noi să credem că, dintr-un bunic sau tată cominternist de mare marcă, ar putea să iasă un fiu democrat sau liberal de, la fel de mare, marcă – câtă „ură de clasă” şi câtă „mânie proletară” te pot transforma din bolşevic în „om de dreapta”!
În adevăr nu este vorba despre nici o transformare, ci doar de expresii diferite ale aceluiaşi program, de momente diferite în acelaşi desfăşurător. Sigur că am putea să alegem cupluri ca socrul şi ginerele (doar unu spunem: generalul Tudor Postelnicu – şeful securităţii 1978-1987, ultimul ministru de interne al lui Nicolae Ceauşescu – şi ginerele său, minunatul şi plinul de succes om de afaceri George Copos) sau bunicul, bunica, unchiul şi nepotul – care au toate exponenţi în larga şi plina de posibilităţi clasă-familie autointitulată politică, din România. Vom lua, cu valoare de exemplu şi chiar la întâmplare, două astfel de cupluri, care şi-au legat numele de istoria recentă a românilor, în ultimii aproape o sută de ani.

După acest destul de lung preambul, să pornim la treabă!

Despre prima „fabrică de oameni mari”, cu sediu la Roma, vom vorbi cu siguranţă într-un text aparte – povestea ei fiind prea vastă, cu foarte multe personaje, fiecare cu implicaţii complexe. Trebuie însă să o amintim în rândurile de faţă.

Vom spune însă, doar câteva cuvinte despre precedenta „fabrică de oameni mari” – asupra căreia nu vom insista prea mult, pentru a ajunge chiar la subiectul acestui raport.

A funcţionat la Paris, la începutul secolului al XIX-lea, locul de unde a început acest ultim act pe care îl joacă omenirea, şi unde odraslele boierilor români au fost atrase şi direcţionate, chiar împotriva propriilor părinţi şi împotriva întregului neam în care ei înşişi s-au ivit – în numele unor idealuri umanitare (pe cât de minunate, pe atât de mincinoase şi/sau utopice) formulate de constructorii acestei fabrici, pe care o cunoaştem sub denumirea de Revoluţia franceză. Este prima „fabrica de oameni mari” – modernă -, care a impus în România, la vremea ei, o direcţie cu totul străină românilor, prin aşa numita Revoluţie de la 1848 (despre acest subiect, puteţi consulta foarte concisa şi totodată foarte precisa lucrare a vrednicului de pomenire Florin Stuparu – http://axa.info.ro/anul-iv/axa-52/item/768-despre-1848-in-principatele-romane). Acesta este momentul pe care îl consideră cei mai mulţi dintre istorici ca fiind momentul începutului României moderne. Spunem în treacăt că nu de caracterul modern (despre care nu prea ştim ce înseamnă – poate doar „străin”) ne îndoim noi, ci de continuitatea existenţei României, în datele normalităţii, ale firescului – începând cu acel moment.

Dar secta – se va vedea mai jos de ce numim astfel, organizaţia Illuminati – care a produs tulburarea majoră şi debilizarea statelor europene, în prima parte a secolului al XIX-lea, şi-a continuat planurile de comunizare, aplatizare (sub toate formele) şi de subjugare a statelor europene, având afirmat – prin statutele şi documentele proprii – ca prim scop, înfiinţarea Statelor Unite ale Europei (aşa cum foarte clar se poate vedea în studiul Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Bălan, Mitropolit al Ardealului, „Studiu asupra frncmasoneriei” – http://axa.info.ro/anul-ii/axa-30/item/233-studiu-asupra-francmasoneriei -, publicat şi în revista Axa – http://www.youtube.com/watch?v=2kDmDS_HNYU). Acesta este unul dintre dezideratele formulate de către organizaţia teroristă (pentru crimele şi genocidul la care au fost supuse state de pe întreg globul, în ultimele două sute de ani), iudeofrancmasonică, Illuminati – deziderat, pe care l-au urmărit, fără nici cea mai mică pauză, vreme de două secole (indiferent de tipul de guvernare sau de doctrinele politice foarte diferite, teoretic, pe care le-au avut partidele şi statele, în acest interval de timp); de fapt, pe care continuă să încerce să-l impună astăzi – când se află într-un stadiu avansat al demersului Illuminati -, prin cea mai recentă construcţie: Uniunea Europeană.

De aici, de la această „fabrică de făcut oameni mari”, începe povestea zdruncinului la care a fost supusă necontenit Europa, până astăzi.

Dar, pentru a-şi putea pune în aplicare planurile, (care includ, de fiecare dată, o lovitură de stat, terorism, sânge şcl) pentru declanşarea şi desfăşurarea „revoluţiei” – căci astfel se numeşte lovitura de stat, în mod oficial – şi, mai ales, pentru perioada de după „revoluţie”, complotiştii (pentru că este vorba despre un complot de mari proporţii şi de întindere globală şi nu doar despre o teorie) au nevoie de „cadre”.

Şi, aici se poate observa, că cel mai greu moment la o astfel de întreprindere nu este lovitura în sine – care necesită multă bestialitate şi foarte puţină doctrină sau parte teoretică -, ci valorificarea acelei lovituri, în scopul în care a fost dată, sau mai precis justificarea doctrinară; cum s-ar spune şi s-a tot spus justificativ, imediat după lovitura de stat din decembrie 1989: „în numele libertăţii”, „democraţiei”, „drepturilor omului” şamd. Acestea sunt cuvinte care au fost repetate în acele momente, până la obsesie. Pentru această justificare, este nevoie – mare! – de cadre instruite cât mai bine în promovarea minciunii.

Astfel, pe de o parte, pentru lovitura în sine, este nevoie de cadre mai puţine – din multe şi variate motive, dintre care nu poate fi neglijat pericolul de a fi deconspirată lovitura. Pentru aceasta se folosesc personaje care, în mare măsură, nu au tangenţe politice sau de doctrină cu puterea care urmează să fie doborâtă. Ci, pur şi simplu, au de rezolvat o răfuială cu puterea care urmează să fie doborâtă, răfuială care are baze cu totul diferite decât cele ale iniţiatorilor loviturii. De pildă, în decembrie 1989, la noi, baza loviturii, pentru cei de la acest nivel, a fost una preponderent sexuală. Oricât ar părea de incredibil, dacă îi luăm separat pe cei din fruntea acţiunilor propriu zise – de exemplu: Gelu Voican Voiculescu (cel care i-a schingiut şi ucis pe soţii Ceauşescu, după relatarea Ceraselei Birjac care era garda de corp a lui Gelu Voican Voiculescu, în acele împrejurări), Sergiu Nicolaescu (despre ale cărui orientări doctrinare nu este nimic de spus, fiindcă ele pur şi simplu nu există) şi mulţi alţii dintre cei care au fost în prima linie a loviturii – vom vedea că ei au avut o răfuială cu conducătorii sistemului comunist, pentru poziţia acestui sistem faţă de prostituţie şi faţă de devierile sexuale (cu precumpănire faţă de homosexuali). Ştiu că pare delirant, însă, cu puţină răbdare şi cu puţin efort, puteţi ajunge la informaţii care să vă plaseze exact în locul în care suntem acum şi aici. Această conspiraţie nu aparţine însă „sexualiştilor”, ci celor care au creat oportunitatea pentru primii răzbunători şi au stat ceva mai în spate, care şi ei au avut, la rândul lor, o răfuială cu acelaşi sistem care interzicea organizaţiile şi societăţile secrete, pe teritoriul României – deşi Nicolae Ceauşescu a făcut parte, la începuturile sale, din foarte zbuciumata lojă iudeofrancmasonică P2. Acestea sunt cele două tabere (susţinute de cei care au avut interese financiare şi care aparţineau sistemului comunist) care au pus în practică – a doua, prin prima – lovitura de stat din decembrie 1989, în România.

Pe de altă parte, pentru perioada de după lovitură – aşa cum se poate observa, urmărind cele trei mari lovituri din ultimele două secole – e nevoie de foarte multe cadre; fiindcă este vorba despre o perioadă de aproximări, de ezitări, care este definită de frica complotiştilor care tocmai au dat lovitura şi care nu pot face faţă tuturor consecinţelor – în foarte mare parte nebănuite – apărute ca urmare a caracterului anorganic al acestei lovituri, pentru populaţia unde a fost lovit. Atunci se improvizează cadre pe loc (cu sprijinul celor care au stat în apropierea complotiştilor), cadre care nu pot rezista în timp – din mai multe motive. Însă, în paralel, sunt trimişi (de exemplu cu burse Soros) foarte mulţi – viitoare cadre – la noua „fabrică de făcut oameni mari”, în vederea instruirii lor, cu scopul de a valorifica şi susţine consecinţele loviturii şi de a impune noua ordine (care, încă o dată, este cu totul nefirească pentru respectivul popor, altfel nici nu ar fi nevoie de o astfel de desfăşurare de forţe).

Mai trebuie atrasă atenţia asupra unui lucru important: după cum am spus toate cele trei lovituri, date mai multor state, au acelaşi autor: Illuminati, care sub diferite metamorfozări, cu nume variate, au urmărit şi urmăresc strategic nu doar izbânda locală – Franţa, Rusia, Germania – ci, în primul rând, urmăresc ca lovitura să se extindă, odată cu ideile, aceleaşi şi într-una, tot mereu, de două sute de ani. Este foarte important, fiindcă ţinta este întreg globul – Europa fiind, ca urmare, doar partea centrală şi generatoare a ansamblului plănuit.

Aici se întâmplă un fenomen edificator: doctrina, despre care am amintit mai sus, devine cu necesitate un fel de dogmă, iar locul generator, adică fabrica, devine un fel de centru al universului. Din toate colţurile lumii se adună, pentru a înţelege şi a-şi asuma doctrina, zeci de mii de viitoare cadre.

Este foarte important acest lucru, şi pentru că ne descoperă faptul că fiecare lovitură denumită revoluţie, aduce după sine un fel de pseudo-religie, cu tot ce înseamnă aceasta: este o copiere – diformă şi deformatoare de suflete şi minţi, în cea mai mare parte – a credinţei.

Ca urmare conducătorii devin un fel de zei. Iar, dacă privim cu atenţie statuile şi dacă numărăm mausoleele şi, mai departe, urmărim care este importanţa lor în viaţa comunităţilor, vom vedea că nu este nici o exagerare. De exemplu, în Basarabia perioadei bolşevice oficial recunoscute (de fapt şi în anul 1992), tinerele cupluri care se înregistrau-căsătoreau la sovietul sătesc – un fel de primărie – mergeau şi depuneau flori, îşi puneau verighetele din mâna primarului, primeau florile şi felicitările în faţa nelipsitei – din toate satele Basarabiei – statui a lui Lenin; cu alte cuvinte, tot ce însemnase şi înseamnă cununie într-adevăr – Taina Cununiei, a fost înlocuit cu un ritual pseudo-religios, care încearcă prin mimetism – în fond, maimuţărind – să transforme o doctrină într-o dogmă (insistăm asupra acestui aspect, fiindcă este crucial în înţelegerea profunzimii la care ţinteşte acest sistem). Dar acesta este un subiect care ar merita o tratare mai amănunţită, probabil într-un alt raport.

Aşadar, primii care pleacă la instructajul scurt de „oameni mari” sunt aceia care au stat în apropierea complotiştilor, fără însă a avea un cuvând de spus în desfăşurarea loviturii. Din ei se va fabrica cel dintâi val, o grupare de cadre care va intra în producţie – cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru reuşita impunerii noii ordini, în toate planurile: politic, economic şi cultural; totul trebuie să pară normal, firesc – acest lucru este vital pentru cei care impun noua ordine. Începând cu povestea franceză, aceasta este reţeta, de la care nu s-au abătut nici un grup de complotişti – sau, cum sunt numiţi „istoric”, „revoluţionari”.

În prima parte a secolului trecut – al XX-lea – „fabrica de făcut oameni mari” s-a mutat de la Paris la Moscova şi la Leningrad. Reţeta este cea de mai sus – lovitura s-a dat cu mare forţă (şi cu pierderi umane incalculabile), în Rusia, pentru ca să poată fi aplicată metoda; pregătirea loviturii nu este însă făcută în Rusia – era mult prea periculos şi mult prea împotriva firii ruseşti – ci în Statele Unite ale Americii. Nu vom insista. Atât doar că, Rusia a devenit, prin această fabrică, locul unde s-au pregătit cadre, pentru implementarea comunismului – desigur, „revoluţionar” – în diferite locuri din Europa, printre care şi România.

Poate fi uşor de observat că, în perioada pregătitoare, fabricile funcţionează în afara spaţiului unde va fi dată lovitura. Este importantă această observaţie, fiindcă prima ei consecinţă este că lovitura, cu tot ceea ce înseamnă ea, trebuie puse pe seama demersului preparator. Cu alte cuvinte, unde se face pregătirea pentru lovitură acolo e centrul; de acolo se dirijează, de fapt. Fabrica de făcut oameni mari va fi omologată în locul acela, abia după lovitură: la Paris, după lovitura franceză, la Moscova şi Leningrad, după lovitura rusească şi la Bruxelles, după lovitura poloneză. După aceste câteva rânduri necesare pentru a ne atinge scopul – chiar dacă nu suficiente – să urmărim câteva evoluţii.

Mai întâi, o relaţie mai occidentală: Pierre Moscovici, membru al parlamentului francez, şi al celui european, etc, fost comisar european pentru România. El este fiul unui luptător bolşevic din Brăila, care s-a făcut parte din mişcarea de propagandă bolşevică în România, şi care s-a refugiat în Occident, după venirea la putere a facţiunii româneşti a bolşevismului. Dar, mai mult, dacă ne ducem ceva mai în spate ne întâlnim cu cel mai important Moscovici, care este bunicul celui dintâi.

Să pornim cu începutul – adică cu bunicuţu‘: Gelbert Moscovici (fratele liderului social – democrat Ilie Moscovici) care a mai fost cunoscut – în documentele PCR – şi sub numele de Alexandru Bădulescu sau Ghiţă Moscu.

Vom folosi câteva citate din lucrarea „România ca o pradă” de Radu Theodoru:

„De la început fac distincţia netă dintre iudeo-comunismul bolşevizant şi kominternist dominant până în deceniul 3 şi mişcarea muncitorească destabilizată, deturnată şi intoxicată de acesta. Comunismul din România a fost o marfă evreiască de import. Lucrul reiese clar din analiza structurii conducerii partidului comunist al anului 1921; al delegaţiilor acestuia la diferitele congrese organizate de Komintern, al fracţiunilor fugite peste hotare. (…)

La Viena exista o facţiune condusă de Gelbert Moscovici, reprezentantul României la Comintern care milita pentru metode teroriste.(…)

• În 1921 la al III-lea congres al Kominternului, singurul membru din delegaţia peceristă ales ca membru al Comitetului Executiv al Internaţionalei comuniste a fost evreul Gelbert Moscovici. Au participat 14 militanţi comunişti reprezentând un grup de emigranţi aflat în URSS şi alt grup fugit din ţară. Iată-i: Gelbert Moscovici, Dobroceaev zis Bonaparte, Al. Starâi zis Bodeev, N. Gorniski zis Turcescu, C. Palade zis Georgescu, Saul Ozias zis Sandu, Al. Lichtblau zis Hugo şi încă unul de acelaşi calibru cu numele pierdut prin arhive.
• Cu începere din 1924 Comitetul Central al PCR, ziarele, organele teoretice de presă ale acestui partid iudaizat la vârf: SOCIALISMUL; MUNKAS; LUPTA COMUNISTĂ; LUPTA DE CLASĂ; propagă ideile Kominternului, adică România este un stat multinaţional şi militează pentru autodeterminarea minorităţilor, vizând ungurii din Transilvania şi mixtura iudeo-găgăuză-rusească din Basarabia.(…)
• Din conducerea PCR în acel timp: Elek Koblos -secretar general, Marcel Pauker, David Fabian, H. Sternberg, M. Kohane, I. Fonagy, Al. Dobrogeanu-Gherea, B. Stefanov, S. Margulies, H. Gherstein.(…)
• La 8 august 1924 se elaborează planul de declanşare a operaţiunilor zise „revoluţionare” din România. Preşedintele planificatorilor, V. Kolarov, este membru al Comitetului Executiv al Kominternului. Cum consider acţiunea de la Tatar-Bunar ca pe expresia tipică a uneltirilor iudeo-bolşevice împotriva unităţii naţionale, dezvăluind până la ultimele consecinţe obiectivele războiului psihologic, citez pe larg din Proiectul de Operaţie al comuniştilor din România aprobat de Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste la 8 august 1924, subliniind că după părerea mea, iudeo-comuniştii din România erau implicaţi adânc în alcătuirea planului şi aveau misiuni exacte în desfăşurarea lui:

(…) Ca principiu s-a admis că în toate acţiunile ce vor avea loc în statele din Balcani, Uniunea Sovietică să nu participe oficial. Ajutorul efectiv, cu oameni şi mijloace materiale este dat numai de comunişti grupaţi în cen­tre, care-şi iau asupră-şi responsabilitatea pentru ei. Planul se reduce la următoarele acţiuni: întreaga Românie este împărţită în cinci zone.

(Iată, planul de împărţire a României, în zone – chiar dacă doar cinci, faţă de opt, câte a anunţat Traian Băsescu. El nu este, aşa cum vrea să pară, nou, ci este o etapă în îndeplinirea planului de dezmembrare a României. Nota noastră)

Prima zonă, sau cea de Nord, cuprinde raionul Bucovina, în care, drept focare de propagandă şi cen­tre pentru viitoarea revoluţie se indică: Cernăuţi, Comeanca, Beiţina, Pârcani, cu direcţia generală spre Iaşi. (…)

A doua zonă e Basarabia propriu-zisă. În raionul Basarabia nu se presupune nici o acţiune de seamă. Numai la sud, aproape de vărsarea Nistrului până la gura Dunării, va trebui să aibă loc partea principală a revoluţiei. Drept câmp de operaţii apar: Tusla, Tatar-Bunar, Vâlcov şi Cărţoi. (…)

A treia zonă, Sud-Răsărit, cuprinde Dobrogea românească şi întreaga Silistră. Ca centru al revoluţiei este indicat Călăraşi-Silistra-Mânăstirea. (…)

A patra zonă cuprinde raionul Banat şi Ungaria de răsărit. Ca centru se indică: Lugoj, Simeria, Caransebeş. (…)

Tot astfel în zona a cincea, care cuprinde partea de Nord, Ungaria răsăriteană şi Transilvania au centrul la Cluj-Dej şi Oradea. Aici pot avea loc numai demonstraţii, desfăşurându-se numai acţiuni mici cu detaşamente de lucrători şi ţărani.

Conducerea generală a operaţiei în zona întâi şi a cincea au luat-o asupra lor tov. Bădulescu (n.n. să fim foarte atenţi, Bădulescu fiind numele conspirativ al evreului din conducerea PCR Gelbert Moscovici, fapt care demonstrează clar complicitatea Comitetului Central al PCR în 1924 la planul şi acţiunile armate de dezmembrare a României) Zicinski, Rarenciuc şi Koz.

În a doua zonă German, Goldstein şi Griitzenberg.

În a treia şi a patra, tovarăşii Kalifarski, Rankevici, Mironovici Ivan, Karl Koz şi Weisenbrog.

Conducerea generală a revoluţiei, Comitetul Executiv o încredinţează troicii speciale compusă din tovarăşii Bădulescu (Gelbert Moscovici), Goldstein şi Kalifarski..” Am citat, selectiv, din lucrarea lui Radu Theodoru, „România ca o pradă”.

Acesta este bătrânul Moscovici, un adevărat luptător bolşevic cominternist, părinte al propagării bolşevismului în România – ca formă de dezmembrare a statului român.

Acum, despre tătic: despre Serge Moscovici nu se ştie prea mult nici acum în România, „ţara sa de origine”. Când comisarul UE, Pierre Moscovici, a întocmit raportul care facilita intrarea României în acest organism, s-a amintit, fugitiv, şi de tatăl său: „Persecutat înainte de 1944, ca evreu, Serge Moscovici devine militant comunist”, dar în anii următori, după ce bolşevismul cominternist, care a introdus în România dictatura comunistă, a pierdut partida (până în 1989!), Serge Moscovici „constată că a făcut o greşeală” şi se refugiază în Occident – unde face o mare carieră ca om de ştiinţă. În nici un dicţionar sau document public nu se precizează ce activitate a avut ca activist bolşevic cominternist şi care îi sunt înaintaşii – ceea ce se găseşte ca notă biografică este că Serge Moscovici a fost fiul unui „negustor de cereale” din Brăila. Despre celelalte ramuri ale familiei sale nu veţi găsi nimic, la suprafaţă. În acest caz sunt mai mulţi cominternişti, de toate naţionalităţile, care au făcut aceiaşi „constatare” – de fapt, care nu au mai putut face faţă noii politici comuniste (începând cu Gheorghe Gheorghiu-Dej), semnată, de această dată, de conducători care nu erau evrei, dar care au fost, la rândul lor, deosebit de nocivi pentru români, în deceniile următoare.

Şi astfel ajungem în zilele noastre cu această „minunată” genealogie a familiei de luptători împotriva românilor, Moscovici – fireşte ceea ce am scris aici sunt doar câteva linii referitoare la această genealogie. Rudele sunt cu mult mai multe şi ca urmare activitatea familiei este cu mult mai „bogată”. Cu alte cuvinte, subiectul este mult mai vast.

În sfârşit: „prietenul României”, în zilele noastre, şi totodată comisar UE pentru România (este fiul lui Serge Moscovici), Pierre Moscovici – francez, deci pronunţia numelui nu mai este aceiaşi (rusească) cu cea a înaintaşilor săi. Despre el nu este interesant să spunem multe lucruri în plus. Dar, ceeace nu am menţionat despre înaintaşii lui Pierre Miscovici – de fapt, am lăsat ca un fel de surpriză, este că amândoi şi încă vreo două rude au fost comisari sovietici pentru România. Iată cum se închide – sau doar continuă, fiindcă nu ştim ce comisariate ne mai rezervă viitorul – acest arc peste timp: înaintaşii comisari sovietici pentru România – „tânărul” de astăzi, comisar european pentru România.

Mai departe şi mai pe scurt vom face acest lucru pentru încă un singur exemplu. Am fi putut, în continuare, să urmărim traseul familiei Neulander (Roman) sau pe acela al familiilor Tismeninski (Tismăneanu) sau Geoană sau Guşe sau, poate filiaţia Saul Brukner (cum îşi spunea el pe româneşte, Silviu Brucan) – Adrian Severin (adică nepotul) etc… Dar acestea sunt cvasi-cunoscute; ca urmare, credem că, mult mai interesant şi spectaculos, este un alt traseu – tocmai pentru faptul că lumea a fost foarte plăcut impresionată de apariţia acestui „tânăr de viitor” -: cel al familiei „Olteanu”.

Pornim: Bogdan Olteanu s-a născut la data de 29 octombrie 1971 în orașul București. Tatăl său, ing. Dănuț Florin Olteanu a fost director general la Tehnofina SA din București, iar mama sa era fiica cominternistei Ghizela Vass, fost membru al Comitetului Central al PCR și adjunct al Secției de relații externe a partidului, colaboratoare foarte apropiată a coreligionarei sale Hannah Rabinshon (cunoscută, cu numele ei de scenă, ca Ana Pauker – care la rândul ei este „steaua polară” a prim ministrului „nostru” actual – Mihai Răzvan Ungureanu, tot coreligionar; îmi cer scuze că tot repet).

Aşadar, de această dată avem o bunicuţă. Cităm de pe ro.wikipedia.org.:

„Ghizela Vass (născută Gitta) (n. 22 aprilie 1912 Iași – d. 2004) a fost o activistă comunistă din România. Era de origine evreiască din Basarabia.

A intrat în PCR în 1933, când partidul era compus în mare parte din agenți NKVD. A avut o ascensiune foarte rapidă în partid. În 1945 ea ajunsese membru al CC al PCR și a reușit să se mențină în funcții până la sfârșitul anilor ’70. Printre sarcinile Ghizelei Vass s-au aflat, până la începutul anilor ’40, și „eliberarea” moldovenilor de la Chișinău de sub „jugul burghezo-moșieresc românesc”, iar, ulterior, după 1945, eliberarea românilor de la București „de sub jugul lui Iuliu Maniu și Brătianu”.

Între 1948-1984 a fost membru al CC al PCR, secretar al organizației PCR din București (din 1953, când a fost exclusă din Secția Externă a CC, în urma campaniei antievreiești din rândurile nomenclaturii) și șef de secție la CC al PCR (1975-1984). În 1980, fiica și ginerele ei (Eugen Zeiligsohn, medic) au plecat într-o excursie în Europa, stabilindu-se ulterior în SUA.

După ce a fost director adjunct al Secției Organizatorice a CC al PMR, în 1954 a fost admisă în secretariatul CC, iar în 1958 a devenit șefa secției relații internaționale a partidului. În mai 1961 a fost decorat cu medalia „A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România”.

La începutul anilor ’70, a fost „marginalizată” de Nicolae Ceaușescu în funcția de adjunct al secției relații internaționale, iar în 1982, pensionată. După pensionare, a fost numită vicepreședintă a Crucii Roșii, păstrându-și privilegiile.

Ghizela Vass, alături de Lidia Lăzărescu (nume conspirativ), Olga Deutsch și Andrei Goanță (nume conspirativ, mai târziu s-a refugiat în Israel), a condus un grup de sprijin și coordonare a luptei antititoiste format în cadrul secției de relații internaționale a PMR.

A fost soția lui Ladislau Vass, ilegalist maghiar, fost adjunct al ministrului finanțelor și membru al Comisiei de Revizie a CC al PMR, și o apropiată a Elenei Ceaușescu.”.

Cu alte cuvinte fabrica la care a fost făcută „om mare” bunicuţa se afla în centrul Uniunea Sovietică, în vreme ce fabrica la care a fost făcut „om mare” nepoţelul se află în centrul Uniunea Europeană – cu varianta americană Seatle. După ce a avut un traseu care s-a finalizat cu excluderea din Parlament, Bogdan Olteanu a fost reprofilat, prin rotirea cadrelor – la data de 7 octombrie 2009, când a fost numit viceguvernator al Băncii Naționale a României. Nici nu trebuie să insistăm prea mult: sunt aceiaşi fabricanţi care folosesc aceiaşi materie primă însă, pentru siguranţă şi pentru a preveni problemele (denumite şi pogromuri), din când în când – cam odată la cincizeci de ani – îşi schimbă denumirea, locaţia şi culoarea. Restul este diversiune. Ne vom opri şi cu exemplele aici.

Vom face însă o observaţie, pe care o considerăm foarte importantă pentru înţelegerea lucrurilor care se petrec astăzi, în ilicit numita politică românească – de fapt, la vârful întregii societăţi româneşti contemporane.

Dincolo de toate acestea despre care am vorbit în textul de faţă, dintre care multe au valoare anecdotică; dincolo de „fabricile de făcut oameni mari” şi de planurile celor stau în spatele acestor întreprinderi – este vorba despre cei care se închină celuilalt sau marelui arhitect; dincolo de toate acestea, sau poate faţă în faţă cu ele, suntem noi – fiecare dintre noi.

Toată construcţia pe care se forţează – prin crimă, teroare şi minciună – să o facă cei din spatele evenimentelor provocate arbitrar şi anorganic, cu care se confruntă omenirea de câteva secole bune, are un plan foarte bine stabilit.

„Fabricile de oameni mari” sunt locurile deformatoare de suflete şi minţi. Nu contează antrepriza în care a fost luată construcţia şi nici dacă ea este situată la Roma, Paris, Moscova sau Bruxelles. Aceiaşi este ţinta care este urmărită cu mare pricepere şi tenacitate.

Fără a urmări un joc de cuvinte, zidarii – masonii – îl au ca dumnezeu pe marele arhitect. Ca urmare este vorba, fără nici o îndoială, despre arhitectura lumii, cea trăitoare în istorie şi despre o pseudo-religie, pe care teologia o numeşte satanism. Planurile de construcţie sunt făcute de marele arhitect cu mult înaintea Revoluţiei Franceze, şi chiar înainte de formularea primei înşelări de proporţii de la Roma – înşelare reuşită sub presiunea şi poate prin ademenirea superbelor şi nenumăratelor gnoze, cunoscută şi slăvită sub numele de Renaştere. Întreaga perioadă a Renaşterii – este vorba despre renaşterea omului fără Hristos sau renaşterea păcatului şters de Mântuitor – trebuie înţeleasă în această cheie: pregătirea materialului – omul descreştinat – pentru pornirea construcţiei marelui arhitect. Nu este nimic altceva decât încercarea majoră de probare, de demonstrare a întâietăţii lumii – ca recreată de marele arhitect – faţă de Hristos.

Ispitit, Hristos a spus: „Şi răspunzând, Iisus i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti“ Luca, cap.4, verset 8., iar în Sfânta Evanghelie după Ioan, cap.18, verset 36 „Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.“.

Revanşa luciferică, pe care o trăim participativ şi care arată căderea continuă a omului prin istorie, ca urmare a neînţelegerii corecte a acestui raport, este dată de acest plan, despre care am vorbit. Marele arhitect îşi asumă lumea pe care o „reconstruieşte”, o „re-creează” sau o „re-naşte” după propriile-i reguli, care se opun Legii lui Hristos. Cel cu care se face această construcţie (indiferent cum s-ar numi ea) este omul lipsit de credinţă, omul îndepărtat de Hristos. Odată cu această fatală îndepărtare, omul devine o cărămidă în construcţia în care – după cum se tot promite – va fi „cald şi bine”. Însă, cu mult mai fierbinte şi infinit mai rău va fi pentru el, cînd va merge la judecată, înfăţişându-se Judecătorului nu ca un om îndumnezeit, vas purtător al Iubirii, ci ca o carcasă în care şi-a întipărit chipul nefratele cel mare, marele arhitect.

Asupra identităţii marelui arhitect nu trebuie să insistăm – el este însuşi Antihrist.