Invataturile Sfintilor sau „educatia religioasa”?

Invataturile Sfintilor sau „educatia religioasa”?

(Sfantul Ioan Iacob Romanul-Hozevitul si profunzimea intelegerii Ortodoxe)

Este oare posibil sa comparam Invatatura Ortodoxa cu erezia romano-catolica? Bineinteles ca nu se pot compara Adevarul cu sferturile-de-adevar (adica minciunile intregi!), insa manifestarile Ortodoxiei si ale teoriilor eretice din spatiul public au elemente ce se pot pune intr-o balanta. Sa ne indreptam privirea catre imagistica Ortodoxa, asa cum a fost insprirata de Dumnezeu Sfantului Ioan Iacob Hozevitul. Desenele acestui Sfant au drept scop o detailare a felului in care noi toti putem si trebuie sa urmam o cale zilnica spre Mantuire. In privinta modului in care ereticii vad a lor „salvare” putem lua de exemplu un aranjament executat de „profesionistii” unei scoli romano-catolice. In paranteza fie zis, cuvintele pe care ei le folosesc in limbajul curent sunt in mare parte cam aceleasi cu cele pe care le folosim noi. Dar intelesul acestor cuvinte este foarte diferit, pentru ca intelegerea lor legata de Dumnezeu este diferita.

Sa incepem cu prezentarea romano-catolica destinata pentru orele de educatie religioasa, unde de la stanga la dreapta si de sus in jos, sunt aranjate aceste cuvinte de mare importanta si trebuinta: reflectie, aprecierea frumusetii, curaj, umilinta, puritate, lucru in echipa, bunatate, onestitate, compasiune, iertare, minte deschisa, ordine, lipsa fricii, curiozitate, binefacere, umor, perseverenta, modestie, creativitate, credinta, generozitate, justitie, etc.

In spatiul public scolar, aceste cuvinte pot si trebuie sa aiba un impact asupra tanarului cititor si profesorului sau, dar puse asa alandala NU impresioneaza pentru ca drumul NU este trasat. In acelasi fel, cuvintele numai intr-o propozitie capata sensul deplin! Ori aceasta atomizare a vorbirii dilueaza si mai mult sensurile originale ale cuvintelor. In privinta invataturilor eretice, acest sens de unitate a fost pierdut cu mult timp in urma, in chiar momentul separarii lor de Biserica Ortodoxa. Consecintele acestei separari devin tot mai vizibile in lumea de astazi: chiar si un romano-catolic de acum 200 de ani daca ar intalni, sa zicem, un alt eretic al aceleasi grupari din prezent, NU ar intelege mare lucru din cuvintele si vestimentatia contemporana… Doar in Credinta Ortodoxa gasim plinatatea logicii si intelegerea deplina a cuvintelor!

Foarte pe scurt, ereticii atunci cind par a folosi aceleasi cuvinte in discutie, de fapt sensul acestora este foarte diferit. Spre exemplu, la romano-catolici atunci cind vorbesc de Maica Domnului ei se refera la „imaculata conceptie”, atunci cind spun de Sfanta Treime ei inverseaza toata ordinea fireasca si supra-fireasca referindu-se la Sfantul Duh care „purcede si de la Fiul” si atunci cind discuta despre Mantuitorul ei privesc la „prea-sfanta inima sa” (https://saccsiv.wordpress.com/2017/12/11/iarasi-despre-fratii-cei-mincinosi-de-la-roma-sacra-inima-a-lui-isus/).

Asadar, ratiunea umana (dar si eretica in primul rand!) din spatele cuvintelor folosite poate duce la concluzii catastrofale: spunem „iubire”, dar si gangsterii isi iubesc mama sau copilul, si atunci „dragostea” NU mai este in sine panaceul mult dorit, pentru ca nu este intru Hristos! Exact aceasta perspectiva Hristica lipseste din aranjamentul de mai sus: pacatosii homosexuali obtin iertare pentru ca legea se schimba, justitia elibereaza un criminal care ramane tot nemilos, un tanar plin de curaj isi risca viata urcand un zgarie-nori fara nici un mijloc de siguranta, etc.

In privinta „educatiei religioase” din scolile Ortodoxe, surprinzator, dar vom gasi cam acelasi lucru: majoritatea indrumarilor sunt foarte bune, dar NU au o finalizare pentru ca relatia dintre elevi si profesor se bazeaza pe o ordine NE-ORTODOXA. Adica societatea asta moderna, unde si scoala este inclusa, impune competitia, castigul, moda, ecumenismul, actualizarea cu orice pret, cultura, etc. Asadar cuvintele noastre Ortodoxe isi pierd sarea, mai ales ca timpul cistigat in discutiile despre Calea Mantuirii este anulat prin alte si alte griji impuse cu forta. Intr-un fel sau altul, institutiile obliga tot omul la ordinea iudeomasonica, precursoare a viitoarei societati antihristice al carei „gust” il simtim deja.

Educarea in sens Ortodox a celor din jur este o obligatie a fiecaruia dintre noi. Mai ales ca nici ierarhii nostri nu mai au prea multa pofta pentru cele duhovnicesti… Modelele oferite de catre lume sunt catastrofale si atunci singura posibilitate ramane apropierea individuala, fatza catre fatza, precedata si urmata de cautarile si luptele personale. Dar implinirea acestora o face numai Dumnezeu, prin Maica Sa si prin Sfintii, Mucenicii, Fericitii si Cuviosii Sai! Sa lasam unul dintre acesti Sfinti Romani sa vorbeasca https://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/poezii-cuprins/p169_chipul_pocaintii/

„După cum vedeţi uşa nu este singură, ci este prinsă de uşcior (tocuri).

Dacă am pune numai uşciorii, nu putem zice că am asigurat casa. Şi iarăşi, dacă punem numai uşa singură rezemată de zid (fără să aibă uşciori), nu facem treaba de ispravă. Pentru asigurarea casei este nevoie de uşă împreună cu uşciori.

Deci după cum uşa la casă este prinsă de uşciori, tot aşa şi mărturisirea este legată de căinţa inimii şi amândouă împreună alcătuiesc Taina Pocăinţii (care asigurează mântuirea noastră).

Acum să le luăm pe fiecare deosebit şi să vedem cum sunt alcătuite.

Părţile din care se naşte căinţa inimii sunt patru la număr, după cum şi uşciorii de la casă sunt făcuţi din 4 lemne.

1. Pragul căinţii este cercarea cugetului (adică cercetarea conştiinţei). Fără pragul acesta nimeni nu se pocăeşte.
2. Din cercarea cugetului se naşte întristarea pentru păcate, care alcătueşte lemnul din dreapta uşciorilor.
3. După aceea ne hotărâm să nu mai lucrăm cele rele. Această hotărâre este latura din stânga a uşciorilor (după cum se vede în poza alăturată).
4. În sfârşit se pune şi partea de sus a uşciorilor, care este împăcarea cu toţi pe care i-am supărat ori i-am nedreptăţit, iertând şi pe cei care ne-au greşit nouă. Fără împăcare, căinţa noastră nu este deplină.

După ce facem aceste patru lucruri (adică cercarea, întristarea, hotărârea şi împăcarea) ca pe nişte uşciori ai pocăinţii, pe urmă aşezăm şi uşa, adică facem mărturisirea păcatelor.

Mărturisirea trebuie săvârşită fără pricinuire şi cu deplină umilinţă, acestea sunt ca şi stinghiile cari sunt de-a curmezişul uşii ca să întărească scândurile. Împlinind mărturisirea, noi cerem apoi canonul cuvenit, care este ca un zăvor pentru uşa pocăinţii. Abia după ce făgăduim că vom împlini sfatul duhovnicului, primim dezlegare de păcate prin molifta preotului, care este cheia de la taina pocăinţii.

Trebuie ştiut că prin canon nu se înţelege numai metanii şi închinăciuni, ci orice îndeletnicire pe care o rândueşte duhovnicul (fie post, milostenie, tăcere, iertăciune, cetirea cărţilor, etc.)

Cu asta se împlineşte pocăinţa desăvârşit, care este ca un al doile Botez.”