Despre cei 40 de Mucenici pe care-i prăznuim vom vorbi astăzi. Voi încerca să ofer pomenirii lor câteva flori.
***
Cine au fost aceşti sfinţi? Au fost soldaţi. Erau în floarea vârstei. Erau corpul cel mai ales al Armatei Romane. Aveau înălţime, prezenţă, aveau experienţă în război. Aveau şi bărbăţie, aveau şi supunere, desăvârşită ascultare faţă de superiorii lor. Erau exemple militare.
Odată, însă, cei 40 de mucenici s-au răsculat. De ce? S-au răsculat împotriva împăratului Liciniu, care îi prigonea pe creştini. Dispoziţia spunea: Cine va fi prins că vorbeşte despre Hristos va fi arestat şi va fi supus la pedepse mari şi va fi condamnat până şi la moarte.
Cei 40 de Mucenici nu s-au temut, nu şi-au închis gura. Când Îl iubeşti pe Hristos, nu poţi să taci. I-au arestat imediat şi i-au dus în faţa guvernatorului cetăţii, pe nume Agricolaos. Şi acesta le zice:
– Nu aţi auzit de porunca ce interzice să se vorbească despre Hristos?
– Am auzit de porunca împăratului. Dar o altă poruncă, net superioară, porunca lui Hristos ne spune să mărturisim numele Lui cel sfânt pretutindeni.
Agricolaos porunceşte să fie aruncaţi în temniţa militară până dimineaţă.
Dimineaţă îi scot. Îi întreabă dacă şi-au schimbat părerea. Răspunsul a fost negativ.
– Păcat de voi, le spune guvernatorul.
– Nu ne schimbăm părerea. Este singura dată când nu ne supunem poruncii.
– Nu daţi ascultare?
Guvernatorul s-a mâniat. Se gândea cum să-i chinuiască mai mult. La un moment dat, priveşte afară. Toate erau îngheţate.
– Am găsit! Aaaa… – spune – Diseară, când frigul va fi puternic, aruncaţi-i goi în lacul îngheţat şi o să vedem dacă după aceea Îl mai mărturisesc pe Hristos.
I-au dezbrăcat de tot. Cum i-a născut mama lor. Copii între 20 şi 27 de ani. Într-o clipă i-a aruncat în lacul îngheţat. Mucenicia din cauza frigului este groaznică. Nu sunt medic ca să vă descriu cum vine moartea din cauza frigului. Precum copiii Eladei au suferit îngheţuri în munţii înalţi, aşa şi aceşti 40 de mucenici.
Nu s-au temut. Nu s-au înfricoşat. Erau bucuroşi. Da! – n-au decât să nu creadă necredincioşii – Dădeau petrecere. Şi spuneau unul către altul: Curaj, fraţilor! O dată trecem din viaţă! După puţin, toate se sfârşesc şi ne vom afla în faţa lui Dumnezeu. Noaptea aceasta este istorică pentru noi. Curaj, fraţilor! „Aspră este iarna, dar dulce este raiul!” Aşa spuneau şi-şi făceau rugăciunea: Hristoase, dă-ne putere! Patruzeci am intrat în lac, patruzeci să ieşim! Să nu fie niciun trădător!
Atunci – acolo, în lacul îngheţat – s-au întâmplat trei minuni, una mai mare decât alta. Prima: un străjer care-i păzea aude din cer cântări foarte melodioase. A rămas extaziat văzând puterile cereşti care ţineau cununi şi se apropiau de mucenici. Dar unui mucenic îngerul nu i-a pus cunună. Ce s-a întâmplat? Acesta s-a temut, s-a îndoit. S-a hotărât să iasă din lacul îngheţat şi să meargă aproape de foc, ca să se încălzească. Când străjerul a vazut cununa rotindu-se prin aer, iar pe mucenic lepădându-se, i-a lăsat pe ceilalţi camarazi ai săi în postul de pază, s-a dezbrăcat şi s-a aruncat în lacul îngheţat, spunând: „Şi eu sunt creştin!”
A doua minune: Dimineaţă, aproape că muriseră toţi. Trupuşoarele lor erau cristalizate. Doar unul nu-şi dăduse sufletul. Şi, în aceeaşi clipă, o femeie alergă lângă el. Era mama lui. Veniseră cu carele şi-i puneau unul peste altul, ca pe nişte vite tăiate, pentru a-i duce să-i ardă. Mama l-a luat în braţe şi i-a spus: Copilul meu, nu te despărţi de camarazii tăi. Nu te lipsi de tovarăşii tăi. Şi l-a ridicat pe braţe şi l-a dus. Unde? În car! O, mamă care ai avut atâta eroism!
I-au ars pe toţi. Şi ca să nu rămână ceva şi să ia creştinii, au aruncat moaştele lor în râu. Atunci s-a întâmplat şi a treia minune. Creştinii au văzut o lumină. Strălucea râul, ca şi cum ar fi căzut diamante şi safire în ape. Pe deasupra pluteau rămăşiţele arse ale martirilor! Creştinii au adunat sfintele moaşte, care sunt mai preţioase decât aurul şi argintul.
În felul acesta şi aceşti 40 de Mucenici puteau să spună, împreună cu Sfântul Cosma Etolianul : „Trecut-am prin foc şi prin apă, dar ne-ai scos la odihnă!”(Ps. 65, 12).
Nu v-am spus care a fost patria celor 40 de mucenici? Este Asia-Mică. Patria lor există până astăzi, dar nu mai are pe bisericile ei cruce. Există încă lacul Sevastia. Locuitori ai Sevastiei erau cei 40 de Mucenici.
***
Comparaţi acum, iubiţii mei, viaţa celor 40 de Mucenici cu viaţa noastră, şi mai ales în ceea ce priveşte mărtirisirea credinţei. Ce înseamnă mărturisirea credinţei? Creştinismul nu te mai costă azi nimic. Nu-ţi consemnează numele, nici nu te dă afară din funcţie dacă mergi la biserică. Sunteţi liberi să mergeţi la biserică. Ia, imaginaţi-vă să iasă un decret care să spună: Cine merge la biserică, va fi arestat!… Dar vin zilele acestea! Va înceta creştinismul uşor şi comod şi va veni creştinismul sângelui. Aceasta este o pauză. Nu petreceţi, nu vă distraţi! Pregătiţi-vă mai dinainte!
Pe cei 40 de Mucenici i-au pus în linie şi i-au întrebat: Ce sunteţi?
Răspundeau în două cuvinte: „Sunt creştin!”. Asta s-a auzit de 40 de ori. Patruzeci de canoane împotriva diavolului. Şi aceste două cuvinte le-au plătit cu capul lor.
Acum, unde este mărturisirea credinţei noastre? Ne-a pus diavolul lacăt la gură şi nu-L mărturisim pe Hristos. De aceea zice marele Vasilie: „O, fericite limbi, doar pentru aceste două cuvinte – „Sunt creştin!” – v-aţi dus în rai!”
În clipa în care mucenicii au spus „Sunt creştin!”, s-au întâmplat patru lucruri: În ceruri, de fiecare dată când se auzeau cuvintele „Sunt creştin!”, muzica îngerilor se auzea cântând în cor: Slavă Ţie, Hristoase, Care naşti astfel de copii-eroi. Al doilea: A urlat diavolul, ca să vorbesc pe scurt! Vroia să-i prindă în mreaja fricii, dar nu a putut! Al treilea: Un înger scria numele lor în cartea mărturisitorilor credinţei, pe ale cărei coperţi scrie: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri!” (Matei 10, 32). Şi ultimul: Doar ce au spus: „Sunt creştin!” şi s-a curăţit aerul! Ce înseamnă asta? Că noi, cu picioarele noastre, murdărim pământul. Cu mâinile noastre facem cele ruşinoase şi celelalte; aşadar, atunci când limba noastră va zice „Sunt creştin!”, prin mărturisire se face curăţirea.
Toţi trebuie să ne supunem curăţirii! Toţi trebuie să trecem prin Iordanul pocăinţei.
Din păcate, în vremurile din urmă puţini se vor pocăi. Atunci, un om credincios va fi o raritate. Mai uşor va fi atunci să găseşti diamante decât să găseşti un creştin credincios. Da, a spus-o Hristos: „Când voi veni”, zice „oare voi mai găsi credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8).
Când va veni Hristos? Nu ştim când. Deodată, trâmbiţa cerească va suna şi va cutremura toate. Va străluci cinstita Cruce. Se va arăta Cel răstignit ca să judece pământul. Să-i judece pe împăraţi, pe judecători, pe medici, pe preoţi, pe episcopi, pe toţi. Va veni Domnul! Dar nu ca un Prunc, nici ca Răstignit. Şi atunci, înaintea Lui, „tot genunchiul se va pleca” (Filipeni 2, 10). Tot genunchiul va îngenunchea şi fiecare inimă va plânge şi fiecare limbă va cânta şi va zice: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2, 11). Amin.
† Episcopul Augustin
(Kozani, 8.03.1964)
– Traducere din elină: monahul Leontie –