Florin Stuparu: SPIRU HARET – masonul fanatic ce a pus bazele invatamantului anti crestin in Romania

Scriam în numărul trecut al revistei noastre că scopul de căpătîi al învăţămîntului „general, gratuit şi obligatoriu”  a fost, este şi va fi descreştinarea întregii omeniri botezate (căci cei care nu au primit, prin Sfîntul Botez, darul înţelegerii Scripturii, adică al cuvîntului Adevărului, nici nu au cum să mai fie smintiţi mai mult decît sînt). Şi îl pomeneam pe acel Cuza Vodă; care, să ne amintim, „a despărţit învăţămîntul de Biserică şi a introdus obligativitatea şi gratuitatea primelor clase”, după cum citeam în Istoria de a 4-a. Cuza a hotărît acestea, dar cine a săvîrşit cu lucrul zisele „reforme ale şcolii”, care pe atunci era biserica satului? Urmaşii lui, ceata liberală în cap cu Brătianu ăl bătrîn, care au dus şi mai departe războiul de ateizare pedagogică a Românilor (ce erau în număr covîrşitor ţărani, de vreme ce oraşul nu a fost la noi întodeauna cloaca tuturor alogenilor fugăriţi din ţările Europei), potrivit poruncilor stăpînilor de la Paris. În acest nobil scop, au pregătit un comisar – european, dar şi al poporului – croit pe măsura vremurilor noi. Acesta a fost Spiru Haret (1851-1912). (Zic „al poporului”, fiindcă era unul dintre susţinătorii „poporanismului”, o sminteală evreiască ce idealiza ţăranul, pe care îl ura şi îl dispreţuia din toată inima, de altfel – pregătindu-l pentru revoluţiile viitoare.) Precum citim în acelaşi manual: „Bazele învăţămîntuliui modern sînt puse de Spiru Haret, ministru [de două ori] al Instrucţiunii Publice [şi al Cultelor!]” (Istoria Românilor, manual pentru clasa a 4-a, Sigma, 1997).
Să nu credem că drăceasca lucrare a fost lesne de înfăptuit, şi aceasta pentru mai multe pricini. Mai întîi, să ne gîndim că minciuna pedagogică umanistă se lovea de firescul bun simţ al copiilor şi al părinţilor Români şi ţărani din acea vreme. Încît nu le puteai spune în faţă, de pildă, că omul se trage din maimuţă, că pămîntul se învîrteşte, că Neil Armstrong a păşit pe Lună, că J. F. Kennedy a fost împuşcat de un oarecare agent K. G. B. sau că World Trade Center a fost nimicit de Arabi. Fiind păziţi de harul dumnezeiesc pentru viaţa lor creştinească (atît cît era creştinească), şi deci sănătoşi la cap, toţi – şi mici, şi mari – te-ar fi batjocorit cu milă, văzînd că eşti nătîng rău. Iar dacă ai fi stăruit cu dinadinsul, chiar i-ai fi supărat, precum s-a şi întîmplat. Căci, aşa simplă cum era în gîndire (şi tocmai de aceea), „prostimea” românească vedea prea-bine că „luminătorii poporului” sînt stricători de minte şi de bune năravuri, iar în timpul liber chiar aţîţători la răzmeriţă pe faţă. Precum însuşi acel comisar-şef al Cultelor şi Instrucţiunii scria în raportul trimis aşa-zisului rege Carol I că:

„În adevăr, trebuie să se ştie că pe atunci învăţătorul era încă a priori considerat ca un răzvrătitor, şi orice mişcare făcea el se interpreta în rău. De aceea, mulţi învăţători s-au văzut atunci acuzaţi de agitaţiuni subversive şi expuşi la tot felul de neajunsuri. Cînd cu tulburările ţărăneşti din 1898 în judeţele Teleorman, Olt, Romanaţi şi Dolj, vreo cîţiva învăţători au fost denunţaţi ca provocatori ai dezordinilor şi urmăriţi” (Raport adresat M. S. Regelui asupra activităţii ministerului instrucţiunii publice şi al cultelor de Spiru C. Haret, ministru, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Carol Gobl”, 1903).

Dar cea mai însemnată pricină pentru care învăţămîntul umanist (adică satanic, adică francmasonic) nu a sporit precum ar fi vrut apostolii săi a fost autoritatea preoţilor ortodocşi; care, în ciuda tuturor „reformelor” lui Cuza şi a silniciei poliţieneşti a Statului, erau încă ascultaţi în parohiile lor. Pentru aceea, numitul Haret Spiru (ca ministru al creştinismului românesc, adică „patriarh” civil şi antihrist) şi vechilii săi i-au adus întru blestemata lor împreună-lucrare pe ierarhii Bisericii, bine frăgeziţi de loviturile tîlhăreşti ale lui Cuza şi de propria lor alunecare în umanism şi masonizare. Şi aşa, încet-încet, ortodoxia tot mai umanistă s-a înjugat cu ateismul revoluţionar, în nebuneasca încercare de a împreuna adevărul cu minciuna, lumina cu întunericul, pe Hristos cu Veliar (Satana). (Ceea ce fireşte că nu se poate, dar scopul, adică smintirea „poporului aflat în bezna neştiinţei”, s-a înfăptuit oricum.) Însuşi „roşul” („roşii” erau numiţi pe atunci liberalii, fiind cei mai turbaţii întru „progres”) aşadar însuşi „roşul” Haret Spiru (Grecotei, Machidon grecizat?) îi scrie Neamţului Carol:

„Încă una din preocupările noastre este de a face ca cercurile culturale să întrunească la un loc activitatea, sau cel puţin buna-voinţă […] a tuturor acelora care, prin stuaţiunea lor, sînt în măsură de a avea o influenţă oarecare asupra sătenilor. Printre aceştia, în prima linie vine preotul, a cărui vorbă, oricine ştie, este mai mult ascultată decît a învăţătorului. De aceea, lucrarea de înălţare a păturii ţărăneşti va fi mult înlesnită dacă preotul va colabora alături cu învăţătorul.

Pentru acest motiv, am solicitat de la P. S. Mitropoliţi şi Episcopi ca să ne ajute în întreprinderea noastră. Prin adresa noastră din 20 februarie, 1902, am rugat să ia măsuri pentru ca preoţii să ia parte împreună cu învăţătorii la cercurile culturale, la instituirea băncilor populae şi altele. De altă parte, am luat dispoziţiunea ca la întrunirile cercurilor culturale să fie invitaţi şi preoţii şi, de cîte ori vor lua parte, să aibă ei preşedinţa de onoare.

Acest apel al nostru a fost ascultat de cei mai mulţi din P. S. Chiriarhi, şi pretutindeni unde au fost ordine date preoţii s-au asociat la activitatea învăţătorilor, şi succesul a fost îndoit. În special în eparhia Dunării de Jos, P. S. S. Episcopul a dat însuşi ordine şi a organizat conferinţe preoţeşti la care sînt chemaţi şi revizorii şcolari, cu scop de a stabili legătura între activitatea lor şi activitatea cercurilor de învăţători. În schimb, în judeţele unde preoţii s-au ţinut de o parte, foloasele activităţii învăţătorilor sînt mai puţin simţite.

Sperăm că în cele din urmă vom triumfa de acest antagonism neînţeles [adică între Hristos şi Satana] şi pe unde a mai rămas, căci preoţii trebuie să înţeleagă că principala lor chemare este de a lucra pentru binele poporului [ca şi comisari cu barbă şi uniformă lungă]” (Raport…).

Pînă la urmă, ministrul şi bandele sale de „învăţători” au biruit, pentru că aveau toată puterea, într-o ţară ajunsă colonie de exploatare şi laborator francmasonic. Mult a fost pînă cînd ţăranii au prins gustul umanismului – adică al slavei deşarte, al pişicherlîcului şi al „culturii”, al traiului „civilizat” propovăduit în şcoală şi la „conferinţele” şi „cercurile ştiinţifice” – că apoi s-au îmbulzit singuri către şcoală, precum sînt îndemnaţi copiii să citească în urîtul roman apologetic Moromeţii, de Marin Preda (care „se face” încă „dintr-a treia”).

Haret a fost omul potrivit la locul potrivit, de o rasă neîntîlnită la miniştrii lui Cuza. Era matematician şi pedagog, adică „pytagoreu”, şi nu prost, cel dintîi „Român” (!?) doctor în matematici. Mai mult, să băgăm de seamă că era nepot duhovnicesc al lui Newton şi Descartes, în tinereţe ocupîndu-şi mintea cu probleme de mecanică cerească, ale cărei „legi” le-a întins – aşa cum făcuseră şi maeştri „iluminismului” – asupra sociologiei, scriind o carte intitulată chiar Mecanica socială (1910).

Dar să încheiem aici, cu un frumos cuvînt al poetului şi matematicianului Ion Barbu (Dan Barbilian):

„Figura liberală cea mai austeră, reformatorul Spiru Haret nu ne impune. Despre valoarea lui ştiinţifică [era şi el doctor în matematici] nu e cazul să vorbesc aici. Prin opera lui revoluţionară îl socotim însă cel mai nefast om al trecutului nostru apropiat. Cu un fanatism masonic necunoscut pînă la el, s-a aplicat să formeze un grup de învăţători quasi-marxişti, admirabili agenţi electorali, meritorie anticipaţie asupra învăţătorilor Frontului Popular din Franţa.”