X

Am intrat în anul CENTENARULUI MARII UNIRI. Preoți eroi în lupta pentru reîntregirea României

de null
Facebook ne-a blocat posibilitatea de a distribui articolele pe pagina OrtodoxINFO. Vă rugăm să distribuiți articolele noastre apăsând AICI.

Related image

Participarea României la Primul Război Mondial a avut un scop clar și asumat de întreaga țară: Marea Unire. Aceasta s-a realizat în 1918, dar pentru ea au murit în jur de 1.000.000 de români. În armată, preoții militari au avut un rol vital.

Odată cu mobilizarea în vederea intrării în război, circa 250 de preoţi vor însoți armata pe câmpurile de luptă, fiecare regiment având un cleric numit „confesorul regimentului”. Pentru coordonarea activității acestora, s-a înființat Serviciul Religios, condus de Protopopul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București.

Dacă la începutul mobilizării unii dintre preoți comunicau Părintelui Nazarie că au fost întâmpinați cu întrebarea „Ce caută popa aici?”, după intrarea în război situația s-a schimbat radical. Datorită comportamentului lor, datorită însuflețirii și păcii sufletești pe care le-au adus în rândul ostașilor, pe toată durata războiului, conducătorii armatei și ai statului au înțeles că preoții în armată nu sunt doar utili, ci sunt strict necesari și că locul lor, de păstori sufletești, este în mod firesc în mijlocul fiilor duhovnicești, mai ales în momente atât de dificile.

La 10 aprilie 1918, generalul Constantin Prezan, însărcinat cu comanda Armatei Române, spunea: „Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Țară și Neam”. Alături de ei, circa 200 de călugări și călugărițe din diferite mănăstiri din Moldova au făcut pregătire prin Crucea Roșie și au fost încadrați în sistemul sanitar al armatei. În mai multe mănăstiri au fost amenajate orfelinate și spitale.

Preoții au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit și au împărtășit, au înmormântat pe cei căzuți în luptă sau răpuși de boli, au îmbărbătat cu timp și fără timp, dar au fost și cei care au ținut cursuri, au suplinit doctori, farmaciști, învățători, au deschis școli și orfelinate, au explicat ostașilor și românilor din Transilvania și din Basarabia istoria românilor, au întreținut cultul pentru eroii care și-au dat viața pentru țară și neam.

În jur de zece dintre ei s-au jertfit alături de ostași. Între ei: preotul Belizarie Popescu, din Mereni (Constanța), mort în lupta de la Turtucaia, în 1916, preotul Nicolae Armășescu, din Tomșani (Vâlcea), înmormântat cu onoruri la cimitirul Ghencea, preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Olt, căzut la Mărășești cu crucea în mână, mână care a fost aflată întreagă când i-au fost mutate osemintele în cripta „Bisericii Neamului” de la Mărășești, în 1926, D. Bârlogeanu, din Regimentul 51/52 Infanterie, Ionescu Ștefan, din Regimentul 3 Infanterie, Rătescu Ion, din Brigada 2 Roșiori, preotul I. Cerbulescu, de la Spitalul Evacuare Nr. 1, preotul C. Gibescu, de la Ambulanţa Diviziei 1 Infanterie. Alți preoți au căzut prizonieri, pentru că au întârziat cu pansarea răniților, îngrijirea muribunzilor sau îngroparea soldaților.

Prețuirea deosebită acordată preoților militari a dus, în 1921, la emiterea Legii pentru organizarea clerului militar și organizarea Episcopiei Armatei. Ministrul de Război, generalul Ioan Rășcanu, scria în motivarea ei: „Armata noastră, care a luptat în condiții extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, grație pregătirii ei sufletești a putut să înfrunte cele mai grele timpuri și să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolșevismului, care a prins în focul său și a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească este de netăgăduit că în mare parte își are obârșia în sentimentalele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în timpurile de restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară, care a însoțit armata în tot timpul războiului, a fost mai presus de orice laudă și, ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre”. Episcopiei Armatei va desființată în 1948 de către regimul comunist.

Fragmentele de mai jos, culese din rapoartele preoților și ale comandanților unităților în care au fost încadrați, reconstituie tabloul acelor zile unice, deopotrivă dureroase și sfinte, din istoria românilor.

Simțirea lor
„Sunt un apostol pribeag, care port în suflet jalea si durerea îndepărtatului Ardeal. De pe frumoasele plaiuri ale Săcelelor (lângă Brașov) soarta m-a aruncat la gurile Dunării. Martor când armatele noastre au trecut Carpații, am avut rara fericire de a saluta în frumoasa noastră biserica pe domnul general Razu cu întreg statul sau major… Am trăit clipe de înalta elevare sufleteasca şi de atunci mi-am legat soarta mea de aceea a Armatei Române şi, când a urmat retragerea, a trebuit să îmi părăsesc satul – şi cu familia să iau drumul pribegiei.

Am căutat la toate ocaziile să îmbărbătez, să țin cald patriotismul şi iubirea de tron şi ţară, fără de care nu se poate înfăptui idealul măreț după care năzuim.

Am credința neclintită că bunul Dumnezeu, care în decursul veacurilor ne-a ocrotit şi nu ne-a lăsat să pierim, nici acum, când luptam pentru o cauză sfântă şi dreaptă, nu ne va părăsi, ci va întări brațul ostașilor noștri şi va oțeli piepturile lor, pentru ca să curețe ţara de dușmanii cotropitori şi să putem, în viitorul cel mai apropiat, întemeia România Mare, visul de veacuri al tuturor românilor”.

(Pr. Zenovie Popovici, confesorul Marinei Militare, Ismail, 4 iunie 1917)

„Deși am fost numit preot de regiment neavând vârsta cerută de Instrucțiunile asupra atribuțiunilor preoților de Armata în timp de război, cu toate acestea, n-am căutat să scap de această înaltă datorie faţă de Patrie în ajunul războiului nostru pentru îndeplinirea idealului Naţional, ideal pe care l-am nutrit în seminar ca elev, la universitate ca student şi apoi ca preot la parohie, cultivându-l atât prin cuvânt, cât şi prin scris.”

(Pr. Neculai Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, 30 august 1917)

„Vârsta înaintată – motiv puternic pentru cei ce cu vrere se sustrag de la chemarea sfântă a ţării – ca şi condițiile mele familiale şi sociale m-ar fi obligat sa rămân a-mi sluji biserica mea, fără să intru atât de direct în iureșul amețitor al războiului nostru, cu atât mai mult cu cât fiul meu mai mare, astăzi ofițer în armata româna, era trimisul micii mele familii pentru a-şi da viața în scopul realizării visului nostru secular.

Cu toate acestea, numai cu scopul de a traduce personal în fapt ceea ce de pe catedra de științe religioase am predicat, spre a îmbărbăta pe alții până la supremul sacrificiu de sine şi de ai săi, făcut patriei, atunci când momentul venise, n-am șovăit nici o clipă, ci dimpotrivă am rugat personal pe şeful Serviciului Religios de la Marele Cartier General să nu mă omită de pe tabloul preoților mobilizați şi să-mi dea orice loc, l-am convins că n-aş putea eu să dezertez de la strigătul sfânt de redeșteptare națională şi că în curentul acela trebuie să-mi am locul meu; m-am condus de rândurile din cântecul celor doi grenadiri: «Ce-i la om femeie şi copii, când doruri mai înalte are el. Umble ei cerșind, de vor fi flămânzi: Patria să nu cadă!». Şi în slujba acestei sublime idei m-am pus din vârsta cea mai fragedă până la cea prezentă, necruțând nimic pentru ea.

Datorita largii bunăvoințe a sefului Serviciului Religios primesc ordinul de mobilizare nr. 192 la 28 octombrie 1916, tocmai în împrejurările cele mai critice, când nesiguranța zilei de mâine îmi punea familia în situații dificile. N-am șovăit. Cu tot dorul ce aveam, mi-am luat toiagul meu de păstor și cu sufletul voios, după mici peripeții, sosesc la Brigada a II-a Cavalerie (Regimentul de Escortă Regală și Regimentul 4 Călărași) unde am fost repartizat, în ziua de 4 noiembrie 1916.

[…] În dimineața zilei următoare, când un schimb de trupe se făcea în tranșee, cea dintâi grijă îmi fu de a sta de vorbă cu trupa ce pleca și, în prezența comandantului regimentului și a ofițerilor, le-am ținut o scurtă cuvântare din care redau numai cele ce urmează:

«Iubiții mei ostași ! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți în primul rând chiar de dușmanii noștri.

Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți iubiții mei !».”

(Pr. Gheorghe Voicu, confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 24 februarie 1918)

„Acesta fiind prea scurt arătat, modul meu nenorocit de a cădea prizonier, rog pentru mărirea iubitei mele patrii, pe care am și propovăduit-o cu cuvântul și deși bătrân, am părăsit altarul meu și ca [un] tânăr zburam pe picioare, peste Carpați, însoțit de viteji generali, ca eroul Dragalina, eroi colonel Scărlătescu, Rădescu, Canciulescu, Tenovici etc.

Locotenent confesor al Regimentului 1 de Vânători, Preotul Ilie Roșoga, iconom stavrofor, Turburea – Gorj”.

(Pr. Ilie Roșoga, confesorul Regimentului 1 Vânători, 24 august 1918)

„Față de o astfel de situație gravă în care se găsește țara, nu înțeleg să vă mai rog ca să mă ștergeți din numărul celor ce se vor mobiliza, ci din contră, prin rândurile acestea îmi permit ca să va rog, cu cea mai caldă stăruință, ca de urgență să dați ordin ca să fiu mobilizat.

Și vă rog să mă mobilizați la unul din regimentele de infanterie sau la brigăzile care azi luptă la Tisa, căci acolo este pericolul mai mare. Știu precis că în acele unități care luptă la Tisa sunt preoți care – cu foarte multă dreptate – cer să fie demobilizați pe motiv că au depășit vârsta reglementară. Și au mare dreptate. Subsemnatul n-a împlinit încă 40 de ani.

Vă asigur, Prea Cucernice Părinte Protoiereu, că voi ști să-mi fac datoria întreținând în sufletele soldaților mei focul cel sacru al dragostei de țară, al spiritului de sacrificiu și al disciplinei severe, elemente sufletești fără de care nu s-a pomenit în Istorie nici o victorie.

Armamente perfecționate putem să avem berechet, dacă nu vom avea suflete bine preparate pentru sublimul sacrificiu, nimic nu vom valora. Și am ceva experiență din trecut, în a ridica sufletele. Scriind aceste rânduri și hotărându-mă în sensul arătat sub impresia citirii comunicatului M.C.G. de azi, 21 iulie [stil nou], mi-e teamă de un singur lucru: să nu fiu acuzat că cer să fiu imediat mobilizat numai dintr-un sentiment de vanitate sau cine știe ce sentiment de Don Quichot!

Trecutul meu din acest război, însă, cred că mă apără cu succes de astfel de nimicuri.

Nu dintr-un sentiment de vanitate stă cineva nouă luni de zile în fața inamicului, în primele rânduri de tranșee, când regulamentul militar îmi permitea să stau la trenul regimentar al unității, adică la 10-15 km de front!

Fapta și atitudinea mea țin să arate că preoțimea română, conform poruncii Mântuitorului ca «Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema», ține să arate și azi că și în trecutul nostru istoric nu cu vorba, ci cu fapta, cum se apără un neam, o lege, o țară.

Singurul lucru ce voiesc să dovedesc acelora ce nu cunosc încă – sau se fac că nu cunosc rolul cel mare al preoțimii în viața sufletească a unui neam, să le dovedesc, zic, că preoțimea română aleargă acolo cu fapta, nu cu vorba numai, acolo unde pericolul este mai mare.”

(Preot N. Vasilescu, Biserica Catedrala Ploiești, 22 iulie 1919)

Sfânta Liturghie
„Trupa era coborâtă din munți pentru un repaus. Comandantul nostru, care ținea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajiște verde de pe malul drept al pârâului Cașin, un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea, tot umbrarul a fost înconjurat de soldați și ofițeri, iar în mijlocul lor, masa pentru serviciul divin. Corul ofițerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel și în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălțătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!”.

(Pr. Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători, Sfintele Paști, 1917)

„Preotul N. Hodoroabă, de la Brigada 10 Artilerie, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldații într-un ogor cu păpușoi la Pufești, pe malul Siretului, i-a așezat în genunchi pentru a nu fi descoperiți și a săvârșit Sfânta Liturghie.

În timpul slujbei încep a șuiera pe sus șrapnelele care se sparg la 40–50 de metri. Soldații nu o rup la fugă, ci se tupilă jos și nu pleacă niciunul până nu s-a terminat rugăciunea”.

„Am putut să mă conving că oficierea Sf. Liturghii în fața bolnavilor, lângă patul lor de suferință, are un mare și binefăcător efect sufletesc, fiecare știind că pentru sănătatea lui se oficiază Sf. Liturghie acolo, lângă dânsul! Dacă bolnavii au fost mișcați sufletește, apoi țin să mărturisesc că nu mai puțin am fost și eu, oficiind pentru prima dată în viața mea de preot în mijlocul a vreo 400 de răniți, din care aproape jumătate au stat culcați, rănile nepermițându-le nici o mișcare”.

(Pr. V. Ursăchescu, Confesorul Spitalului de Evacuare Nr. 7, 15 august 1917)

În timpul luptelor
„Iubiții mei ostași! Voi sunteți cinstea și fala neamului românesc, de acest război este legat prezentul și viitorul neamului românesc și al copiilor noștri. Privirile tuturor se îndreaptă asupra voastră. La voi privește acum întreg neamul românesc, la voi privesc acum femeile, copiii și părinții voștri, la voi privește acum bunul Dumnezeu care e nădejdea tuturor. Țara așteaptă de la voi biruințe, în voi curge sânge de viteji. Sunteți voinici, aveți cu voi pilda strămoșească, aveți binecuvântarea părinților voștri, aveți îndemnul soțiilor și copiilor voștri, aveți priceperea comandanților voștri, aveți și ajutorul lui Dumnezeu. Privirile voastre să fie tot înainte, căci a da înapoi va fi o mare rușine pentru voi, va fi plângere și jale și vom fi disprețuiți, în primul rând, chiar de dușmanii noștri.

Deci, înainte cu Dumnezeu, căci mâna Lui cea tare și puternică e cu voi și va face din dușmani așternut picioarelor voastre. Binecuvântarea Domnului să fie cu voi. Să trăiți, iubiții mei!”

(Pr. Gheorghe Voicu, Confesorul Ambulanței Diviziei a 9-a, 5 noiembrie 1916)

„Duminică la 16 octombrie, am făcut serviciul divin în câmp deschis și au fost pomeniți toți cei căzuți în luptele din urmă… Luptele se înăspreau din ce în ce; rândurile regimentului se răreau și moartea ne pândea din umbră pe fiecare… Nu era nevoie să mai propun eu, preotul, să facem vreo rugăciune, căci comandantul și ofițerii o cereau…”.

(Pr. Cicerone Iordăchescu, Confesorul Regimentului 4 Vânători)

„Acum în urmă, spre sfârșitul lunii iulie, divizia noastră având a se împotrivi dușmanului în regiunea Cosmești-Mărășești, s-a făcut multă moarte și prăpăd, căci oastea noastră, îndârjindu-se, a stat la luptă cu tot trupul și sufletul ei. În seara zilei de 1 august, vrăjmașul, îndoindu-și puterile și aruncându-se asupră-ne cu foc, fier și fumuri înăbușitoare, a stropșit biata noastră oaste pe loc, îngropând-o în șanțurile dărâmate.

Cu acea ocazie, un capăt al șanțului în care mă adăposteam, fiind atins, mi-a acoperit și sfârtecat geanta cu Sf. Antimis, cutiuța cu Sf. Împărtășanie și carnetele de identitate ale soldaților și corespondența. Deși trupe proaspete au sosit, izgonind pe dușman și reocupând iarăși poziția, n-am mai putut afla decât bucăți răzlețe și sfărâmate de obuz din ceea ce pierdusem.

De aceea, Reverendissime Părinte Protoiereu, având neapărată trebuință de un nou Sf. Antimis, vă rugăm să binevoiți a interveni spre a mi se transmite un altul. E mare lucru serviciul divin aici, între ostași. Te crezi transportat cu duhul în vechile vremuri creștine, prin răcoarea catacombelor, iar ostașii nu mai sunt niște chipuri comune, ci sfinții neamurilor de glorie creștină. Aici și acum, ca niciodată n-am fost mai buni creștini, căci providența divină lucrează efectiv și continuu.”

(Preot Spiridon Măndescu, Confesorul Regimentului 9 Infanterie Râmnicu-Sărat,
22 septembrie 1917
)

„Venit în mijlocul nostru, în vremuri de grea cumpănă, când Regimentul 38 Infanterie pornise a se măsura din nou cu armatele nemțești, a fost primit cu o bucurie generală de ofițeri și trupă, cărora nu le mai lipsea în pregătirea lor de a lovi pe dușman decât dezlegarea creștinească pentru ca sufletele lor, dornice de răzbunare și sacrificiu, să se poată înălța mai ușurat spre Dumnezeul dreptății noastre, pentru care vom lupta până la izbânda finală.

Această dezlegare s-a făcut de preotul Dumitrescu, care de la început, prin figura sa blândă și prin vorbele sale pline de înțelepciune, și-a tras dragostea și simpatia tuturor. […]

Activitatea și meritele părintelui Dumitrescu sunt apreciate în toată Divizia a X-a. La inspecția d-lui comandant al Armatei I a fost prezentat de către d-nul general Cihoscki, cu cuvinte elogioase, la care d-nul general Eremia Grigorescu a răspuns: «Mergi înainte pe calea ce îmi spune d-l general Cihoscki, căci cuvintele unui preot inimos valorează cât 10 cuvinte de ale noastre»”.

(Regimentul 38 Infanterie, 12 ianuarie 1918)

În spitale
„Prezentându-mă la Regimentul 21 în ziua de 7 martie a.c., primele cuvinte cu care m-a întâmpinat comandantul, col. Gorski, au fost acestea: «Părinte, suntem într-o stare nenorocită, avem peste 600 de bolnavi și în fiecare zi ne mor câte 5-6 oameni; fii binevenit între noi și te rugăm să ne dai tot concursul pentru combaterea bolilor contagioase».

De multe ori, când medicii și infirmierii unității cădeau bolnavi, doar preotul, cu cunoștințele pe care le dobândise, rămânea să îngrijească pe cei în suferință”.

(Pr. I. Mușețeanu, Confesorul Regimentului 21 Infanterie, 24 iunie 1917)

„La început m-am silit să înțeleg sufletele ostașilor, mediul în care opera și scopul operațiunilor, pentru ca lucrarea mea să fie cât mai folositoare. Nu voi uita niciodată în viață privirile pline de suferință ale răniților și bolnavilor întinși la rând pe paturi în marile barăci de scânduri, care îmi cereau cuvântul dumnezeiesc pentru alinarea durerilor și întărirea nădejdilor zdruncinate de slăbiciune, cum nu voi uita nici privirile întrebătoare și scrutătoare în a afla adevărul dumnezeiesc al voinicilor de la regiment, care, trecând prin atâtea ispite, voiau să înțeleagă rostul pentru care trebuiesc să țină strâns încă prăselele armelor”.

(Pr. Iosif Comănescu, Confesorul Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, 27 martie 1919)

Jertfirea vieții
„În ziua de 8 noiembrie a.c., a fost înmormântat preotul N. Armășescu din Tomșani (Vâlcea), rănit mortal pe câmpul de luptă și decedat în spitalul Colțea. I s-a făcut înmormântare ofițerească, la care au luat parte, pe lângă preotul spitalului, iconom Gh. Șelaru – preot de garnizoană – și iconom C. Nazarie – protoiereul preoților de armată – care, și în calitate de fost director la seminar și profesor de teologie al răposatului, a cinstit cu prezența sa și cu cuvinte smulse din inimă prohodirea unuia dintre cei mai aleși preoți ai noștri, după cum era între cei mai aleși elevi și studenți.

După luarea licenței în teologie, n-a râvnit să devină preot de oraș, situație la care-i dădeau dreptul eminentele sale însușiri, ci s-a hirotonit preot de sat, cu hotărârea de a lucra pentru binele și fericirea acelora, din mijlocul cărora ieșise. A dat examen și a fost numit și învățător pentru ca să poată avea sub a lui oblăduire duhovnicească pe toți cei din satul lui, începând de la copii.

Bun păstor și bun învățător, preotul N. Armășescu nu putea rămâne acasă, când voinicii formați de el, în vederea zilei celei mari a dezrobirii fraților, porneau să scrie cu vârful baionetei istoria viitorului nostru apropiat. Și a căzut în fruntea lor, jertfă a datoriei și idealului său de bun român.

Un prieten, preotul C. Diaconescu, a acoperit corpul neînsuflețit al aceluia care, împrejurările neîngăduind, n-a avut parte de ultimul sărut al soției și copiilor săi, cu flori albe, minunat simbol al conștiinței curate ce a trăit într-însul. Biata soție poate că nici n-a primit încă vestea crudei încercări și, înconjurată de micuții ei, va fi împletind de zor, cot la cot cu femeile din sat, ciorapi pentru vitejii care luptau pe crestele Carpaților… Nu ne putem închipui altfel pe gospodina preotului Armășescu. Și dacă un vis urât o va fi făcut să tresară în somn atunci când bravul ei soț va fi respirat pentru ultima oară, sărmana femeie își va fi zis poate că soțul ei e pe-aproape și va fi gândind să dea și pe-acasă… Cu zâmbet pe buze va fi împărtășit, dimineața, copilașilor și tovarășelor ei de hărnicie, nu atât visul însuși, cât dulcea lui tălmăcire.

Dormi în pace, deopotrivă de vrednic ostaș și martir al Patriei și al lui Hristos, care luptând continuu în biserică, în școală și în fruntea vitejilor pe câmpul de război, ți-ai dat sufletul întru nădejdea vieții veșnice și răsplătirii neamurilor. Te vor răzbuna aceia pe care tu i-ai format! Sanguis martyrum, semen gentis romanae!

(Publicat în „Adevărul” și „Neamul Românesc”, între 10-15 Noiembrie 1916)

„Comandantul Diviziei a 2-a P.A.
Ordin de zi nr. 192,

În noapte de 18-19 decembrie 1917, Regimentul 3 Infanterie a făcut o incursiune în tranșeea inamicului. A luat parte la aceasta și preotul regimentului, anume Ionescu Ștefan Cazacu, și ca un adevărat părinte, a îmbărbătat ostașii, făcându-i să lupte în credința lui Dumnezeu, pentru mântuirea neamului și dezrobirea pământului strămoșesc.
A fost rănit de obuzele inamicului, care i-au cauzat moartea, dându-și sfârșitul în ziua de 1 ianuarie 1918.
A murit moarte de erou, acest stâlp al bisericii creștine, la postul și lângă copiii sufletești pe care îi întreținea în credința către Dumnezeu, Țară și Rege.
Pentru calitățile sale sufletești și frumoase însușiri părintești.
Îl dau pildă de patriotism tuturor din divizie și cu toți să-i jurăm „Răzbunare”.

Acest ordin de zi se va citi ofițerilor și trupei subordonate.
Dat la Postul de comandă al Diviziei 2, astăzi 29 ianuarie 1918.
Comandantul Diviziei a 2-a,
General I. Vladescu”

Cinstirea eroilor
„Preotul Neculai Hodoroabă, pe când mergea cu icoana în ajunul Crăciunului, întâlnește mormântul Ecaterinei Teodoroiu: «Pe cruce era o coroană de flori veștede; casca ei spartă era legată cu sârmă de cruce. Adun pe toți soldații în jurul mormântului, cântăm Troparul și Condacul Nașterii, apoi îngenunchem cu toții și facem un Trisaghion. Vorbesc, apoi, arătând celor din jur cine a fost fecioara sublocotenent care odihnește aici…».”

„Iunie 3. Sâmbătă. Astăzi am făcut liturghie și parastas pentru soldații morți în Tungujei. A slujit și părintele Stăncescu din Țibănești, care cu această ocazie a ținut o cuvântare foarte frumoasă, vorbind despre „înstrăinarea omului de la legea creștină și războiul actual. A vorbit admirabil ! Excelează prin comparațiuni cu exemple din viața de toate zilele. Mi-am întărit și mai mult convingerea că este cu adevărat apostol al…*, așa cum ni-l închipuim noi în visurile noastre de români. După aceea, s-a făcut procesiune cu prapore și cruci la cimitir, unde s-au citit molitve de dezlegare. A fost o zi memorabilă: până când noi citeam molitvele, soldații, toți, puneau la fiecare mormânt – ce purta o cruce și fusese de curând dres – câteva flori adunate de pe câmp sau din grădini. S-au împărțit după aceea colaci și colivă la soldați, bătrâni si copii, și toți au plecat cu sufletul mulțumit că au putut face ceva pentru camarazii lor, morți pentru patrie.”

(Pr. I. Mușețeanu, Confesorul Regimentului 21 Infanterie, 24 iunie 1917)

„Subsemnații, confesori ai Spitalelor de Evacuare Nr. 17 și 10 Nichiseni, în urma înțelegerii luate cu comandanții ambelor formațiuni, am săvârșit o panachidă pentru pomenirea eroilor luptelor de la Mărășești și decedați în aceste spitale în cursul lunilor iulie și august a.c. și înmormântați în cimitirul militar nou, înființat de noi, peste calea ferată la miazăzi de Spitalul de Evacuare Nr. 17. Serbarea a decurs precum urmează:

Comandanții, ofițerii, personalul și trupa ambelor spitale, în echipa de parada, la ora 10 a.m. s-au aranjat în procesiune în centrul Spitalului 17 astfel: în fruntea procesiunii mergeau soldații Spitalului, având la mijloc o cruce mare de lemn, dusă de doi sergenți, pe care cruce s-a imprimat următoarea inscripție: «Eroilor căzuți în cele mai groaznice lupte ale neamului românesc: Camarazi de lupta! Cu viața voastră ați oprit inamicul cotropitor, Dumnezeu vă binecuvântează, iar patria vă păstrează recunoștință veșnică și îngrijire familiilor voastre». Apoi veneau două colive mari, preoții și corul, domnii comandanți, ofițerii, personalul, trupa Spitalului 10 și procesiunea se încheia cu sute de răniți din ambele spitale, care puteau umbla.

Procesiunea a plecat în cântecul corului «Mergi la cer», ajungând în cimitir, unde mormintele eroilor erau împodobite cu ghirlande și coroane de stejar și flori și în mijlocul cărora am oficiat parastasul cu răspunsurile date de cor. Înainte de veșnica pomenire, preotul Parfenie de la Evacuare Nr. 10 a ținut o cuvântare, în care, aducând mulțumiri eroilor pentru jertfa lor, promitea în numele camarazilor și țării veșnică recunoștință pentru ei și familiile lor. În timpul cântării de către cor a veșnicei pomeniri, doamnele și domnișoarele de la ambele spitale au acoperit zecile de morminte cu flori.

Apoi preotul Georgescu, de la Evacuare 17, a ținut o cuvântare, asemănând pe eroi cu mucenicii creștinismului și sfârșind cu cuvintele: «Acum, făcându-ne datoria strămoșească către sufletele lor, să-i rugăm să îngenunche împreună cu noi înaintea tronului dumnezeiesc, rugându-l să aibă în a Sa pază scumpa noastră țară».”

(Pr. G. Georgescu, Confesorul Spitalului de evacuare nr. 17, Pr. Ioan A. Parfenie,
Spitalul de Evacuare nr. 10, 10 septembrie 1917
)

„În Valea Uzului, unde ne aflam prin luna lui octombrie și începutul lui noiembrie 1916, după ce bravul Regiment Nr. 15 Infanterie împreună cu celelalte regimente din Divizia a 7-a au respins năvălirea austro-germanilor dincolo de frontieră, am ridicat o bisericuță stabilă de lemn fasonat pe locul ce se cheamă «Salatruc», punându-i și inscripția: «În memoria eroilor căzuți în Valea Uzului din Regimentul Nr. 15 Infanterie». În această bisericuță săvârșeam Sfânta Liturghie în fața trupelor care veneau la rezervă pe câteva zile.”

(Pr. Victor Gervescu, Confesorul Spitalului de Evacuare Nr. 5, 12 ianuarie 1918)

Educatori
„Fiind cu formația în repaus, în spatele frontului, cantonați în satul Deleni, jud. Bacău, și observând că în acest sat, cu tot timpul înaintat, un învățător nu s-a prezentat pentru a deschide școala, subscrisul am hotărât deschiderea și începerea lecțiilor, ajutat de seminariștii de la aceasta formație.

Cursurile au început din ziua de 30 octombrie cu peste 40 elevi prezenți din primele zile, mai toți copii ai mobilizaților și dispăruților în război”.

(Pr. Niculae Mănescu, confesorul Ambulanței Diviziei 1, 5 noiembrie 1917)

„[…] având în vedere scopul de a ridica cât mai sus moralul soldatului român – ferindu-l astfel de la descurajare și pierderea răbdării, în unire cu domnii ofițeri de la această formație, precum și d-l sergent cu termen redus C. Tomescu, licențiat în teologie, am înfiintat cu soldații Trenului o școală de ambulanță la care să predau zilnic cursuri. Această școală s-a început în ziua de 6 noiembrie. Numarul celor ce urmează la această școală e aproape 40. Obiectele ce se predau sunt: religia, aritmetica, scris-citit, istoria, geografia și higiena”.

(Pr. Neculai Dărângă, confesorul Trenului Sanitar Permanent Nr. 6, 24 noiembrie 1917)

Dascăli ai omeniei
„Războiul, prin firea lui, înăsprește până la ura de moarte inimile celor ce sunt în luptă, de aceea preotul va recomanda ostașilor milă și mărinimie către dușmanul bătut sau către acei care nu se pot apăra, cum sunt: femeile, copii, bătrânii, bolnavii etc. De asemenea, îi va sfătui să aibă respect către avutul dușmanului și blândețe către soția și fetele lui și, în genere, către tot ce el are sfânt, dând prin aceasta dovadă de ostaș aprig și neîmblânzit cu dușmanul înarmat, cavaler și civilizat cu dușmanul îngenunchiat”.

(Instrucțiuni asupra atribuțiunilor preoților la armată, 28 octombrie 1915)

Dascăli ai jertfelniciei
Fragmente din „Memoriu de activitatea desfășurată de preotul iconom Ioan G. Popescu, confesorul Regimentului Călugăreni Nr.40, în campania anilor 1916-1918”, datat 21 feebruarie 1918.

„[…] Îmi aduc aminte, ca o paranteză, că înainte de luptele de la Carachioi, soldații fiind peste măsură de obosiți și istoviți, deoarece, după tactica ce se executa de cu seară, regimentul se retrăgea – 15 kilometri din poziția pe care o câștigase și spre ziuă parcurgea alți 15 kilometri spre a ajunge la pozițiile anterioare, iar ziua de a începe ofensiva, regimente fiind prea puține față cu întinderea sectorului și deci nefiind schimbat regimentul cu liniile, d-l comandant de atunci al regimentului, maior Dervescu, cerând concursul și sfatul meu, am strâns regimentul pe batalioane în trei părți, pronunțând câte un discurs, reamintindu-le vitejia strămoșilor noștri oșteni pe care nu i-a învins nici foamea, nici cruzimea și mulțimea dușmanului, apărând cu sângele lor această binecuvântată țară, apelând la conștiința lor de soldați români ca să nu se lase biruiți de oboseală și de mulțimea dușmanului; scăparea țării stă în piepturile lor vitejești. Aceasta era înainte de plecarea în ofensivă, după care au pornit regimentul, în frunte cu comandantul său.

[…] Am oficiat, în prezența trupei și ofițerilor corpului, parastas pentru morții căzuți la Albești, în acele lupte crude, și am spus cele ce urmează:

„Iubiți ostași! Astăzi ne-am îndeplinit o datorie frățească. Astăzi am înălțat rugăciunea către cel Atotputernic pentru sufletele camarazilor noștri căzuți pe câmpul de luptă pentru întregirea neamului românesc. Ei au îndeplinit cea mai mare poruncă Dumnezeiască: din dragoste și-au dat viața pentru frați.

Iubiții mei! De moarte nimeni nu scăpa, căci moare săracul, bogatul, împăratul, ostașul, tânărul, bătrânul, cel fericit și amărât. Cei ce mor la vetrele lor mor mulțumiți că în ceasul morții nu sunt singuri, ci înconjurați de rude și prieteni, sau nemulțumiți ori plângând după bunătățile pe care le lasă în urmă și neavând fapte mari; odată cu ducerea lor se stinge și pomenirea lor. Nu tot așa e cu ostașul, el e plâns de întreaga tara, numele lui e scris în istoria țării și pomenit la sfintele slujbe și sărbători naționale, între binefăcătorii neamului. Datori suntem cu toții să ne plecăm frunțile în fața acestei pilde a camarazilor noștri. Să le făgăduim aici, în sfânta biserică (!) că le vom urma bravura și că vom duce mai departe lucrul început de ei, îl vom duce până la victorie. Onoare lor! Ferice de sufletele lor! Cu toții să zicem: Dumnezeu sa-i ierte, iar noi, cu Dumnezeu înainte până la victorie”.

[…] Tot la Albești-Muscel am ținut o scurtă cuvântare ostașilor care mergeau în tranșee:

„Iubiții mei! Multe suferințe au îndurat strămoșii noștri pentru unirea Moldovei cu Muntenia într-o singura țară și pentru libertatea pe care o avem astăzi. Mulți au trecut din această viață cu inima sfâșiată de durere că n-au avut fericirea să vadă și ei ziua sărbătorii celei mari, dar au murit cu credința în Dumnezeu și în dreptatea lui, că cel puțin urmașii lor vor avea parte de acea zi. Noi suntem urmașii lor. Nouă ni se cere să scăpăm pe frații noștri de jugul sclaviei. Deci, mergeți cu credința în Dumnezeu și cu curaj la postul de onoare. Stați neclintiți la postul vostru și observați orice mișcare a dușmanului.

A noastră va fi izbânda, căci nu mergem să luam dreptul altuia, ci să luptăm pentru apărarea pământului nostru strămoșesc și pentru dezrobirea fraților noștri și să facem o Românie Mare, așa cum au dorit-o părinții noștri și cum o dorim și noi. Dumnezeu e cu noi. Și acum, cu mine ridicând ochii spre cer, să ne rugăm: Doamne, Doamne auzi-ne în ceasul acesta. Ascultă glasul nostru de ajutor și strigătul de suferință al fraților noștri subjugați. Noi nu cerem, Doamne, decât ceea ce e al nostru, iar ei cer de la tine, Părinte al îndurărilor, liberarea lor de sub jugul străin. Ajută-ne, Doamne, să dobândim. Dumnezeu să vă binecuvânteze și să fie cu voi. Să trăiți iubiții mei!”.

[…] A doua zi de Anul Nou (n.n. 2 ianuarie 1917), ducându-mă printre soldați, deoarece-mi plăcea să stau de vorba cu ei, am observat oarecare descurajare și, deci, pe lângă că le-am spus cuvinte de încurajare, în ziua de Botezul Domnului, după serviciul liturgic, făcând sfințirea apei mari în curtea bisericii, am vorbit trupei, în prezenta ofițerilor și a enoriașilor, despre înfrângerea oștirii noastre.

„Iubiților! Pe fețele voastre observ o descurajare din cauză că am suferit o înfrângere. Într-adevăr, ne doare rău această lovitură a sorții. Dar asta nu înseamnă să ne pierdem curajul. Acolo unde e câștig trebuie să fie și pagubă. Dacă în timpuri liniștite orice om cuminte poate să piardă, dar în război, unde este cu neputință să se descopere toate cursele și vicleniile dușmanului?! A pierde nu înseamnă a muri, ci a te reculege, ați face socotelile din nou, a te lumina la minte și a începe lucrul cu puteri înmiite. Această retragere, în loc de a ne descuraja, ne dă ocazia a ne reculege, a ne încorda puterile, a ne ascuți mintea și, deci, ne da putința de a merge la biruință. Multe lupte pierdute s-au prefăcut, prin muncă și stăruință, în biruințe strălucite. N-avem decât să ne gândim la părinții noștri din 1877; n-au fost respinși de trei ori la Grivița și a patra oară au intrat victorioși în ea? Să luam exemplu de la ei. Noi ne vom da socoteală de soarta țării noastre strămoșilor, care ne cer să luptăm cum s-au luptat și ei, și urmașilor noștri, care cer să le adăugăm din ce am pierdut. Deci, cu curaj, răbdare, încredere în comandanții voștri, vom merge la izbândă. Dar, mai presus de toate, gândul să ne fie la Dumnezeu, să avem credință în el și nădejde în ajutorul lui și vom învinge pe dușman”.

Dătători de unitate
„Cu temperamentul unui adevărat preot confesor, bine pregătit și cu o experiență îndelungată, preotul asimilat căpitan Voicu Gheorghe a reușit în mod admirabil să unifice sufletele noastre, să le înlănțuiască de așa manieră ca împreună să nu cruțăm nicio rezervă de energie pentru a face tot ce trebuie ca totul să meargă bine. E om admirabil și preot ales, care pășește pe urmele fondatorului credinței creștine. Cu deosebit curaj a mers până la cele mai avansate posturi de brancardieri, făcându-și datoria către cei căzuți. A insuflat ofițerilor și trupei noastre frumoasele precepte creștine și a ajuns să domine sufletele tuturor prin purtarea adevărat creștină ce are. În slujbele religioase ce face, exteriorizează în mod splendid credința creștină și cuvântările sale – foarte dese – îmbărbătează și mișcă.

Departe de a mai fi repulsivi la tot ce e de domeniul credinței, ofițerii și trupa noastră îmbrățișează și înfăptuiesc cu drag sfaturile sale. Într-un cuvânt, n-am decât cuvinte de laudă pentru preotul Voicu Gheorghe, căruia îi mulțumesc că în orice moment mi-a fost ajutor neprețuit în conducerea și educarea ostașilor acestei ambulanțe.”

(Raport al Medicului Șef al Ambulanței Diviziei a IX-a, 24 februarie 1918)

În Transilvania
„În Ardeal. Trecând frontiera pe la Bicaz, arătăm atât soldaților din jurul meu, cât și populației civile românești ce o întâlneam în cale, că trăim zile mari, că generații întregi s-au stins dorind să vadă căderea pietrelor nedrepte de hotar și ivirea steagurilor din România liberă pe pământul Transilvaniei.

Am îmbrățișat pe primii bătrâni cu plete sure, care la trecerea noastră se descopereau și-și făceau cruce, ridicând ochii umezi spre cer și zicând: «Ajută-le, Doamne!». Farmacistul sublocotenent Marino Gh. și mai mulți sanitari, mișcați la aceste scene, băteau din palme și strigau: «Bravo, părinte, sa trăiești!».

Făcând o halta în satul Valea Jidanului, m-am dus să-l vad pe preotul satului.

Întâlnindu-l în fața casei, instinctiv ne-am îmbrățișat ca doi frați ce nu se văzuseră demult și lacrimile de bucurie nu ni le-am putut opri nici unul. Actualul comandant al Diviziei 14 Infanterie, general Bunescu, era în curtea preotului gata să se suie în automobil și mirat mă întreabă: «Sunteți rude, părinte?». «– Da, d-le colonel, demult, dar acum ne vedem pentru prima data». Am istorisit aceste scene pentru a se vedea de ce sentimente curate și de cât entuziasm eram animat, văzându-mă cu dorobanții noștri pe pământul scump al Ardealului.”

(Pr. Neculai Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, 20 august 1917)

„Astăzi, duminică în 4 mai 1919, am făcut Sfințirea apei pe țărmul Tisei, în prezența ofițerilor și trupei – cu apă din Tisa.

Am înălțat inimile spre rugăciuni pentru bravii ofițeri și ostași căzuți pe câmpul de luptă, am binecuvântat țărâna ce acoperă trupurile lor.

Am mulțumit lui Dumnezeu pentru Duhul Vitejiei și al Dragostei de Neam, cu care a dăruit Oștirea Românească.

Am sfințit și răcorit cu stropi de apă sfințită fețele biciuite de vânturi și arse de nădușeala marșurilor fulgerătoare ale ofițerilor și ostașilor și ne-am cuminecat cu apă din Tisa.

Înmuind Sfânta Cruce ortodoxă în Tisa, am sfințit acest fluviu și l-am așezat, după un mileniu de suferințe și după lupte sângeroase, de hotar de veci al Țării Românești.”

(Pr. Iosif Comănescu, confesorul Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, 4 mai 1919)

În Basarabia
„Debarcând la Cosmești, stație de drum de fier, am căutat prin toate mijloacele să mă pun în contact cu sufletul populației, în majoritate moldovenească, de la sus-numita comună până la Chișinău, unde se afla și regimentul, cutreierând toate satele apropiate și limitrofe cu calea ferată.

Prin săvârșirea serviciului liturgic […], prin conversații în masă ori în cercuri restrânse pe familii, mai mult, introducându-mă în sufletul lor prin predici, conferințe cu caracter religios-național, […] am reușit să-mi apropii simțirile românești aproape stinse și să constat că poporul moldovenesc este cu totul inconștient din punct de vedere național; chiar și preoțimea moldovenească este inconștientă.

Însă în multe împrejurări, mai ales la auzul cântărilor românești în Sfânta Biserică, la auzul cântecelor și doinelor românești, sub impresia povestirilor istorice de pe vremea lui Ștefan Vodă, ori Lupu, ori Petre al Rareșoaiei, bătrâni și mai ales bătrâne, care singure, după părerea mea, au păstrat focul sacru al neamului, plângeau ca niște copii, tinerii rămânând cu gura căscată, neștiind ce să creadă.”

(Pr. Dem. Ionescu, confesorul Regimentului 42/66 Infanterie, 30 ianuarie 1918)

„Strigătul de ajutor, vaietele copiilor, mamelor și ale moșnegilor, ale fraților moldoveni din Basarabia s-au auzit peste Prut la noi și noi am venit. Am venit să scăpăm datina strămoșească, glia, pământul, legea, limba și credința veche de acum 106 ani, când fiica cea de mijloc a fost răpită de un balaur de la sânul mamei, de la «Moldova» frumoasă și puternică a Sfântului și Marelui Ștefan.”

(fragment din predica ținută în biserica din comuna Criuleni, 4 februarie 1918, de Pr. N Ciapă, confesorul Regimentului 10 Vânători, 2 mai 1918)

„Aici în Basarabia ogorul este mare, dar semănătorii sunt foarte puțini. Depinde de stăpânul ogorului, dacă va ști să aleagă semănători harnici și pricepuți, care să semene grâu.

De se va urma să se trimită și aici semănătorii de căpătuială, spre a-i procopsi, rezultatul va fi ca, în loc de grâu, vom secera furtună.”

(Pr. George Crețu, Confesorul Regimentului 6 Vânători, 14 februarie 1918)

„Nu mai lipsește neamului românesc decât unirea politică pe care trebuie cu toții s-o dorim și pentru realizarea ei să luptăm.

«Ceea ce va face pe voi basarabenii să nu puteți gusta frumusețile limbii românești pe care voi o grăiți e că voi aveți alte buchii decât noi». Îi îndemn să vină la școala de adulți de două ori pe săptămână și-i asigur că în două luni, vor putea scrie și citi românește. Le dau ca exemplu pe copii din școală, care de la 10 ianuarie și până azi au ajuns să scrie și să citească românește. Mai cânta copii «Hora Unirii» și adunarea se împrăștie.

Impresia mea e: pe cei mari printr-o administrație dreaptă și omenească îi putem atrage.

Pe adevărații români să-i căutăm în micii copii moldoveni, care învață cu mult drag limba strămoșeasca. Cei mari mai au prejudecățile lor; cei mici sunt cei curați la suflet.”

(Pr. George Crețu, confesorul Regimentului 6 Vânători, 27 februarie 1918)

„Una din dorintele mele de când am pășit pe pământul frumoasei Basarabii a fost ca să contribui și eu cu ceva la deșteptarea simțului național aici. Pentru aceasta, pe lângă cuvântările pe care le-am rostit la orice ocazie prielnică, am socotit că aș contribui mult mai eficace prin înființarea școlilor de adulți. Prima încercare am făcut-o în comuna Pârlița, deplasarea trupei însă a făcut ca totul să fie numai un început.

Astăzi însă dorința mea a devenit o realitate în Târgul Călărași. Mai întâi, pentru a putea avea auditor, am organizat, cu concursul d-lor comandanți locotenenți-colonei Dabert si Al. Dobre, o șezătoare artistico-literară în ziua de 25 martie (conform ordinului de zi).

Serbarea a avut un efect minunat căci la propunerea d-lui locotenent-colonel Dobre ca cei ce doresc să învețe limba românească s-o scrie și s-o citească, să se înscrie la școala de adulți pusă sub directia părintelui G. Crețu, am avut peste 100 de înscrieri.

Școala de adulți funcționează regulat de la 1 aprilie, în doua săli cu peste 100 auditori: domni, doamne, militari etc. sub conducerea mea, iar cei între 14 si 18 ani sub conducerea domnului căpitan Lefter. După doua ședințe numărul auditoriului tinde să se dubleze, întrucât azi mă văd pus în plăcuta situație de a mai deschide un alt curs pentru o nouă serie de auditori formată din funcționari de la poștă, gară, prefectură, primărie, spital etc.”

(Pr. George Crețu, confesorul Regimentului 6 Vânători, 3 aprilie 1918)

„Timpul liber îl foloseam în jurul redacției «România Noua» și în cercul intelectualilor refugiați din Transilvania și Bucovina, care făceau propagandă culturală și națională în Basarabia. Am sfințit Tipografia România Noăa împreună cu preoții din toate unghiurile românismului; din Regatul vechi părintele Tincova, din Basarabia părintele Ursu, din Bucovina părintele Morariu, din Macedonia părintele Papadima și din Ardeal eu. Am ținut toți câte o cuvântare în fața asistenței civile și militare originare din toate regiunile românești, apoi, pe rând, preoții am învârtit roțile mașinii, îmbrăcați în odăjdii, scoțând din teascuri întâiul număr, unde propovăduiam triumful biruinței noastre, ca triumful unui adevăr și dreptății, care este una cu realizarea «Idealului nostru Național», pe când nemții în teritoriul ocupat cântau în apogeu triumful sabiei germane și al pumnului de fier.”

(Pr. Iosif Comănescu, confesorul Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, 27 martie 1919)

Înmormântările

„Mi-am dat silința, ca după încetarea luptelor, să înmormânteze ostașii căzuți, umblând pe jos prin munți și necruțând nici o osteneală. M-am îngrijit, ca la fiecare mormânt să se pună câte o cruce, coroane și flori. Pe toate crucile scriam singur numele mortului, data, regimentul etc. De pildă: «În amintirea viteazului ostaș Ganea Teodor din Regimentul 69 Infanterie, Dorohoi, mort în lupta sfântă pentru dezrobirea Ardealului, la 30 aug. 1916. Fie-i țărâna ușoară!»”.

(Pr. Neculai Hodoroabă, confesorul Regimentului 69 Infanterie, 30 august 1917)

Grija de orfani
„De trei saptamâni suntem în rezerva, în comuna Poiana, jud.Tecuci, unde mi-am facut urmatorul program de munca: duminica si sarbatorile oficiez Sf. Liturghie, pe rând în cele doua sate, unde se afla cantonate ambele regimente, cu care ocazie tin si câte o predica. În fiecare zi pâna la amiaza vizitez trupa în cantonamente, dând sfaturi morale si higienice soldatilor. Dupa-amiaza ma duc la scoala, unde predau învatamântul religios si am alcatuit si un cor pe doua voci cu copii, începând a cânta raspunsurile Sf. Liturghii, apoi asist la masa copiilor, caci de catre d-l comandant al Regimentului 24 Artilerie, în urma consfatuirii ce am avut, s-a alcatuit o cantina scolara unde iau masa de doua ori pe zi 140 copii. Asemenea hrana se da la toti copiii orfani si familiile fara mijloace. S-a luat hotarârea ca din hainele uzate sa se faca haine la copiii orfani, a început lucrul. În urma ordinului Prea Cucerniciei Voastre, am luat hotarârea ca în fiecare seara sa facem în localul scolii sezatori, la care sa asiste toata trupa, pe rând; aceste sezatori încep a functiona chiar de astazi.”

(Pr. M. Cârlănescu, confesorul Brigadei a XIV Artilerie, 26 noiembrie 1917)

Adevărați apostoli, mai presus de orice laudă 
„Preotul Bejenaru V. – de la [Regimentul] 1 Grăniceri, s-a prezentat la regiment cu un patriotism pe care nu-l discută ci îl pune în aplicare printre soldați. Sfaturile sale aveau efect imediat, el știa să apară sub impresia faptelor, pentru că le simțea. În fața greșelilor, era dojenitor, aspru, și expunea gravitatea așa de bine, că pedeapsa morală era hotărâtoare, insuflând virtutea. În luptele cele mai grele trupa și ofițerii l-au văzut în mijlocul lor. În momente critice a dat ajutor medicilor regimentului; cu vorba lui ușura durerile răniților. Dacă regimentul și-a căpătat renume, desigur în mare parte se datorează preotului Bejenaru, și dacă ceea ce el a făcut pentru trupă este comun, cred însă, că influența ce a avut asupra ofițerilor caracterizează cu totul superioritatea lui. Datorită felului nostru de viață trebuie să recunoaștem că în general ofițerul nu este prea mult atașat de biserică; preotul însă pe nesimțite ne-a apropiat de biserică si acolo prin slujba splendidă ce oficia ne îngenunchea. Prin predici făcea educația virtuții ofițerilor, reușind cu mult succes a îndrepta obiceiuri și a înlocui principii care, desigur, nu datorită lor erau contrarii principiilor morale. (maior Dimitriu). Preotul a fost lângă mine în gloanțe, în obuze, pretutindeni. Este un om extraordinar, adevărat apostol al tuturor frumoaselor credințe. (colonel Cantacuzino).”

„A ajutat cu fapta și cu vorba pe medicii regimentului, stând sub ploaia de gloanțe inamice, pansând și îngrijind pe răniți, alături de medici. În ziua de 24 august 1916, când toți căutau să fugă cum puteau peste Dunăre, preotul Florescu sta neclintit la postul său, dând continuu ultimele îngrijiri muribunzilor și răniților, din orice regiment erau, lăsând să plece sub ochii Sfinției Sale pontoanele cu soldați și cu fugari, rămânând în învălmășeala aceea, preferând să fie răsturnat și călcat în picioare, dar să-și facă datoria.

Pe timpul captivității a avut o purtare demnă, căutând să aducă alinare suferințelor ofițerilor prizonieri prin serviciile religioase ce făcea, predicile și povețele nenorociților de prizonieri în Bulgaria.

A suferit cu bărbăție, ca un martir, toate maltratările bulgarilor, a fost lovit, jefuit, amenințat sa fie omorât și înecat, mai ales când i s-au răpit Sfânta Cruce și Evanghelia.

Dânsul le-a suferit toate cu resemnare, dând dovada unui foarte bun creștin și patriot român, dotat cu multă inteligență și cu o vastă cultură generală și profesională”.

(Comandantul Regimentului II Grăniceri, 31 martie 1919)

„Preotul Victor Ceapă, de la [Regimentul] 10 Vânători, venit în corp la 1 februarie 1918, a luat parte cu regimentul la intrarea în Basarabia, stând veșnic între soldați, pe care îi îmbărbăta cu cuvântul și chiar prin fapte de curaj. Este cinstit și demn. Prin puterea sa de muncă și prin calitățile sale preoțești și ostășești a adus foloase mari populației basarabene, cu care a fost în contact. A contribuit prin pilde și predicile sale la apropierea sufletească a basarabenilor din numeroase sate unde a fost trimis de regiment să țină conferințe și predici. Regimentul a contat și contează mult pe serviciile sale și nu poate să-l recomande mai bine decât să-i aducă laude. În rezumat acest preot întrupează în sine toate calitatile bune, care-l pun mai presus de orice laudă.”

(Colonel Oprescu, comandantul Regimentului 10 Vânători)

Bibliografie: Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, „Preoți în luptă pentru făurirea României Mari, 1916 – 1919”; Ionuţ Hens, „Clerul român în timpul Primului Război Mondial”; conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. univ. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea neamului (1916–1919)”.
Fotografii: Arhiva foto a Muzeului Militar Național Regele Ferdinand I.

Selecție de Protos. Dosoftei D.

Știrile sunt sub cenzură! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Guvernul nu dorește aflarea adevărului despre plandemia covid-19. Încercăm să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în cea mai mare provocare pe care o trăim. Jurnalismul independent al portalului OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

Articole asemănătoare

3 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Back to top button
Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și reclamele, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul nostru. De asemenea, împărtășim informații despre utilizarea de către dvs. a site-ului nostru cu partenerii noștri de rețele sociale, de publicitate și de analiză. View more
Cookies settings
Accept
Politica de confidențialitate
Privacy & Cookies policy
Cookie name Active
Save settings
Cookies settings