Principalii folcloriști și lingviști români au fost… evrei

Primii noştri folclorişti, pleiada care a dat folclorului românesc întâiul lui certificat de nobleţe şi universalitate au fost, deloc întâmplător, evrei şi masoni: Moses Gaster (1856 – 1939), Th. D. Speranţia (1856-1929), Moses Schwartzfeld (1857-1943), Lazăr Şăineanu (1859 – 1934), I. A. Candrea (1872-1950). Înarmaţi cu sensibilitatea cuvântului polisemic şi cu exaltarea unei hermeneutici aplicate, trăsături care formează specificitatea acestei rase, ei au găsit în folclorul românesc veriga pierdută a legăturii dintre folclorul estului apropiat şi literatura cultă a occidentului. Apartenenţa lor la masonerie le-a conferit perspectiva metaistorică a creaţiilor noastre populare, unghi de vedere de la care arcanele şi simbologia masonică puteau gira şi demonstra că folclorul şi poporul român „stau pe aceeaşi înălţime a culturei pe care stau cele alte popoare ale Occidentului“ (M. Gaster).

În continuarea lui Haşdeu, pe care unii l-au avut coleg de Lojă, aceşti hermeneuţi ai etnosofiei noastre au demonstrat cu instrumentele folclorului comparat că folclorul românesc este capul de pod al unei circulaţii permanente de simboluri, idei, motive, credinţe, dinspre iudaism şi elenism către creştinismul esoteric al Occidentului ocult. Seduşi de arcanul ocultismului occidental, conform căreia folclorul este relictul iniţiatic absolut, prin care memoria colectivă garantează, cum spunea Andrew Lang în Myth, Ritual and Religion (1887), că ceea ce este esoteric se transmite ca un fel de amprentă indelebilă a unui popor, toţi aceşti membri ai Academiei Române au încercat să arate în subiacenţa textului licit că tradiţia Europei este aceeaşi din orice punct cardinal ar fi ea privită; sau, aşa cum frumos o spune Moses Gaster, că „popoarele între dânsele nu sunt decât ramurile unuia şi aceluiaşi copac şi, astfel, mi-a fost dat să-mi găsesc patria în trecutul neamului meu şi, totdeodată, în mijlocul poporului în care m-am născut”.

Pe canalele teurgice ale unei speologii spirituale practicată şi stipendiată în acei ani de Masonerie, influenţa lor a trecut şi în literatura română cultă, care le datorează teme şi miteme interpretate polisemic din perspective universaliste. Astfel Th. D. Speranţia a fost cel dintâi care a apropiat Mioriţa de o „tradiţie iniţiatică egipteană“, ecoul mitului osiriac transpus în balada mioritică ajungând până în Baltagul sadovenian. Vom zăbovi în cele ce urmează asupra profilului mai puţin ştiut al personalităţii celui pe care Eliade l-a numit „unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai veacului nostru“: Moses Gaster, pentru a evidenţia moştenirea nescrisă lăsată de acesta prin canale masonice culturii române.

La Biblioteca University College din Londra sub codul GB0103GASTER aşteaptă încă să fie cercetate 377 cutii, 22 volume şi 9 role de microfilm, conţinând scrisori, manuscrise, albume de fotografii, un jurnal al călătoriei lui Gaster în Palestina (1907) şi multe acte inedite aparţinând familiei Dr. Gaster. Între acestea există şi patenta ce însoţea diploma de maestru mason a lui Moses Gaster, eliberată la data de 24 iunie 1878 de Marele Orient de Franţa pentru Loja Egalitatea din Bucureşti, care îşi avea pe atunci sediul în Pasajul Român nr. 14. Cercetând mai îndeaproape cariera masonică a lui Gaster, vom vedea că primul său grad masonic datează de la 18 septembrie 1876, atunci când Gaster devine companion în respectiva lojă bucureşteană, introdus fiind la vârsta de 20 de ani (cu dispensă) de către tatăl său, Abraham Emanuel Gaster, pe atunci ataşat al legaţiei Ţărilor de Jos din Bucureşti, şi orator al respectivei loji.

Loja Egalitatea, din care făceau parte bancheri români şi evrei, precum Filip Focşăneanu ori Menahem Cohen, dar şi consulul general al SUA la Bucureşti, Benjamin F. Peixotto, a fost printre primele 3 ca putere şi influenţă în epoca de dinaintea creării Marelui Orient de România. Întemeiată la 10 martie 1871, în ritul de Memphis sau oriental, Loja a iniţiat în 1890 şi o publicaţie, intitulată chiar Egalitatea (1890-1916 şi 1919-1940), fondată şi condusă de prietenul lui Moses Gaster, folcloristul Moses Schwartzfeld, prin care a continuat să expună constant principiile unei metaliteraturi europene rezultată din capacitatea culturii populare de a migra, de a crea curente, într-un cuvânt de a funcţiona ca un canal de comunicare de la estul apropiat la vest.

În viziunea antropologică a lui Moses Gaster, acest folclor pan-european care a generat subteranele polisemice ale marii literaturi europene nu ar fi fost posibil fără privilegiile comunicaţionale pe care diaspora iudaică le-a creat. Iată de ce, confraţilor săi folclorişti, orientaţi spre căutarea de relicte etnofolclorice le recomanda mereu o schimbare de paradigmă: „Nu mai căutaţi originea, căutaţi transmiterea” (Gaster, Jewish Folk-lore in the Middle Ages, London, 1887).

Pentru Gaster, una din aceste căi de transmitere a temelor şi simbolurilor arhetipale a fost folclorul iscat în jurul societăţilor oculte, care sub presiunea asumării unei mitice vârste au fost forţate să devină structuri retorice, perpetuând într-un mod exoteric magismul miturilor şi credinţelor antice în forme arhetipale. Rămase mereu aceleaşi la toate popoarele, fapt ce a creat impresia „unei vieţi intelectuale a popoarelor foarte restrânse“, miturile originare circulă de la un popor la altul, punându-şi amprenta lor inconfundabilă pe imaginarul colectiv şi devenirea fiecărui popor.

În marginea acestui adevăr, Gaster preciza obiectivele oricărui bun folclorist: „ori ce popor este supus la înrîuriri multiple din toate părţile, cari toate las o urmă mai mult sau mai puţin de recunoscut în starea desvoltată în care ajunge odată. Este dar de un interes deosebit de a urmări aceste înrâuriri, a arăta canalurile prin cari au ajuns concepţiuni şi idei străine la cutare şi cutare popor. A vedea cum şi-a asimilat acel popor noul material, aşa încât a devenit proprietatea sa. Aceste consideraţiuni au un caracter cosmopolit, căci ne duc de la un popor la altul, colindând de la Anglia până la India şi Arabia, prin China şi Siberia, şi ce e mai curios ne desvelesc o sărăcie neaşteptată a fantaziei omeneşti în nascocirea de idei şi de situaţiuni noi. În genere sunt numai puţine elemente cari, combinate în diferite moduri, constituie literatura populară, şi prin urmare şi cercul vieţii intelectuale al poporului este foarte restrâns“.

Puţini ştiu astăzi că Cezara lui Eminescu conţine un mit interpretat pentru întâia dată comparatist la noi de Moses Gaster. Aflat la Iaşi între 1875 şi 1876, Gaster l-a cunoscut pe Mihai Eminescu (atunci revizor şcolar de Iaşi şi Vaslui), care l-a introdus la Junimea, acolo unde Gaster va citi mare parte din Literatura populară română şi pe care o va publica abia în 1883.

E foarte posibil ca atunci, Gaster, care va scrie ulterior entuziast despre prietenia sa cu Eminescu, să-i fi arătat poetului preocupările sale, mai exact cum herodotiana „insulă a preafericiţilor“ (makaron nesoi), cea care, interpolând pasaje din scriitori antici, de la Pindar până la Lucian, despre Insula Albă (Leuke Nesos) poate fi localizabilă în Marea Neagră, a trecut cu tot cu remanenţa ei liturgică şi paradisiacă din folclorul românesc despre „mănăstirea albă sfântă“ din prundul Mării Negre (v. Th. H. Sperantia, Dobrogea în folclorul nostru) în povestea „Regelui Ivant“ din popularul roman Alexăndria. Acelaşi relict, pe varianta folclorului iudaic despre paradisul în care ar fi ajuns „ Alexandru Mucdon“ a trecut în Ierusalimul liberat al lui Torquato Tasso. Mitul itinerant a ajuns astfel şi la Eminescu, păstrând ciudat de exacte încărcături iniţiatice, pentru a susţine aici polisemia pasajului despre paradisiaca „insulă a lui Euthanasius” din Cezara.

Chiar dacă a recunoscut că „o cercetare complectă este una din încercările cele mai grele“ (M. Gaster, Literatura populară română, p. 8), complexul de legende populare legat de viaţa lui Alexandru Macedon l-a preocupat în mod deosebit pe Gaster, care îşi va deschide studiul asupra Literaturii populare române (1883) cu Alexăndria în varianta ei autohtonă, iar peste ani, în 1897, va publica în analele celebrei Royal Asiatic Society din Londra şi varianta ebraică a legendei (Gaster, An Old Hebrew Romance of Alexander), observând că ecourile ei ajung până în scrierile Kabbalei şi în tradiţia midraşică târzie. Considerând varianta ebraică a „Romanului lui Alexander Mucdon“, drept cea mai veche variantă a tradiţiei orale despre Alexandri regis Bragmanorum, Gaster o datează în perioada preislamică, arătându-i influenţele hinduse din Vede. Aşa de pildă, în pasajul despre „capul lor (al negomândrilor): Ivant în ţara Macaron, adică în ţara fericiţilor“ (Gaster, Literatura populară română, p. 31), Gaster identifică originea negomândrilor (coruptelă pentru sanscritul brahmani) din literatura populară română, care a dat Voaroava a prea înţeleptului Garamantilor, către marele Alexandru, pe care Nicolae Costin a intercalat-o în Ceasornicul Domnilor.

Tot aici, Gaster află şi originarea legendei româneşti despre apa vie: „Aici credem, că este izvorul vestitei apei vie pe care o întâlnim aşa des prin basme, apa cea minunată care face pe om nemuritor“( idem, p. 28). Legenda va trece cu tot cu trimiterile ei polisemice în experienţa iniţiatică pe care o va descrie Eminescu în Cezara, acolo unde „bătrânul împărat al raiului” din insula lui Euthanasius e aşezat „sub cascada unui pârâu”, ca să-l „ferească de putrejune”, înconjurat de „liane şi de flori de apă”, stând aici „ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrân rege din basme [subl. n.], adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”.

Orientarea lui Gaster spre ocultism, spre mistica iudaică şi spre Kabbalah, preocupări apreciate astăzi de Moshe Idel (unul dintre cei mai importanţi exponenţi şi teoreticieni ai misticii iudaice în lume) drept o „dovadă de curaj teologic“, îşi are rădăcina în apartenenţa tânărului Gaster la masoneria iudeo-creştină bucureşteană. Ritul simbolic al lojei sale încuraja „curentul tradiţiei“, pe care tânărul Gaster l-a întâlnit ca pe un efect al liberalismului masonic ce înflorea sub domnia lui Carol I, şi al cărui avânt l-a făcut mai târziu pe Gaster să numească Estul Europei drept „puntea de legătură între Galilea antichităţii târzii – acolo unde Gaster identifica emergenţele timpurii ale unor părţi din Zohar – şi vestul Europei medievale“. Şi chiar dacă a persistat în această eroare, negând în mod categoric rolul văzut de Adolf Jellinek pentru Moses Ben Shem Tov de Leon, de autor absolut al Zohar-ului, minunata lui apologie a Balcanilor reliefează o dată mai mult credinţa sa că aici, la gurile Dunării, exista un străvechi curent mistic cu orgolii de paritate europeană.

Adevăratul scop al lojei Egalitatea, aşa cum se vede el din luările de poziţie ale lui Ioan M. Râmniceanu, Venerabilului ei din perioada celor doi Gaster masoni, tată şi fiu, era nu un egalitarism social, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci unul rasial, tratând egalitatea şi toleranţa dintre popoare ca pe adevăratele fundamente ale masoneriei moderne. Iată de ce orientarea către folclor, etnopsihologie, limbă şi literatură veche a lui Moses Gaster s-a făcut înainte de toate dintr-o perspectivă comparatistă, punându-se mereu în balanţă românismul cu iudaismul şi rădăcinile folclorului românesc cu cele ale folclorului iudaic, el ajungând ades, „din izvor în izvor – cum arată Mircea Eliade – şi din variantă în variantă, până în literaturile indiene, unde a descoperit uneori obârşia anumitor legende hagiografice creştine“.

Aşa este cazul viziunii ebraice despre Paradis, care a influenţat tradiţia gnostică şi hagiografia creştină, de la Sf. Petru şi Sf. Macarie, până la Dante şi Sf. Patrick, viziune pe care Gaster a interpretat-o în comparaţie cu revelaţiile literaturii budiste şi islamice în articolul său despre Viziunile asupra iadului şi paradisului, publicat în revista prestigioasei Royal Asiatic Society, al cărui vicepreşedinte devine în 1926. În plus, pandeismul lui Godfrey Higgins, autorul puţin ştiutei pe atunci Anacalypsis (1833), cunoscută pe canale masonice şi de Haşdeu, i-a infuzat lui Gaster credinţa că rădăcinile iudaismului şi, implicit ale creştinismului, au legătură cu India.

Conferinţele tânărului Gaster despre apocrifele în literatura română veche şi emergenţele lor hinduse trebuie că i-au trezit interesul lui Eminescu, care în chiar anul întâlnirii cu Gaster traducea un imn din Rigveda (ms. 2262, f. 116 r-v). Şi e foarte probabil ca influenţele din Cezara, dar şi apropierea dintre viziunea creştină şi cea hindusă despre Dumnezeu, pe care Eminescu o face în Sărmanul Dionis, să fie toate consecinţele influenţei pe care hermeneutul Gaster a avut-o asupra lui Eminescu.

Datorită contactului cu mitologia poporului român, Moses Gaster a susţinut în tinereţe teoria lui Friedrich Max Müller asupra mitologiei solare şi a helio-culturalităţii, de la care însă a ajuns să îşi dezvolte treptat o teorie personală, „theo-antropo-liturgo-centrică“, care însă nu a generat o şcoală, cum cu părere de rău a arătat Rabbi Moshe Idel. Teoria sa miza pe miturile itinerante ca pe complexe interrelaţionări atât între religie şi magie, cât şi între magie şi moralitatea ei. În acest nod de întâlnire a credinţelor populare, a transmite devenea pentru Gaster sinonim cu a crea, iar perpetuarea tradiţiei devenea dovada clară a participării la mister. Iată pe scurt esenţa antropologiei lui Gaster, cel care considera creaţia populară românească drept arcul de triumf dintre antichitatea târzie şi Evul Mediu, dintre culturile greacă, romană, arabă, iudaică şi, nu la urmă, hindusă, şi cultura creştină modernă.

Din Kabbalah iudaică, pe care loja bucureşteană a promovat-o şi a adnotat-o, Moses Gaster a preluat şi ideea că iudaismul este principiul director al erei mesianice. De aici până la o înţelegere mistică a haskalei şi a curentului sionist, al cărui important promotor a fost, nu mai era decât un pas. Pas pe care dr. Moses Gaster l-a făcut cu credinţa că sionismul înseamnă, in primul rând, drumul interior către sine, calea luminoasă pe care Kabbalah o arată şi o solicită adeptului spre a fi parcursă în sens soteriologic, cu gândul către sine şi cu faţa către Ierusalim şi Torah. În mod firesc, „Parlamentul simbolic“ al evreimii îl va aleage pe Gaster vicepreşedinte la primul congres sionist (Basel, 1897), el rămânând o figură proeminentă în organizarea tuturor congreselor mişcării Chovevei Zion care au urmat.

Activismul său şi resortul lui mistic nu au fost însă înţelese de autorităţile române, care l-au expulzat din ţară în anul 1885. Pe canale masonice, dr. Gaster va ajunge la Londra, unde publică în 1891 celebra sa Chrestomaţie Română (Romanian Chrestomathy), ce cuprindea „extracte din 100 de manuscripte şi aproape tot atâtea cărţi tipărite” (l. Şăineanu). La Londra este numit rabin-şef al comunităţii sefarde (1887), chiar daca el era un aşkenazi, şi va ţine prelegeri la Universitatea din Oxford (1886, 1894). Ca o recunoaştere a muncii sale de folclorist este ales în comitetul de conducere al prestigioasei The Folklore Society din Londra (cu începere de la 1889), devenindu-i ulterior preşedinte (1907-1908) şi apoi vicepreşedinte pe viaţă.

În ţară, atentă la ascensiunea sa, masoneria înfiinţează la Iaşi Loja dr. Gaster (1900), semn al discipolatului, dar şi al recunoaşterii unui înainte-mergător. În 1921, la invitaţia unui alt mason, fruntaş al naţionalismului românesc, Octavian Goga, dr. Moses Gaster întreprinde o călătorie în ţară, ocazie cu care conferenţiază la Bucureşti, Timişoara, Vălenii de Munte, Sighet, Oradea şi Cluj. În 1929, la propunerea lui Sextil Puşcariu, şi susţinut de Octavian Goga, Emil Racoviţă ş.a., este ales membru de onoare al Academiei Române. A donat Academiei Române, în 1936, celebra sa colecţie de cărţi rare, printre care se aflau şi 206 manuscrise vechi româneşti. Dr. Moses Gaster a murit la 5 martie 1939, în timp ce se ducea să ţină o conferinţă despre folclorul românesc la Universitatea din Reading.

Moses Gaster şi toţi folcloriştii noştri din generaţia sa, înainte de a fi evrei, au fost masoni. Această calitate le-a potenţat încrederea într-o cunoaştere mistică a lumii, care tratează relictul folcloric ca pe o urmă lăsată de înaintaşi către mistica „grădină a cunoaşterii“ (PaRDeS). E Paradisul plin de lumină care alimentează cu încrederea în arhetip întreaga exegeză iudaică. Înarmaţi cu această încredere, ei toţi au contribuit cu o discretă elocvenţă la alimentarea unui naţionalism esoteric românesc, furnizând pattern-uri analitice şi edificând imagologii etnice, într-o viziune comparatistă care alătura folclorul autohton de moştenirea evreilor din România, ridicându-l pe unul la rang de universalitate şi probându-i celuilalt continuitatea lui milenară. Graţie lor, interesul scriitorilor români pentru creaţia populară în sine şi pentru infrastructura ei polisemică, care comunică pe palierele cele mai profunde cu universalitatea, a sporit îndeajuns pentru a da naştere unui naţionalism esoteric şi unei sensibilităţi etnosemiotice, care a făcut prozeliţi îndeosebi în rândul scriitorilor masoni:

Maiorescu, Alecsandri, Delavrancea, Sadoveanu, Goga, Pillat ş.a.

Radu Cernătescu