SUEDEZII FĂRĂ ADĂPOST lăsați ÎN FRIG de AUTORITĂȚI în timp ce IMIGRANȚII se bucură de TRATAMENT PREFERENȚIAL

• Aceşti suedezi nu ar trebui să doarmă pe străzi. Statele scandinave ale bunăstării au fost fondate în baza unui acord între cetăţeni şi guvernul acestora: oamenii să plătească taxe scandalos de mari, iar în schimb guvernul lor să le garanteze o plasă de siguranţă excelentă în caz că se îmbolnăvesc sau sunt concediaţi. Însă de când aceste ţări au ales să-şi deschidă uşile imigraţiei musulmane de masă, această înţelegere a fost fisurată.
• Un “băiat de hârtii” angajat al statului care oferă cetăţenilor ceva pentru care ei deja au plătit, cu greu se poate simţi virtuos în mod deosebit, în timp ce să împarţi chestii gratis străinilor care nu au făcut absolut nimic ca s-o merite îl pot face pe acelaşi angajat guvernamental să se simtă precum un bun samaritean de talie internaţională.
• Și mai cutremurător este faptul că milioane de cetăţeni scandinavi acceptă acest lucru. Marinaţi de la naştere în multiculturalism, milioane dintre aceştia nu îndrăznesc să ceară ce li se cuvine – ceea ce au plătit, ce merită – de teamă să nu fie văzuţi de către alţii, şi chiar de ei înşişi, drept bigoţi.

Zilele trecute, am relatat despre eforturile extenuante ale bisericii Suediei de a domoli islamul. Acum apare ştirea că din 15 decembrie până la 15 martie, bisericile din dioceza Gothenburg vor fi folosite ca adăposturi nocturne pentru cei fără casă. Minunată idee. Dar există o şmecherie. Singurele persoane fără adăpost care vor fi acceptate sunt străinii – fie imigranţi din alte părţi ale UE, care prin definiţie sunt legali, sau imigranţi ilegali din afara UE. Cu alte cuvinte, nativii suedezii nu e cazul să subscrie, deşi iniţiativa este plătită din banii contribuabililor.

Motivaţia acestei politici – care reprezintă o extindere şi formalizare a unei practici care a început acum două ierni în urmă – este că ar fi menită să ajute persoanele ce nu sunt acoperite de către sistemul social suedez. Însă acest argument nu ţine. Unul dintre motivele pentru care există atât de mulţi imigranţi în Suedia, atât legali cât şi ilegali, este că sistemul social naţional reprezintă o bonă pentru străini. Departe de a nu fi acoperiţi de către sistem, imigranţii beneficiază adesea de tratament preferenţial. Toamna trecută, spre exemplu, s-a raportat că mai multe municipalităţi suedeze „săreau” cetăţenii muncitori ce aşteptaseră ani la rând pentru a închiria case deţinute de către guvern, şi în schimb ofereau căminele – gratis – imigranţilor şomeri abia sosiţi. Unii suedezi chiar s-au mobilizat din amorţeală şi au criticat cu furie această politică, însă protestul n-a avut nici un folos: parlamentul suedez a emis o lege care sileşte autorităţile locale să pună străinii în capul listelor de aşteptare.

Că parlamentul suedez a putut elabora o asemenea lege este, desigur, o inculpare distrugătoare a priorităţilor sistemului său social. La fel este şi faptul că există, din întâmplare, o mulţime de etnici suedezi ce trăiesc şi cerşesc pe străzile oraşelor sale, şi – iarna – cuibărindu-se unul lângă altul în uşile magazinelor şi birourilor, înfăşuraţi în pături noaptea, cu speranţa că vor rămâne în viaţă în frigul de sub temperatura de îngheţ. Aceeaşi situaţie de ocară poate fi remarcată în marile oraşe din Norvegia şi Danemarca.

Aceşti suedezi nu ar trebui să fie pe străzi. Statele scandinave ale bunăstării au fost fondate în baza unui acord între cetăţeni şi guvernul acestora: oamenii să plătească taxe scandalos de mari, iar în schimb guvernul lor să le garanteze o plasă de siguranţă excelentă în caz că se îmbolnăvesc sau sunt concediaţi. Însă de când aceste ţări au ales să-şi deschidă uşile imigraţiei musulmane de masă, această înţelegere a fost fisurată.

Da, cetăţenii sunt în continuare obligaţi să plătească pentru statul bunăstării – însă acest sistem nu le mai asigură spatele. Oamenii îndrituiţi, de la cel mai înalt lider naţional până la birocratul de la cel mai jos nivel local, se pare că au uitat pentru cine lucrează. Într-un fel, are sens: la urma urmei, un “băiat de hârtii” angajat al statului care oferă cetăţenilor ceva pentru care ei deja au plătit cu greu se poate simţi virtuos în mod deosebit, în timp ce să împarţi chestii gratis străinilor care nu au făcut absolut nimic ca s-o merite îl pot face pe acelaşi angajat guvernamental să se simtă precum un bun samaritean de talie internaţională.

Ce este şi mai cutremurător decât această stare a lucrurilor este faptul că milioane de cetăţeni scandinavi acceptă acest status quo. Marinaţi de la naştere în multiculturalism, milioane dintre aceştia nu îndrăznesc să ceară ce li se cuvine – ceea ce au plătit, ce merită – de teamă să nu fie văzuţi de către alţii, şi chiar de ei înşişi, drept bigoţi.

Din fericire, nu toţi scandinavii se potrivesc descrierii. Când site-ul de ştiri alternative a relatat că bisericile din Gothenburg vor refuza oamenii fără adăpost care aparţin de acea parohie cu scopul de a caza membrii unei religii ce văd Creştinismul drept ceva abominabil, zeci de cititori au reacţionat cu indignare. “Drumul către iad e pavat cu bune intenţii”, a scris unul dintre ei. “Ura faţă de etnicii scandinavi nu cunoaşte hotare” a scris altul. Un al treilea a sugerat că bisericile din Gothenburg oricum vor fi convertite în curând în moschei – minarete şi altele asemenea.

Păcat că, în momentul de faţă, acesta pare un pariu sigur.

Alhambra

În timp ce Europa dormea