Amintiri dintr-o copilărie fericită: FOCUL DE TABĂRĂ… DE LA COLȚUL BLOCULUI și ceva despre BĂTAIE

Asta ar fi din seria ÎNAINTE ERA MAI BINE.

Multe dintre cele de mai jos ar fi imposibile actualmente in Romania si total interzise in tari precum Norvegia …

Prima diferență majora dintre atunci si acum: numarul de copii. Eram 48 intr-un bloc de patru etaje si patru scari. Si in cam toate blocurile din jur situatia se prezenta aidoma. Nu ne amestecam cu cei din alte blocuri, dar uneori facem aliante, cei din vale impotriva celor din deal. Perioada propice razboaielor era iarna. Incepeau printr-o bataie cu bulgari si se terminau cu primul cap spart dupa ce se ajungea la bate.

Dar in general fiecare ne gaseam de joaca in perimetrul nostru. Uneori in grupuri si grupulete, alteori aproape cu totii la gramada. Unul din momentele cand ne adunam in plen era focul de tabara. Cam saptamanal, in perioada cand se umpleau cu cartofi depozitele de peste nodul de cale ferata din apropiere.

Cartofii erau ieftini pe vremea aia, ca orice aliment de altfel, dar farmecul consta in a-i fura noaptea din depozite. Noaptea, pentru ca era aventura mai mare: caini care ni se pareau cat viteii, paznici cu ghioage, fugareala. Si fiecare astfel de expeditie victorioasa avea ca scop mancatul cartofilor copti in jaratec. Iar ca sa facem jaratec, ne trebuia musai un mare foc la coltul blocului, ce se inalta in perioada sa de glorie cam pana la etajul 2. Si faceam ca toate alea in jurul sau iar cei mai curajosi sareau prin el. Distractie totala.

Din cand in cand cate un parinte scotea capul pe balcon sa vada daca totul era in ordine. Si era in ordine …

Militie? Pompieri? Vecini isterici? Aiurea.

Sa mai faca o armata de copiii periodic asa ceva acum in mijlocul unui mare oras? Nici pomeneala. Ca vine direct si ISU si politie si jandarmeria calare si SRI prin satelit si protectia copilului si tot ce a mai inventat un SISTEM nebun ca sa ne faca viata o puscarie. Si evident si breaking news …

Bataia

Tata m-a batut extrem de rar. De fapt nici nu ma batea. Imi dadea cate un singur dos de laba, dar unul de natura sa vad stelute. Si nu metaforic, caci chiar vedem stelute.

Mama insa, mitraliera. Dar doar cadenta fiecarei batai era de mitraliera, puterea fiind de femeie normala. Si nu ma batea mai des deoarece ar fi fost vreo psihopata, ci din simplul motiv ca ea statea mai mult cu mine. Iar eu eram un nazdravan …

Uneori insa nu eram doar nazdravan, ci saream calul bine de tot. Evident ca atunci si represaliile erau proportionale.

Odata, cam pe cand eram eu de varsta gradinitei, ce-mi trece prin minte? Fiind la balcon, iar jos in spatiul verde niste copii la joaca, de ce n-as arunca eu cu un mare cui indoit in forma de scoaba spre ei? Nu ca sa le fac rau, ci pentru ca atat m-a dus pe mine mintea sa fac pentru a le atrage atentia sa se uite in sus. Doar ca din cauza vitezei, ceea ce credeam eu a fi un nevinovat si fara valoare prim obiect la indemana, a devenit un adevarat proiectil ce s-a infipt in umarul unei fetite.

Asa ca sange, urlete si in cateva minute un tata nervos la usa care repeta strigand o singura lozinca: “Da-l afara, sa-l mananc cu cacat cu tot!”. Cu greu s-a putut dumiri mama mea care era si motivul cererii sale, caci omul nu excela nici in stare normala la capitolul coerenta vorbirii.

Iar eu, prezent la acest ad-hoc proces, dar o distanta de siguranta de vreo 2 metri in spatele mamei, pitigaiam cat de tare puteam si foarte hotarat: “Nu, n-am fost eu”. Aiurea insa, cine m-a crezut?

Si in timp ce pledam cu totul neconvingator, ma gandeam si la vorba extrem de suparatului tata al fetitei. Si-mi parea foarte nefericita posibilitatea de a cadea in mana sa, cu atat mai mult cu cat nu-mi era foarte clar cum adica sa ma manance cu ala cu tot. Dar pe cand inca vizualizam cam cum o fi, hop ma infasca mama strigandu-mi: “Iesi afara din casa mea!”.

Wow. Atat a trebuit sa aud. M-am smuls cu toate puterile din mana sa si m-am mai oprit direct in sufragerie sub masa. Un adapost insuficient insa. Cu o agilitate de care n-o credem in stare, mama dupa mine. Dar de asta data ma apuca cu doua maini si ma trage ca pe un balot de paie. Insa pe traiectorie ma prind si eu cu mainile si picioarele de piciorul mesei. Si nu i-am mai dat drumul pana la final.

Cum necum s-a opintit saraca sa traga acest cuplu, dar cand a ajuns in dreptul usii, totul s-a blocat. Asa ca tragea ea, dar fara nici un spor. Masa se infipsese in toc iar eu devenisem una cu ea. Dar nu se lasa. Cand obosea de tras, incepea sa dea cu palmele, lovindu-ma mai mult pe spinare, caci aia era la indemana. Cand obosea sa ma palmuiasca, incepea sa traga. Si tot asa pana ce razbunatorului tata asa o mila i se facuse de mine ca a inceput el s-o roage sa inceteze. Si s-a facut pace. Iar eu am bagat la cap sa fiu mai cu bagare de seama in actiunile mele.

N-am eu talentul lui Ion Creanga, insa sper ca celor trecuti bine de 40 de ani le-am trezit niste amintiri. Iar celor tineri le-am facut o schita a ceea ce inseamna o altfel de copilarie. Pentru cei ce inca nu si-au dat seama, vorbim despre Romania anilor 60 – 70.

Dacă v-a plăcut, voi continua seria cu:

Amintiri dintr-o copilărie fericita: LAICA

Amintiri dintr-o copilărie fericita: CU CHEIA DE GAT

Amintiri dintr-o copilărie fericita: LA CRUCI

Amintiri dintr-o copilărie fericita: ȘANTIERE

Deocamdata insa, voi reveni oleaca la faza cu bataia, caci merita dezvoltat subiectul. Vedeti voi fratilor, de niste ani incoace, ni se tot baga in cap ca ai nostri copilasi sunt de neatins nici macar cu o palma, nici chiar atunci cand realitatile impun reasezarea micilor zvapaiati pe directia corecta. Iar dupa cazul Bodnariu, ziaristi mici sau mari si tot soiul de specialisti in nimic au inceput o furibunda campanie de promovare in Romania a intregii doctrine Barnevernet. In acest sens, aleg spre exemplificare un text scris de Ion Cristoiu si publicat la 12 ianuarie 2016 pe blogul sau cu titlul Cazul Bodnariu sau cum ar fi să vedem un tip venit din junglă revoltat că nu-i lăsat să se plimbe în p…a goală prin București:

Am istorisit undeva cu ani în urmă că, în postura de fiu de ţăran fiind, am cunoscut pe pielea mea învăţătura străbună, venită din trecut o dată cu behăitul jalnic al Mioriţei:
Bătaia e ruptă din Rai.

În cazul meu nu era vorba de o palmă la fund, cum zic azi tăticii şcoliţi pe Internet, nici măcar de un tras de ureche, botezat urecheală, ci de ditamai parul.
Maică-mea, pentru că ea era în familia copilăriei mele premierul, Executivul, iar taica-meu, Preşedintele, un preşedinte de republică parlamentară, era cea care mă bătea.
În ogradă fireşte, dat fiind că în casă, cu încăperile sale strîmte, nu putea mînui parul în voie.
Mă bătea dintr-un dublu motiv:
Mai întîi, pentru că făcusem o boacănă.
Mai apoi şi mai crunt, pentru că n-o rupeam la fugă după primele lovituri.

Încăpăţînat, cum sînt şi acum, şedeam de-al dracului pe loc în timp ce mă lovea.
Pe maică-mea, care lansase Operaţiunea pariind pe faptul c-o voi rupe la fugă şi, atunci, ea va fi obligată să renunţe, o scotea din sărite statul meu pe loc, în care ghicea debutul unei rebeliuni.

Am reamintit aceste lucruri nu pentru a dezvălui ce copilărie nefericită am avut, supunîndu-mă unui clişeu care te loveşte la anii bătrîneţii, ci pentru a-mi închipui cum ar fi reacţionat autorităţile din Norvegia dacă întîmplarea s-ar fi petrecut pe teritoriul lor naţional.

Ar fi dus-o pe maică-mea direct la Psihiatrie, unde studenţilor le-ar fi fost prezentată drept un caz ţinînd de Omul de Neanderthal. Iar pe mine, sînt sigur, m-ar fi luat în custodie, făcînd în aşa fel încît toată viaţa nici măcar fotografia maică-mi să n-o văd, ca să nu mă stresez.

Prin urmare, întreaga mea experienţă de viaţă e una românească, neaoşă.
Asta nu mă împiedică, dînd curs unui fel al meu de a judeca lucrurile, să-i înţeleg pe norvegieni.
Au ajuns cu subtilităţile de civilizaţie pînă acolo încît se supun unor legi care interzice pînă şi să te uiţi urît la copil, chiar dacă, vorba românilor, eu te-am făcut, eu te omor.

Într-una din călătoriile mele în străinătate, am văzut la Berlin o demonstraţie de protest faţă de vînarea crocodililor.
Tot în Germania fiind, am băgat de seamă că peste tot – în parcuri, în magazine, în metrou – omului îi era interzis o sumedenie de lucruri, pe cînd cîinelui, nu.
Dacă l-a început, am fost contrariat, ulterior am sfîrşit prin a-i înţelege.

Sub semnul acestei înţelegeri a unor legi din alte ţări care pe noi, românii, aflaţi faţă de ţările respective pe undeva prin Evul Mediu, am rămas uluit de zarva pe care a stîrnit-o în România de cazul copiilor luaţi de autorităţile norvegiene unei familii pe motiv că respectivii erau trataţi cu brutalitate.

E drept – zice tatăl copiilor, brav român, pe la televiziunile care-i culeg lacrimile în căușul ratingului – le-am dat acolo o palmă la fund, dar asta nu înseamnă să mi-i ia.

Că tatăl nu pricepe prăpastia de mentalităţi dintre români şi norvegieni mai e de înţeles.
Dar că presa românească, în cuprinsul căreia lucrează tipi presupuşi a fi trăit şi-n altă parte decît în creierii munţilor noştri, s-a năpustit asupra autorităţilor norvegiene şi, mai grav, s-a apucat să facă presiuni asupra autorităţilor noastre pentru a lua poziţie oficială faţă de „fasciştii” norvegieni, asta nu mi se pare de înţeles.

N-ar fost nimic dacă televiziunile, ziarele, site-urile s-ar fi mărginit la compătimirea românului nostru și eventual ar fi făcut chetă pentru banii ceruți de proces.

Instituțiile noastre de presă au declanșat o campanie de presiune asupra Autorităților române pentru a impune statului norvegian să comande Barnevernet să-i dea copii românului nostru.

Autoritatea pentru protecția copilului din Norvegia e o instituție independentă de Guvernul norvegian.
Singura care poate soluționa problema declarînd abuz luarea copiilor e Justiția norvegiană.
Justiție căreia i s-au adresat norvegienii confruntați cu deciziile Barnevernet, norvegieni văduviți de norocul de a fi români și prin urmare lipsiți de solidaritatea moldo-valahă.

De ce nu face nimic Guvernul norvegian? – se revoltă ziariștii noștri, cei care ar trebui să știe mult mai bine decît nea Gigel de la Sculărie- că unei instituții independente prin lege într-o democrație nu-i poate ordona nimeni.

Împotriva autorităţilor norvegiene s-au organizat proteste de stradă, petiţii, emisiuni (Mihai Gâdea şi-a consumat pentru un an întreg rezerva de pişat ochii în chip teatral), s-au scris articole cu titluri insultătoare.

Dacă aş fi norvegian aş întreba:
– De ce protestează românii, maică?
– Pentru că sînt uluiţi că în Norvegia n-ai voie să-i dai copilului o palmă la fund.
– De ce?
– În România sînt zicale precum:
Bătaia e ruptă din rai!
Unde dă tata creşte!
Eu te-am făcut, eu te omor!

Imaginaţi-vă că-n România de azi vine unul din junglă şi, potrivit tradiţiei sale din străbuni, se plimbă în p…a goală prin Bucureşti.

Autorităţile îl iau pe sus şi-l amendează.
Ce se va întîmpla în junglă?
Babuinii vor protesta indignaţi:
– Cum adică, n-are voie omul să umble în p…a goală pe stradă?!

E printre cele mai gretoase discursuri pro sistem pe care le-am citit vreodata. Cu atat mai mult cu cat, pentru realizarea acestui demers isi injura propria mama …

Pentru cei inclinati a se lasa pacaliti de astfel de campanii de spalare a creierilor, am ales trei citate din vremurile in care omenirea inca era normala:

Biblia, Pildele lui Solomon:

Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale

Vasile Militaru:

„Pe copii să-l ţii în frâne
De vrei, OM, la toţi să placă
Nu-i lăsa, orice, să-ngâne
Nu-l iasă, orice, să facă
Nu-l lăsa, după plăcerea-i
Unde vrea el să se ducă
Din aceiaşi lemn se scoate
Şi icoană şi măciucă!”

Ion Creanga – La cirese:

Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vro două locuri din sat era câteun cireş văratic, care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.

— Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă nişte sumani. Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani, şi lăi, şi de noaten, care se vând şi pănură, şi cusute; şi acolo, pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins din alte târguri: Focşani, Bacău, Roman, Târgu-Frumos, şi de pe aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai mult humuleştenii, răzeşi fără pământuri, şi cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, brânză, lână, oloi, sare şi făină de păpuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare din borangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în târg de vânzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine cam peste mână târgul. Apoi dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! vorba de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună… Dar în gândul meu: Ştii c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi!… Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului.

— Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; coboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu

Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând: Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş! Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, şi odată fac zup! în nişte cânepă, care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă, şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă şi deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încâlceşte prin cânepă, ori se împiedică de ceva, şi cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea…

Dar mai în deseară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie de faţă când s-a ispăşi cânepa şi cireşele… căci, drept vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză, ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: A tunat şi i-a adunat. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul. Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace bună! Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:

— Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag.

http://www.youtube.com/watch?v=9Nk33uxRsmU