Pomenirea Ierosch. DANIIL Sandu Tudor, inițiatorul grupului „Rugul aprins”

Cu o biografie ce stă sub semnul bogăţiei şi tăriei sufleteşti, părintele Daniil Sandu Tudor se revelează tot mai mult generaţiilor de după căderea comunismului drept un adevărat sfânt.

Părintele Daniil de la Rarău este unul dintre măr­tu­risitorii credinţei în închisorile comuniste şi în acelaşi timp un mucenic prin moartea surveni­tă în urma torturii. A trecut de trei ori prin temniţe, unde a şi murit. Pe fişa medicală cauza morţii este tre­cu­tă simplu: hemoragie cerebrală. Se omitea însă ca­u­­za hemoragiei, adică bătăile şi chinurile la care fuse­se supus. Poate cel mai important lucru pe care l-a fă­cut, şi a făcut destule pe tărâmul credinţei, a fost for­marea grupului spiritual Rugul Aprins care a func­ţi­o­nat la mănăstirea Antim. Intelectualii care se întâlneau la Rugul Aprins îşi propuneau să regăsească a­de­vărata trăire a ortodoxiei prin meditarea asupra scri­e­rilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea rugăciunii ini­mii.

Părintele Daniil Sandu Tudor a văzut lumina zilei la 22 decembrie 1896, la Bucureşti, în casa soţilor Sofia şi Alexandru Teodorescu. Clasele primare le-a urmat la Bucureşti, iar studiile liceale la Ploieşti, unde tatăl său a fost numit preşedinte al Curţii de Apel. În ultimul an de liceu, Sandu Tudor a fost mobilizat, iar în 1916 concentrat pe front, unde a primit gradul de sublocotenent. După război a studiat pictura la Aca­demia de Arte Frumoase, iar între anii 1922-1924, îmbarcându-se pe vasul Dobrogea, ca ofiţer asistent, a navigat pe mările şi oceanele lumii. Potolindu-şi spiritul de aventură, a revenit la Bucureşti unde şi-a continuat studiile, apoi a predat la şcoala din comuna Pogoanele.

Începând cu 1925 a avut o bogată activitate lite­rară, pimul volum de versuri publicându-l sub titlul „Comornic”. S-a lansat cu aplomb şi în jurnalism, fiind colaborator al revistelor Gândirea, Convorbiri literare, Cuvântul artistic, Familia, Contemporanul. Ca jurnalist a avut un condei tăios, pamfletele sale fiind usturătoare. Este vremea când se apropie şi de lite­ratura mistică. În 1927 a compus Acatistul Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a început o rodnică activitate în plan teolo­gic: a fost numit subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău, unde era decan la Gala Galaction, apoi secretar al Oficiului universitar la Universitatea Bucureşti.

În 1929, l-a intrigat foarte mult faptul că o ziaristă franceză a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în bărbat. Curios ca orice ziarist, Sandu Tudor s-a hotărât să viziteze Sfântul Munte. Trăirile pe care le-a avut în Athos au făcut din el alt om. Această vizită, precum şi două întâmplări de mai târziu aveau să îl marcheze în mod deosebit. Una dintre miraculoasele situaţii în care s-a aflat a fost o tentativă de asasinat în timpul celui de al doilea război mondial, în Ucraina, când un plutonier a încercat să-l ucidă cu o rafală de pistol automat, în timp ce dormea. Dumnezeu i-a dat prin gând să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute înainte de a porni rafala. Altă dată, a scăpat cu viaţă dintr-un accident aviatic pe care-l descrie el însuşi astfel: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». (…) Avioneta, în cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”. În anul 1930 editează revista săptămânală Floarea de foc, care va apărea până în anul 1936, iar în 1933 scoate cotidia­nul Credinţa – ziar independent de luptă politică şi spi­rituală – care va fi ulterior interzis de Guvernul Goga.

ÎNCHISORILE LUI SANDU TUDOR 

În 1939 a fost concentrat şi dus pe frontul de est, iar un an mai târziu s-a întors şi a fost numit profesor la o şcoală de motomecanizare. În 1942 a fost arestat şi dus în lagărul de la Târgu Jiu, considerându-se că are convingeri de stânga. A fost eliberat, la cererea unităţii în care lucrase, dar a rămas sub arme până la sfârşitul războiului. În 1945, convins tot mai mult că drumul prin viaţă trebuie să fie unul care să îl apropie mai mult de Dumnezeu decât de deşertăciunile trecătoare, a vân­dut tot ce avea, iar cu banii obţinuţi a contribuit la refacerea mănăstirii Antim, unde a şi intrat ca frate în acelaşi an. În 1950 a început calvarul ares­tărilor ce­lor acuzaţi de fascism. Părintele Aghaton, după numele de călugăr, a fost şi el arestat şi dus în mai multe în­chi­­sori, dar cel mai mult la Canal unde erau extermi­na­ţi intelectualii ţării. A fost condamnat 5 ani, dar nu i-a executat pe toţi, după eliberare s-a retras la mă­năstirea Sihăstria-Neamţ, unde a fost hirotonit schim­nic de părintele Cleopa Ilie sub numele de părintele Da­niil, apoi a fost numit stareţ la mănăstirea Rarău.

A fost arestat împreună cu alte 15 persoane care au format lotul „Teodorescu Alex. Şi alţii”. Lotul „Teodorescu Alex. Şi alţii” se referă la toţi cei care au frecventat grupul Rugul Aprins, în frunte cu el, după numele civil, Alexandru Teodorescu. Toţi au fost arestaţi în noaptea de 13-14 iulie 1958. În acea noapte, părintele Daniil se afla în casa prietenului său Alexandru Mironescu. Plecase de la Rarău, pentru că fusese înştiinţat de Dumnezeu că va fi arestat. Şi-a luat rămas bun de la monahi, cerându-le iertare şi spu­nându-le că nu doreşte să-i implice în nici un fel.

Dosarul are 10 volume. Acei „şi alţii” sunt, după numele trecute în registre: Făgeţeanu Alexandru-Adrian, Ghiuş Vasile-Benedict, Braga Roman, Boghiu Serghie-Sofian, Dubneac Felix, Papacioc Anghel-Arsenie, Mironescu Alexandru, Vasâi Gheorghe, Mironescu Şerban, Rădulescu Nicolae, Pistol Grigore Dan, Dabija Gheorghe, Voiculescu Vasile, Stăniloae Du­mitru, Mihailescu Emanoil. După cum se vede, nume grele ale duhovniciei şi culturii româneşti.

Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică, „15 ani detenţiune riguroasă pentru crimă”, din toate urmând să execute pedeapsa cea mai grea. A rămas memorabilă replica unui anchetator care i-a spus: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău Aprins!”.

În celula de la Aiud, înfometat, înfrigurat, bătut şi torturat adesea, părintele Daniil a scris ultima variantă a Imnului Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. A suferit în temniţă patru ani din ultima condamnare. Despre ororile îndurate acolo este greu de scris, greu şi de citit ce au scris alţii.

Părintele Augustin de la Mănăstirea Aiud oferă o importantă mărturie despre sfinţenia celui care ar putea fi numit Cuviosul Daniil Mărturisitorul:
„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de -30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuiau să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare atât înainte de a intra în celula respectivă, cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de trei gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă Cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic alt­ceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la -30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă, iar în jurul lui totul se topise”. (Fragment din documentarul lui Rafael Udrişte, TVR, la 11 octombrie 2008).

La 17 noiembrie 1962 sufletul lui se înălţa la cer, părăsind iadul Aiudului. Părintele Roman Braga, condamnat şi el în lotul Rugul Aprins, mărturisea undeva că „părintele Daniil a murit la Zarca de la Aiud după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuti care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei”. Oficial, vina era „activitate mistică duşmănoasă” împotriva clasei muncitoare. Iar vina nescrisă a fost credinţa în Dumnezeu.